Practica neunitară în interpretarea dispoziţiilor legale privind remunerarea magistraţilor stagiari

PRACTICA NEUNITARĂ ÎN INTERPRETAREA DISPOZIŢIILOR LEGALE PRIVIND REMUNERAREA MAGISTRAŢILOR STAGIARI 


        judecător Roxana Maria Lăcătuşu,                    judecător Ionuţ Militaru,

        Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti                  Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti

 

The purpose of the Legislator, according to the principle of nondiscrimination, was that of taking into account the seniority as the single criterion in order to assess the remuneration due to magistrates, both definitive and junior.

The junior judges have gained a different treatment compared to the junior prosecutors concerning the assessment of the remuneration, by taking into account, along with the seniority criterion, constant for its assessment, a complementary and discriminatory criterion, nonexistent in the present legislation.

Besides the different law implementation by the authorities of expenditure (the Ministry of Justice and Civil Liberties and the General Prosecutor’s Office, respectively), it must be noticed also the contradictory caselaw of the Courts that solved the disputes forwarded by the junior judges against the assessment of the remunation.

 

Obiectivul legiuitorului, în conformitate cu principiul nedriscriminării, a fost de a considera vechimea în funcţie ca unic criteriu în delimitarea remuneraţiilor magistraţilor, pentru ambele categorii de magistraţi, definitivi sau stagiari.

Judecătorii stagiari au primit însă un tratament diferenţiat faţă de procurorii stagiari referitor la modul de calcul al remuneraţiei, fiind invocat în plus faţă de criteriul vechimii, constant în calculul acesteia, un criteriu suplimentar şi discriminatoriu, inexistent în actuala reglementare.

Pe lângă aplicarea diferită a legii de către ordonatorii de credite (Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi, respectiv, Parchetul General) se remarcă şi jurisprudenţa contradictorie a instanţelor ce au soluţionat contestaţiile judecătorilor stagiari împotriva modului de stabilire a indemnizaţiei.

 

I. Starea de fapt generatoare a conflictului juridic

Remunerarea  judecătorilor şi procurorilor, inclusiv a celor stagiari, este reglementată de O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei[1], astfel:

i. indemnizaţia de încadrare pentru judecători şi procurori se calculează prin înmulţirea valorii de referinţă sectoriale (stabilită prin lege) cu un coeficient de multiplicare variabil, stabilit potrivit vechimii (art. 3 alin. 1);

ii.prin „vechime” se înţelege perioada în care au fost deţinute diferite funcţii juridice  (pct. 2 din Nota de la finalul O.U.G. 27/2006, cu trimitere la art. 86 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[2]);

iii.    constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. 1 sau magistratul-asistent a îndeplinit funcţiile de judecător, procuror, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, magistrat-asistent, auditor de justiţie, judecător financiar, judecător financiar inspector, procuror financiar, procuror financiar inspector şi consilier în secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. 1, precum şi perioada în care a fost avocat, notar, asistent judiciar, cadru didactic în învăţământul juridic superior acreditat, jurisconsult, consilier juridic, ofiţer de politie judiciara cu studii superioare juridice, personal de probaţiune cu studii superioare juridice sau în care a îndeplinit funcţii de specialitate juridică în Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Romane, Institutul Român pentru Drepturile Omului sau în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi, Consiliului Legislativ (art. 86 din Legea 303/2004).

De la intrarea în vigoare a noului sistem de salarizare, se aplică de către Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti la calculul indemnizaţiei judecătorilor stagiari o interpretare greşită a pct. 3 al Notei la Anexa O.U.G. nr. 27/2006, ceea ce a condus la un număr impresionant de acţiuni în justiţie, în condiţiile în care Ministerul Public a adoptat o altă interpretare pe care o considerăm corectă.

