Principiul egalităţii armelor şi locul procurorului în sala de judecată. Faptul că procurorul nu a ocupat un loc lângă avocaţi şi consilieri juridici nu este suficient în sine pentru a se contesta egalitatea armelor sau lipsa de imparţialitate şi independenţă, în măsura în care, chiar dacă se acordă Ministerului Public o poziţie „fizică” privilegiată în sala de judecată, aceasta nu pune acuzatul într-o situaţie de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale

CEDO, cauza Ovidiu Trăilescu c. României, decizia de inadmisibilitate din 22 mai 2012, cererile nr. 5666/04 şi 14464/05

Situația de fapt

1. Faptele corespunzătoare cererii nr. 5666/04

Reclamantul era angajat ca jurist la o întreprindere. La 22 ianuarie 2000, reclamantul a fost declarat admis la examenul organizat de Ministerul Justiţiei pentru suplinirea posturilor vacante în magistratură. La 8 iunie 2000, a fost informat că, dată fiind media sa la concurs, trebuia să ocupe postul de procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu-Severin.

a) Refuzul Ministerului Public de a propune Ministerului Justiţiei să îl numească pe reclamant în postul de procuror stagiar

Constatând că celelalte persoane care au fost admise la acelaşi concurs au fost numite în posturile respective şi că el era singurul care nu şi-a primit numirea, reclamantul a adresat o scrisoare Ministerului Public, pentru a afla cauzele acestei întârzieri.

Prin decizia din 6 decembrie 2000, Ministerul Public, reprezentat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, i-a comunicat reclamantului refuzul de a propune Ministerului Justiţiei numirea sa în postul de procuror stagiar, pe motiv că nu avea o bună reputaţie, condiţie prevăzută de art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

La 29 decembrie 2000, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, reclamantul a formulat o plângere administrativă împotriva acelei decizii, care a fost înregistrată la Ministerul Public şi la Ministerul Justiţiei.

Prin decizia din 3 aprilie 2001, Ministerul Justiţiei l-a informat pe reclamant cu privire la decizia de reexaminare a dosarului său.

Ministerul Public a însărcinat Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi să efectueze o anchetă asupra persoanei reclamantului. La 10 octombrie 2001, parchetul a solicitat angajatorului reclamantului, societatea C., informaţii privind comportamentul acestuia. Aceeaşi cerere a fost adresată şi vecinilor acestuia.

Prin decizia din 20 iunie 2002, procurorul general l-a informat pe reclamant că Ministerul Public nu a propus Ministerului Justiţiei numirea sa în postul de procuror stagiar, deşi a fost admis la examen. Pentru pronunţarea acestei decizii, Ministerul Public se bazează pe mai multe fapte, astfel cum rezultau din dosarul „personal” («dosarul de personal») întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi în urma cercetărilor efectuate asupra persoanei reclamantului în 2000 şi 2001. Reiese din decizia ministerului că dosarul „personal” cuprindea informaţii furnizate de foştii angajatori ai reclamantului, de cunoştinţele sale şi de Poliţia Orşova, recomandări şi alte documente.

În primul rând, Ministerul Public şi-a bazat decizia pe faptul că, în 1998, reclamantul a fost implicat într-o dispută cu un terţ, în urma căreia a fost obligat la plata unei amenzi contravenţionale. Pentru aceleaşi fapte, terţul a depus, apoi o plângere penală împotriva reclamantului pentru lovire şi alte violenţe care a fost închisă prin împăcarea părţilor.

În al doilea rând, s-a bazat pe faptul că întreprinderea H, unde reclamantul a lucrat ca jurist, l-a concediat pe motive disciplinare. Decizia de concediere a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru viciu de procedură şi reclamantul a fost reangajat în acelaşi post. În cele din urmă, a constatat că, la 31 august 1998, reclamantul a reprezentat aceeaşi întreprindere într-un litigiu civil fără să i se fi acordat împuternicire în acest sens.

