Prin decizia nr. 27 din 12.10.2009, se respinge propunerea de promovare a unui recurs în interesul legii în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, înaintată de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, în lipsa sesizării Secţiilor Unite în condiţiile art. 329 din Codul procedură civilă. http://www.scj.ro/RIL%2012oct09.htm
Punctul de vedere al Ministerului Public http://www.mpublic.ro/recursuri/2009_civil/rc_27_05_2009.htm
Potrivit jurisprudentei CEDO, statul roman are obligatia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Este evident că la nivelul Curţii de Apel Bucureşti (unica instanţă competentă şi care pronunţă hotărâri definitive şi irevocabile în această materie) nu s-a reuşit unificarea practicii judiciare, iar hotărârile Adunării Generale a judecătorilor nu sunt obligatorii, astfel că nu reprezintă un mecanism eficient în sensul Convenţiei. Prin urmare, apreciez că dispoziţiile legale care stabilesc condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii ar fi trebuit interpretate extensiv, prin prisma art. 6 din Convenţie, pentru a evita condamnarea statului roman.
Elementul definitoriu pentru excepţie este că statul însuşi a instituit o competenţă exclusivă la nivelul unei singure curţi de apel, deşi situaţiile litigioase se nasc pe tot teritoriul României (astfel cum prevede art. 329 C.pr.civ.), şi tot acesta a prevăzut lipsa oricărei căi de atac. Este de remarcat că dacă se aplica regula că hotărârea este supusă căilor de atac, cauzele ar fi fost supuse analizei ÎCCJ, creându-se astfel posibilitatea unificării practicii judiciare.
A se vedea şi hotărârea CEDO în cauza Tudor Tudor c. României.