Pct. 3 al notei la Anexa O.U.G. nr. 27/2006 prevede că “după validarea examenului de capacitate, inclusiv în perioada prevăzută de art. 31 alin. 5 din Legea nr. 303/2004, republicată, judecătorilor şi procurorilor li se aplică coeficientul prevăzut de lit. A pct. 28. Acelaşi coeficient se aplică şi judecătorilor şi procurorilor definitivi la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu o vechime mai mică de 3 ani”.

Autorităţile care pun în aplicare O.U.G. nr. 27/2006 pentru judecătorii şi procurorii stagiari sunt Ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi, respectiv, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 9 din Ordonanţă).

Prin ordine ale Procurorului General s-a acordat coeficientul de multiplicare 13,5 pentru procurorii stagiari cu peste 3 ani vechime, iar Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a refuzat acest lucru pentru judecătorii stagiari. Diferenţa între indemnizaţiile brute este de aproximativ 1.350 lei. 

II. Evoluţia legislaţiei privind salarizarea magistraţilor stagiari

Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor[3], în sistemul anterior de salarizare exista o diferenţiere expresă, dar nejustificată, între magistraţii definitivi şi cei stagiari, conform coeficienţilor de multiplicare din tabelul următor: 

Judecătorii, parchete de pe lângă judecătorii

25.

Preşedinte, prim-procuror

13,50

26.

Vicepreşedinte, prim-procuror adjunct

13,00

27.

Preşedinte secţie, procuror şef secţie

12,50

28.

Judecător, procuror, peste 4 ani vechime

11,50

29

Judecător, procuror, 2-4 ani vechime

11,00

Magistraţi stagiari

30.

Judecător, procuror 1 – 2 ani

7,50

31.

Judecător, procuror 6 luni – 1 an

6,00

32.

Judecător, procuror 0 – 6 luni

4,50

Din cauza faptului că în perioada 2004-2006 au existat numeroase acţiuni ale magistraţilor în care s-a invocat discriminarea fie faţă de colegi din cadrul sistemului judiciar, fie faţă de alţi funcţionari publici, a fost concepută O.U.G. nr. 27/2006, prin care s-a urmărit eliminarea oricărei discriminări şi evitarea unor noi acţiuni care ar determina cheltuieli de judecată şi de punere în executare greu de suportat pentru ordonatorul de credite. Această raţiune a fost expusă în Nota de fundamentare a noului sistem de remunerare introdus prin O.U.G. nr. 27/2006, pe care o redăm:

„Având în vedere că asigurarea salarizării adecvate şi nediscriminatorii a judecătorilor şi procurorilor este prevăzută la cap. VI pct. 3.3 din Planul de acţiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 – 2007, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 232/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 aprilie 2005, măsură care avea ca termen de finalizare luna decembrie 2005, […]

Luând în considerare că actuala grilă de salarizare a judecătorilor şi procurorilor este întemeiată pe vechea reglementare abrogată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aduse modificări substanţiale ale prevederilor referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor cu incidenţă asupra salarizării, […]

Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă.”

Din anexa Ordonanţei a fost eliminată diferenţierea categoriilor de magistraţi în definitivi şi stagiari, singurul criteriu obiectiv fiind vechimea în magistratură, potrivit coeficienţilor de multiplicare din tabelul de mai jos.  

Judecătorii, parchete de pe lângă judecătorii

25. Preşedinte, prim-procuror               

15,00

26. Vicepreşedinte, prim-procuror adjunct   

14,50

27. Preşedinte secţie, procuror şef secţie  

14,00

28. Judecător, procuror, peste 3 ani vechime

13,50

29. Judecător, procuror, 2 – 3 ani vechime  

9,00

30. Judecător, procuror, auditor de justiţie, 1 – 2 ani vechime                       

8,00

31. Judecător, procuror, auditor de justiţie, 0 – 1 an vechime                        

7,00

O.U.G. nr. 177/2002, ce reglementa vechiul sistem de remunerare a magistraţilor, prevedea o indemnizaţie specială pentru categoria judecătorilor şi procurorilor stagiari care, după examenul de capacitate, treceau la treapta imediat superioară a remunerării.