În concluzie, s-a stabilit că reclamantul „nu a respectat întotdeauna regulamentul de ordine interioară şi că îl interesau în principal problemele personale şi ascensiunea politică, în detrimentul sarcinilor profesionale care îi erau atribuite”.

b) Acţiunea în contencios administrativ pentru contestarea deciziilor prin care se refuza numirea reclamantului în postul de procuror stagiar

La 1 iulie 2002, reclamantul a sesizat Curtea de Apel Craiova cu o acţiune în contencios administrativ împotriva Ministerului Public şi a Ministerului Justiţiei, cerând anularea deciziilor de la 6 decembrie 2000 şi 20 iunie 2002 menţionate anterior (supra, pct. 6 şi 10) şi obligarea acestora să-l numească în postul de procuror stagiar. În sprijinul pretenţiilor sale, a depus la dosar recomandări din partea foştilor săi angajatori, inclusiv a membrilor consiliului de administraţie al societăţii H., a primarului oraşului, a reprezentantului consiliului municipal şi a vecinilor săi care îi atestau buna reputaţie. A subliniat că, în ceea ce priveşte plângerea penală din 1998, nu s-a început urmărirea penală împotriva sa. A adăugat că decizia de concediere a societăţii H. a fost anulată de instanţe şi că reprezentase această societate în temeiul unui mandat general de care dispunea.

Reclamantul a cerut curţii de apel să dispună Ministerului Public să depună la dosarul cauzei dosarul „personal”, ce cuprindea documentele pe care s-a bazat pentru a-i respinge numirea, şi care se afla în arhivele acestui minister.

La şedinţele din 4 octombrie şi 1 noiembrie 2002, reclamantul a arătat că pârâţii au refuzat să furnizeze o copie a dosarului „personal”. Curtea de apel a respins cererea, pe motiv că au fost deja depuse la dosarul cauzei numeroase recomandări şi elemente privind personalitatea celui în cauză, precum şi înscrisuri cu privire la concurs. Prin urmare, Curtea a reţinut că prezentarea de noi probe nu aducea precizări suplimentare şi nu era de natură să soluţioneze cauza.

Conform spuselor reclamantului, la şedinţele de judecată, procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului Public, era aşezat lângă completul de judecată, iar el se afla în faţa judecătorilor, în sala de judecată.

Prin hotărârea din 1 noiembrie 2002, Curtea de Apel Craiova a respins acţiunea reclamantului. S-a considerat că, din cercetările făcute de Pachetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi în 2000 şi 2001, rezulta că reclamantul nu a avut un comportament satisfăcător la locul de muncă şi în societate. Într-adevăr, a fost sancţionat în 1998 la plata unei amenzi contravenţionale pentru tulburarea ordinii publice în urma agresării unei persoane care a depus ulterior plângere penală împotriva lui. Curtea a notat că răspunderea penală a fost înlăturată prin împăcarea părţilor. De asemenea, reclamantul a fost concediat de societatea H. din motive disciplinare, decizie care a fost anulată apoi pentru nerespectarea condiţiilor de formă. Date fiind aceste fapte, curtea de apel a hotărât că reclamantul nu îndeplinea condiţiile pentru a deveni magistrat.

La 27 ianuarie 2003, reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A arătat că reputaţia unei persoane reprezenta imaginea pe care anturajul său şi-a format-o despre aceasta şi că nu putea fi determinată numai în funcţie de două incidente izolate din viaţa sa. A subliniat că informaţiile primite şi reţinute de minister din partea angajatorilor săi pentru refuzul numirii sale în postul de procuror erau în contradicţie cu recomandările făcute în aceeaşi perioadă de aceiaşi angajatori care îi atestau buna reputaţie, după cum dovedeau şi declaraţiile pe care le anexase la cererea introductivă de instanţă. A adăugat că, curtea de apel a omis să examineze motivele acţiunii sale şi a reiterat cererea ca dosarul „personal” să fie ataşat la dosarul cauzei. A contestat capacitatea procurorului de a reprezenta Ministerul Public, în lipsa depunerii la dosar a unei împuterniciri scrise, excepţie care a fost respinsă de Curtea Supremă ca nefondată.

Prin hotărârea definitivă din 21 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantului. A reţinut că era incontestabil faptul că reclamantul a fost sancţionat prin plata unei amenzi contravenţionale pentru loviturile aplicate unui terţ şi că acesta din urmă a depus o plângere penală împotriva lui, fiind înlăturată răspunderea penală pe motiv de împăcare a părţilor. În plus, aceste fapte au fost comise când reclamantul era în concediu medical şi când a fost concediat din motive disciplinare, sancţiune anulată ulterior de către instanţă. Curtea Supremă a considerat că această problemă nu era de natură să şteargă existenţa faptelor care au adus atingere reputaţiei reclamantului. Ea a considerat că, deşi autorităţile nu au luat în considerare alte aspecte stabilite în urma cercetărilor efectuate asupra persoanei reclamantului, faptele reţinute anterior „nu erau dintre cele care îi puteau asigura buna reputaţie în sensul art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992”. A adăugat că această ultimă condiţie implica „un comportament ireproşabil în sânul societăţii, un echilibru emoţional şi un comportament raţional chiar în situaţii limite.”