O.U.G. nr. 177/2002 era textul legal în vigoare la data adoptării Legii nr. 303/2004, astfel că legea a făcut trimitere în ce priveşte remunerarea magistraţilor, la prevederile acestei ordonanţe, prin art. 31 alin. 5. Acest articol a preluat dispoziţiile ordonanţei referitoare la trecerea la treapta imediat superioară a magistraţilor: “în perioada dintre data validării examenului de capacitate şi data intrării în vigoare a actului de numire de către Preşedintele României, judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate primesc salariul corespunzător funcţiei imediat superioare celei de judecător sau procuror stagiar”. Se remarcă distincţia expresă între magistraţii stagiari şi definitivi, din moment ce se face referire la o ierarhie între cele două funcţii, tocmai drept consecinţă a folosirii principiilor din O.U.G. nr. 177/2002.

Adoptarea O.U.G. nr. 27/2006 a urmărit schimbarea radicală a sistemului anterior de remunerare neadecvat şi înlocuirea acestuia cu altul în cadrul căruia distincţia discriminatorie magistraţi stagiari – magistraţi definitivi nu mai este menţinută. Astfel cum am evidenţiat, potrivit noului sistem, nu mai este prevăzută separat categoria magistraţilor stagiari. Art. 31 alin. 5 din Legea nr. 303/2004 făcând referire la “funcţia imediat superioară”, a rămas astfel fără aplicare şi a fost abrogat ca dispoziţie contrară, în conformitate cu art. 41 lit. f din O.U.G. nr. 27/2006. Potrivit art. 65 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[4], în cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. 

III. De ce era nejustificată diferenţierea anterioară?

H.G. nr. 232 din 30 martie 2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007[5] prevede că garantarea independenţei puterii judecătoreşti se realizează şi prin asigurarea remuneraţiei adecvate a magistraţilor, respectiv plata drepturilor salariale ale acestora, aşa cum au fost prevăzute de lege şi aplicarea acestor prevederi în mod nediscriminatoriu în toate sectoarele de activitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia nr. VI/2007 din 15 ianuarie 2007 a Secţiilor Unite[6], cu forţa obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele:

„Până la adoptarea şi intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii prin hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizaţiilor acordate magistraţilor, în contradicţie cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, cu cel al egalităţii de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu cel al interzicerii oricărei discriminări prevăzut în art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În reglementarea anterioară, criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincţie, în acordarea drepturilor remuneratorii menţionate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori şi judecători erau desemnaţi să le soluţioneze pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu a avut justificare atât timp cât specificul atribuţiilor de ansamblu pe care le au toţi magistraţii din parchete şi instanţele judecătoreşti în întregul lor, procurori, judecători şi magistraţi-asistenţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie necesită aceeaşi pregătire de specialitate şi experienţă, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum şi risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.

Îndeplinirea cerinţei de îmbunătăţire substanţială a actului de înfăptuire a justiţiei, care impune criterii noi de competenţă şi performanţă pentru toate categoriile de magistraţi, nu ar putea fi asigurată în condiţii de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraţilor şi a responsabilităţii lor în înfăptuirea actului de justiţie.

Mai mult, folosirea drept criteriu de diferenţiere a tratamentului salarial pentru magistraţi, doar a apartenenţei la anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată şi un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situaţiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi şi a tipului de reacţie necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante şi riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferenţial prin dispoziţiile la care s-a făcut referire.

Rezultă, deci, că distincţia ce se face, ţinându-se seama de apartenenţa magistraţilor la categoria celor implicaţi în soluţionarea cazurilor privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi de terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile lui specifice.

De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de magistraţi, cu profesii implicând pregătire, experienţă şi responsabilităţi identice, în raport cu gradul profesional şi funcţia îndeplinită de fiecare, se impune ca, pentru perioada în care o parte dintre magistraţi nu au beneficiat de sporul specific de 30% şi, respectiv, 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, acei magistraţi să aibă dreptul la întregirea veniturilor lor salariale cu acel spor, obligaţia autorităţii care nu l-a acordat tuturor magistraţilor fiind întemeiată pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu.

Respectarea dreptului fiecărui cetăţean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeaşi muncă, în condiţii de responsabilitate identică, implică obligaţia firească a autorităţii care a generat acordarea discriminatorie a sporului la care s-a făcut referire, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de magistraţi ce a fost lipsită de echivalentul acelui spor în perioada în care dispoziţiile ce îl reglementau erau în vigoare.”

Din această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie extras un principiu foarte important, acela că natura cauzelor pe care le soluţionează magistraţii (judecător sau procuror, definitiv sau stagiar) nu poate justifica diferenţieri salariale atâta timp cât specificul atribuţiilor de ansamblu pe care le au necesită aceeaşi pregătire, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum şi risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu.

Prin urmare, la baza diferenţierii salariale între magistraţi definitivi şi stagiari nu poate sta competenţa limitată a acestora din urmă, stabilită de art. 23 din Legea nr. 303/2004.

Activitatea judecătorilor stagiari este mult mai complexă decât se poate considera la prima vedere, raportându-ne doar la competenţa restrânsă a acestora. Activitatea judecătorilor pe parcursul stagiului, deşi participă numai în şedinţe de judecată ce au ca obiect cauzele limitativ prevăzute de art. 23 din Legea nr. 303/2004, este mult mai complexă şi presupune o formare continuă, ca şi a celorlalţi judecători definitivi, ce nu poate fi exhaustivă. Din acest punct de vedere, toţi magistraţii se află într-o situaţie identică, fiind interzise discriminările între magistraţi bazate doar pe natura cauzelor pe care le judecă. Diferenţa dintre judecătorii stagiari şi judecătorii definitivi este de aceeaşi natură cu cea între un judecător definitiv desemnat să judece numai cauze de fond funciar şi ceilalţi judecători definitivi din secţia civilă a aceleiaşi judecătorii, cărora le sunt repartizate cauze diversificate.

În conformitate cu art. 35 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor constituie garanţia independenţei şi imparţialităţii în exercitarea funcţiei. Prin urmare, sfera cauzelor pe care le judecă nu poate constitui un motiv de diminuare a indemnizaţiei unui judecător, din moment ce orice magistrat are obligaţia legală (garanţie independenţei şi imparţialităţii) de a se perfecţiona cu privire la orice tip de cauză. 

IV. Interpretarea actelor normative în vigoare

Din lectura textului pct. 3 al notei la Anexa O.U.G. nr. 27/2006 se poate lesne observa că nu interzice expres acordarea coeficientului 13,5 pentru judecătorii stagiari, ci stabileşte pur şi simplu că după definitivat (iar nu „exclusiv după definitivat” sau „numai după definitivat”) se aplică în mod automat coeficientul 13,5, fără a mai fi luată în calcul condiţia vechimii.

            Interpretând sistematic dispoziţiile Legii nr. 303/2004 şi ale O.U.G. nr. 27/2006, pot fi identificate următoarele situaţii:

i. Judecătorii cu o vechime de peste trei ani (stagiari sau definitivi) beneficiază de un coeficient de multiplicare de 13,5 (lit. A pct. 28 din Anexa O.U.G. nr. 27/ 2006).

ii. Judecătorii definitivi, indiferent de vechimea acestora, deci chiar cu o vechime mai mică de trei ani, beneficiază de coeficientul de multiplicare de 13,5 (pct. 3 din nota la Anexa O.U.G. nr. 27/2006 – “acelaşi coeficient se aplică şi judecătorilor şi procurorilor definitivi la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu o vechime mai mică de 3 ani “).