În ceea ce priveşte refuzul curţii de apel de a dispune ataşarea dosarului „personal” al reclamantului la dosarul cauzei, Curtea Supremă a considerat că prima instanţă nu avea obligaţia să ceară autorităţilor aceste dovezi, dacă considera că dovezile de care dispunea erau suficiente pentru stabilirea faptelor.

2. Faptele corespunzătoare cererii nr. 14464/05

a) Cererea reclamantului de a avea acces la dosarul „personal”

La 11 februarie 2003, reclamantul a făcut o cerere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru a avea acces la dosarul „personal” şi pentru a face copii.

Prin scrisoarea din 24 februarie 2003 cu numărul 367/2003, Ministerul Public l-a informat pe reclamant că cererea i-a fost respinsă. Această scrisoare preciza că informaţiile solicitate de reclamant nu erau informaţii de interes public, ci o simplă cerere adresată unei instituţii publice. Ministerul a notat că dosarul în cauză fusese întocmit în conformitate cu Legea nr. 92/1992, în urma cererii sale de a fi admis în magistratură, documentele existente în acest dosar neavând un caracter public. Prin urmare, reclamantul nu îl putea consulta sau face copii. A adăugat, în cele din urmă, că reclamantul a fost informat anterior cu privire la motivele pentru care cererea sa de admitere în magistratură a fost respinsă.

La 5 martie 2003, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 şi a normelor de aplicare, reclamantul a adresat Ministerului Public o plângere împotriva scrisorii din 24 februarie 2003. Reclamantul nu a primit răspuns la această plângere.

b) Procedura judiciară în contestarea refuzului de acces la dosarul „personal”

La 20 martie 2003, reclamantul a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o acţiune împotriva Ministerului Public, în anularea „actului administrativ nr. 367/2003” care i-a refuzat accesul la dosarul său personal. A cerut, de asemenea, acces la dosarul „personal” şi la realizarea de copii ale documentelor cuprinse în acest dosar. A arătat că accesul la aceste documente îi era necesar pentru a-şi putea restabili buna reputaţie. S-a bazat pe art. 13, art. 14 şi art. 22 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public şi pe normele sale de aplicare.

În întâmpinare, Ministerul Public a cerut tribunalului să declare acţiunea reclamantului inadmisibilă, pe motiv că informaţiile solicitate nu constituiau informaţii de interes public şi că, prin urmare, dispoziţiile Legii nr. 544/2001 nu erau aplicabile în speţă. A arătat apoi că reclamantul nu îndeplinea condiţia cerută de lege pentru a fi numit magistrat, şi anume că nu se bucura de o bună reputaţie.

Reclamantul a răspuns ministerului că acţiunea sa era admisibilă, dat fiind că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2001, datele personale pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice. A adăugat că legiuitorul a elaborat, de altfel, Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Pe fondul acţiunii, reclamantul a arătat că cererea sa se baza pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001. A notat că sancţiunea contravenţională nu i-a fost aplicată în urma unei proceduri echitabile şi că constituia un incident izolat care nu-i putea afecta reputaţia. A contestat, de asemenea, interpretarea dată relaţiilor sale profesionale anterioare şi a arătat că beneficia de recomandări pozitive din partea angajatorilor săi.

Dezbaterile au avut loc la 5 septembrie 2003.

Prin hotărârea din 12 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca nefondată. Tribunalul a reţinut, mai întâi, că decizia contestată nu constituia un act administrativ şi nu crea nici un raport juridic între părţi, ci numai o opinie asupra modului de soluţionare a cererii reclamantului de a avea acces la dosarul său „personal”. Prin urmare, nu putea fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ. Tribunalul a hotărât apoi că, potrivit art. 2 lit. c) şi art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001, coroborate cu art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001, informaţiile cuprinse în dosarul „personal” aveau un caracter personal şi nu de interes public, dispoziţiile Legii nr. 544/2001 nefiind prin urmare aplicabile. A adăugat că art. 14 din Legea nr. 544/2001 invocat de reclamant nu era aplicabil în speţă, în măsura în care nu a fost numit procuror şi nu exercita, prin urmare, o funcţie publică.