iii. Judecătorii care au promovat examenul de capacitate, examen care a fost validat, beneficiază de coeficientul de multiplicare de 13,5 chiar înainte de data intrării în vigoare a actului de numire, emis de Preşedintele României şi indiferent de vechimea acestora (art. 31 alin. 5 din Legea nr. 303/2004 coroborat cu pct. 3 al notei la Anexa O.U.G. nr. 27/2006).[7]

Raţiunea pct. 3 teza întâi din nota de la finalul O.U.G. nr. 27/2006 este recunoaşterea eforturilor depuse în formarea profesională şi a poziţiei magistraţilor care au promovat examenul de capacitate înainte de împlinirea termenului de 3 ani. Astfel, judecătorii şi procurorii al căror examen de capacitate a fost validat, chiar dacă nu au 3 ani vechime, beneficiază totuşi de coeficientul de multiplicare menţionat.

Este vorba aşadar de o dispoziţie favorabilă magistraţilor definitivi, iar nu de o condiţie de acordare a coeficientului 13,5.

Pentru magistratul stagiar fără altă vechime asimilată potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004, perioada de formare iniţială în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii (21-22 luni) cumulată cu perioada stagiului (12-14 luni) constituie o perioadă mai mică de trei ani, care nu ar fi suficientă pentru acordarea coeficientului 13,5. Cu toate acestea, ca o recunoaştere a poziţiei câştigate de magistrat prin promovarea examenului de capacitate, i se acordă acelaşi coeficient, indiferent de vechime.

Din cele expuse anterior, rezultă următoarele concluzii:

Dacă s-ar accepta o interpretare în sensul că judecătorilor stagiari nu le este aplicabil coeficientul de salarizare 13,5, atunci condiţia din lit. A pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 devine inaplicabilă.

Magistraţii care au urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii devin la absolvire judecători stagiari, astfel că nu li s-ar aplica lit. A pct. 28 din Anexă întrucât nu îndeplinesc condiţia de a fi definitivi. După validarea examenului de capacitate însă, ar primi coeficientul 13,5 indiferent de vechime.

Magistraţii încadraţi direct pe post (art. 33 din Legea nr. 303/2004) sunt numiţi într-o funcţie de judecător definitiv, astfel că vechimea nu este relevantă.

Rezultă că în toate situaţiile vechimea nu este luată în calcul pentru acordarea coeficientului, ceea ce înseamnă că textul de lege astfel interpretat ar fi inaplicabil, lipsit de conţinut. 

V. Evidenţierea tratamentului discriminatoriu

Persoanele care prestează acelaşi tip de muncă au dreptul să primească aceeaşi remuneraţie, în speţă fiind incidente următoarele dispoziţii speciale privind nediscriminarea: art. 16 din Constituţia României; art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art. 1 alin. 2 lit. e pct. i, alin. 3 şi 4 al aceluiaşi articol; art. 2 alin. 1 şi 2; art. 3 lit. a din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti interpretează dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006 în defavoarea judecătorilor stagiari cu vechime mai mare de 3 ani, aflaţi în situaţie comparabilă (dacă nu chiar identică) cu următoarele categorii profesionale:

  1. a.      Cu procurorii stagiari, colegi de promoţie, numiţi în cadrul Parchetelor de pe lângă judecătorii, cărora Ministerul Public le acordă o indemnizaţie salarială corespunzătoare coeficientului 13,5, interpretând în mod corect actul normativ;
  2. b.    Cu judecătorii definitivi, colegi de instanţă, care judecă acelaşi gen de cauze (prevăzute de art. 23 din Legea nr. 303/2004) pe parcursul unei luni calendaristice şi care primesc o indemnizaţie salarială corespunzătoare coeficientului 13,5;
  3. c.     Cu judecătorii definitivi numiţi conform art. 33 din Legea nr. 303/2004 (admitere directă în magistratură pentru persoane cu vechime în domeniul juridic de cel puţin 5 ani) care primesc o indemnizaţie salarială corespunzătoare coeficientului 13,5, deşi participă pe o perioadă de 6 luni la cursuri de formare profesională în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, fără a judeca nici măcar cauzele aflate în competenţa unui judecător stagiar;  
  4. d.    Cu judecătorii stagiari cărora li s-a recunoscut anterior în justiţie dreptul la o indemnizaţie lunară corespunzătoare coeficientului 13,5 prin hotărâri irevocabile.

Vom dezvolta în paragrafele următoare fiecare situaţie în parte:

Judecătorii şi procurorii stagiari se află în situaţii identice, întrucât au aceleaşi studii juridice de bază, au absolvit aceeaşi formă de pregătire specifică profesiei lor (Institutul Naţional al Magistraturii), au aceeaşi vechime în muncă, asimilată vechimii în magistratură potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004, fac parte din sistemul judiciar, exercitând un serviciu public, în calitate de reprezentanţi ai autorităţii de stat, şi sunt remuneraţi potrivit aceloraşi dispoziţii (pct. 28 lit. A din Anexă), cuprinse în acelaşi act normativ (O.U.G. nr. 27/2006).

Multitudinea situaţiilor practice în care se pot găsi magistraţii confirmă principiul enunţat de instanţa supremă, reprodus anterior la pct. III al articolului. Este de notorietate că în sistemul judiciar există magistraţi definitivi care soluţionează numai cauze de competenţa unui judecător stagiar (alcătuiesc completul de judecată într-o şedinţă de stagiar), fie drept consecinţă a faptului că nu există judecători stagiari în cadrul instanţei care să conducă şedinţele de judecată în completele de stagiar, fie ca urmare unor situaţii deosebite în care se află judecătorii definitivi.

Pentru a observa situaţiile nedrepte la care se poate ajunge în practică, oferim următorul exemplu:

X şi Y sunt colegi la Facultatea de Drept, iar ulterior avocaţi, pe o perioadă de 5 ani.

X promovează concursul de admitere directă în magistratură (art. 33 alin. 1-3 din Legea nr. 303/2004) şi este numit judecător definitiv la judecătoria Z.

Y urmează cursurile Institutului Naţional al Magistraturii (art. 15 din Legea nr. 303/2004) şi este numit la absolvire judecător stagiar tot la Judecătoria Z.

Cei doi colegi de facultate, acum colegi de instanţă, cu aceeaşi vechime în magistratură (calculată potrivit art. 86 din Legea nr. 303/2004), judecă acelaşi tip de cauze, pe un complet de stagiar.

Cu toate acestea, aplicând raţionamentul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, între aceştia există diferenţe care ar justifica acordarea unor indemnizaţii salariale diferite, deşi ambii au aceeaşi pregătire (facultatea de drept), ambii au devenit magistraţi printr-una din căile prevăzute de lege, ambii au aceeaşi vechime în magistratură, judecă acelaşi gen de cauze, au acelaşi gen de atribuţii în instanţă ş.a.m.d.

Mai mult, conform art. 33 alin. 13 din Legea nr. 303/2004, după numirea în funcţia de judecător sau procuror, persoanele prevăzute la alin. 1, 5, 7 şi 8 sunt obligate să urmeze, pe o perioadă de 6 luni, un curs de formare profesională în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii care va cuprinde în mod obligatoriu elemente de drept comunitar. Aceste persoane sunt numite în funcţii de magistrat definitiv, iar în perioada de 6 luni nu desfăşoară activitate de judecată în instanţele în care au fost numite, dar primesc totuşi o indemnizaţie brută lunară corespunzătoare vechimii în magistratură de peste 3 ani (coeficient 13,5), de unde rezultă încă o dată că nu constituie motiv de diferenţiere salarială participarea efectivă la judecată şi cu atât mai puţin natura cauzelor judecate.