Reclamantul a formulat recurs. A arătat că acţiunea sa se baza pe dispoziţiile Legii nr. 544/2001 coroborate cu cele ale Legii nr. 677/2001. A susţinut că, în măsura în care informaţiile cuprinse în dosar au fost folosite de pârât pentru a-i împiedica accesul la funcţia publică, aceste informaţii au devenit de interes public şi că Legea nr. 544/2001 era aplicabilă în speţă. A adăugat, de asemenea, că, potrivit art. 13 din Legea nr. 544/2001, informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii constituie informaţii de interes public. Or, în opinia acestuia, datele prezente în dosarul său au fost folosite pentru încălcarea legii.

Prin hotărârea definitivă din 18 noiembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului. A hotărât că datele solicitate de reclamant intrau sub incidenţa art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001, fiind informaţii cu privire la datele personale. În plus, în măsura în care reclamantul nu a ocupat o funcţie publică, nu putea pretinde că a suferit o atingere a dreptului său de exercitare a atribuţiilor sale, ceea ce ar fi făcut ca aceste informaţii să fie de interes public.

Asupra art. 6 din Convenție

Reclamantul s-a plâns de faptul că la şedinţele din faţa instanţelor interne, el era plasat, cum este regula, în partea de jos a sălii de şedinţă, la un nivel inferior judecătorilor, iar reprezentantul Ministerului Public se afla pe o platformă ridicată lângă completul de judecată. Se vede aici o încălcare a principiului egalităţii armelor şi a obligaţiei de imparţialitate şi independenţă a instanţei. Denunţă, de asemenea, refuzul instanţelor de a obliga Ministerul Public să ataşeze la dosarul cauzei dosarul „personal”, chiar dacă decizia contestată se baza pe documentele cuprinse în acest dosar.

1. Cu privire la locul ocupat de procuror în sala de şedinţă

Guvernul a făcut mai întâi trimitere la normele interne aplicabile în materie de organizare a unei săli de şedinţă. În speţă, procurorul avea calitatea de reprezentant al pârâtului şi că, prin urmare, ar fi trebuit să ocupe un loc lângă avocaţi şi consilieri juridici. De altfel, nu există nici un indiciu, altul decât spusele reclamantului, care să dovedească că lucrurile erau altfel în speţă. Arată că, în orice caz, în temeiul normelor interne aplicabile, locul procurorului în sala de şedinţă este diferit de cel al judecătorului şi că locul procurorului nu poate, prin el însuşi, să constituie o dovadă a lipsei de independenţă şi imparţialitate a instanţei sau a nerespectării principiului egalităţii armelor.

Reclamantul a susţinut că, în speţă, procurorul prezent la şedinţă a trebuit să cumuleze calitatea de pârât şi cea de procuror de şedinţă, deşi calitatea sa principală a fost cea de pârât în procedură. Prin urmare, a rămas în timpul dezbaterilor lângă completul de judecată. Procurorii şi judecătorii au statut de magistrat şi îşi exercită activitatea pe lângă aceeaşi instanţă.

Curtea a notat mai întâi că reclamantul era parte într-o procedură administrativă şi nu făcea obiectul unei acuzaţii de natură penală. Reaminteşte că imparţialitatea în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie se defineşte de obicei printr-o atitudine lipsită de prejudecată sau părtinire. Existenţa sa se apreciază în funcţie de un dublu demers: primul constă în încercarea de a determina ceea ce gândea judecătorul respectiv sau care era interesul său într-o anumită cauză; al doilea te face să te asiguri că oferea suficiente garanţii pentru a exclude în această privinţă orice dubiu legitim [Kyprianou c. Ciprului (MC), nr. 73797/01, par. 118]. Or, a constatat deja că circumstanţa denunţată nu este suficientă în sine să conteste egalitatea armelor sau lipsa de imparţialitate şi independenţă, în măsura în care, dacă acordă Ministerului Public o poziţie „fizică” privilegiată în sala de judecată, ea nu pune „acuzatul” într-o situaţie de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale [Chalmont c. Franţei (dec.), nr. 72531/01, 9 decembrie 2003 şi Morillon c. Franţei (dec.), nr. 71991/01, 2 octombrie 2003]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 par.3 a) şi 4 din Convenţie.

2. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nerespectarea principiului contradictorialităţii

Reclamantul a considerat că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în faţa instanţelor interne, pe motiv că dosarul „personal” nu a fost ataşat la dosarul cauzei.

Guvernul a considerat că cererea reclamantului adresată instanţelor interne de a cere parchetului ataşarea la dosarul cauzei a conţinutului dosarului „personal” reprezintă o cerere de înfăţişare de probe. Or, instanţele interne au respins această cerere în mod motivat. Reiese, de asemenea, că deciziile pronunţate de instanţele interne se bazau pe fapte a căror realitate nu a fost contestată de reclamant. Guvernul notează că reclamantul nu a invocat în faţa instanţelor interne art. 172 C. proc. civ., conform căruia, la cererea uneia dintre părţi, instanţa trebuie să dispună celeilalte părţi să depună la dosarul cauzei un înscris la care s-a referit în cursul procedurii.

Reclamantul a considerat că nu a beneficiat de o procedură contradictorie în faţa instanţelor interne, pe motiv că dosarul „personal” nu a fost ataşat la dosarul cauzei. El consideră că din această cauză nu şi-a putut pregăti în mod convenabil apărarea. Adaugă că   s-a prevalat în faţa instanţelor interne de art. 172 C. proc. civ. şi că a contestat în faţa instanţelor interne faptele din litigiu, şi anume că nu avea o bună reputaţie.

Curtea a amintit mai întâi că admisibilitatea probelor reiese în primul rând din normele de drept intern şi revine, în principiu, instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate [Van Mechelen şi alţii c. Olandei, 23 aprilie 1997, par. 50, şi De Lorenzo c. Italiei (dec.), nr. 69264/01, 12 februarie 2004]. Dreptul la o procedură în contradictoriu, în sensul art. 6 alin. 1, „implică în principiu dreptul părţilor la un proces penal sau civil, de a lua cunoştinţă de orice probă sau observaţie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influenţa decizia şi a o discuta” [Morel c. Franţei, nr. 34130/96, par. 27; Meftah şi alţii c. Franţei (MC), nr. 32911/96, 35237/97 şi 34595/97, par. 1 şi Augusto c. Franţei, nr. 71665/01, par. 50].

În acest caz, dosarul „personal” nu a fost ataşat la dosarul cauzei de către Ministerul Public pentru a nu influenţa decizia judecătorilor. Cererea reclamantului de a obliga Ministerul Public să prezinte în faţa instanţei dosarul „personal” a fost respinsă în mod motivat de instanţele interne care au considerat că dispuneau de suficiente dovezi pentru a soluţiona cauza în fond. Prin urmare, Curtea nu a  considerat că neataşarea de către Ministerul Public la dosarul cauzei a dosarului „personal” constituie o atingere a principiului contradictorialităţii.

Curtea a mai notat că reclamantul a fost informat cu privire la elementele faptice pe care Ministerul Public şi apoi instanţele interne şi-au întemeiat decizia conform căreia persoana în cauză nu beneficia de o bună reputaţie. Într-adevăr, atât decizia administrativă din 20 iunie 2002, cât şi hotărârile pronunţate de instanţele interne au făcut o prezentare a faptelor pe care au fost întemeiate. Prin urmare, reclamantul avea cunoştinţă de faptele imputate. În plus, reclamantul nu a contestat realitatea faptelor, ci numai modul în care instanţele interne le-au interpretat. Dacă admisibilitatea probelor şi aprecierea lor aparţine, în primul rând, dreptului intern şi instanţelor naţionale [García Ruiz c. Spaniei (MC), nr. 30544/96, par. 28], Curtea nu a găsit în cazul de faţă nici un indiciu de arbitrariu în aprecierea făcută de tribunale şi reaminteşte că sarcina sa nu este să se substituie propriei lor aprecieri. În consecinţă, Curtea consideră că, în speţă, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor şi probelor făcută de instanţe [mutatis mutandis E.S. c. Franţei (dec.), nr. 49714/06, 10 februarie 2009 şi Russu c. României (dec.), nr. 27436/04, 12 ianuarie 2010) şi a considerat, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 par. 3 a) şi 4 din Convenţie.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.

Lasă un comentariu


9 − one =