Pentru exemple de practică judiciară vom lua în considerare numai procesele existente la nivelul Curţii de Apel Bucureşti (Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal), unde au fost soluţionate diferit acţiuni având acelaşi obiect. Prin sentinţele civile nr. 1717/19.06.2007 (anterior citată), nr. 1031/17.04.2007, nr. 1548/20.05.2008, nr. 2385/23.09.2008, nr. 3007/5.11.2008 (nepublicate) s-au admis acţiunile reclamanţilor şi a fost obligat Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti la emiterea unor ordine corespunzătoare coeficientului 13,5.

Prin sentinţele civile nr. 602/26.02.2007, nr. 1654/13.06.2007, nr. 1879/18.06.2008, nr. 1552/21.05.2008, nr. 2347/ 17.09.2008 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, au fost respinse acţiunile reclamanţilor. În esenţă, argumentele care stau la baza acestor hotărâri privesc „diferenţa de statut dintre magistraţii stagiari şi cei definitivi, care reprezintă un criteriu de diferenţiere nediscriminatoriu”. În privinţa tratamentului discriminatoriu, s-a apreciat că acesta „poate fi înlăturat nu numai prin acordarea judecătorilor stagiari a unor drepturi care le-au fost recunoscute procurorilor stagiari, ci şi prin obligarea la restituirea sumelor încasate nelegal de procurori, urmare a unei interpretări eronate a legii”.

Deşi în sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu este un izvor de drept, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (a cărei aplicabilitate este obligatorie potrivit art. 20 din Constituţia României) jurisprudenţa divergentă a aceleiaşi instanţe poate conduce la constatarea încălcării articolului 1 din Primul Protocol Adiţional combinat cu articolul 14 din Convenţie.

În cauza Beian c. României[8], Curtea a constatat că la data judecării cauzei, în anul 2004, a existat o jurisprudenţă neunitară în aplicarea Legii nr. 309/2002 atât la nivel naţional, cât şi la nivelul instanţei supreme, reamintind că, deşi divergenţele de jurisprudenţă sunt inerente oricărui sistem de drept, totuşi, instanţei supreme îi revine rolul de a regla aceste contradicţii.

Astfel, instanţa europeană a statuat că, divergenţele de jurisprudenţă, care priveau în mod strict interpretarea şi aplicarea legii, s-au datorat instanţei supreme, iar faptul că aceste divergenţe existau chiar la nivelul acestei instanţe, este contrar principiului siguranţei raporturilor civile care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Or, având în vedere faptul că hotărârile pronunţate în acest gen de cauze erau irevocabile potrivit art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 27/2006, Curtea de Apel este asimilată unei veritabile instanţe de casaţie.[9]

În plus, Curtea europeană, observând că în alte cauze similare, instanţa supremă a acordat altor persoane drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002, a apreciat că reclamantul avea o «speranţă legitimă» de a obţine recunoaşterea creanţei sale. În concluzie, faţă de divergenţele din jurisprudenţă existente la nivelul instanţei supreme, şi subliniind că articolul 14 din Convenţie are caracter exemplificativ, iar nu limitativ, a constatat încălcarea şi articolului 1 din Primul Protocol Adiţional combinat cu articolul 14 din Convenţie.

Situaţia judecătorilor stagiari este mult mai gravă decât cea din cauza Beian c. României, din moment ce – pe lângă jurisprudenţa contradictorie a Curţii de Apel – o altă autoritate a statului aplică diferit aceeaşi lege de 2 ani. Atât Ministerul Public, cât şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti reprezintă autorităţi ale statului în sensul Convenţiei, iar procurorii stagiari şi judecătorii stagiari au acelaşi statut, fiind într-o situaţie identică.

Într-o cauză recentă, Ştefan şi Ştef c. României[10], Curtea europeană a analizat din nou problema jurisprudenţei neunitare din prisma art. 6 din Convenţie. Reamintind că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, o consecinţă inerentă oricărui sistem judiciar compus dintr-un ansamblu de instanţe de fond, fiecare având o anumită competenţă teritorială, Curtea a apreciat că jurisprudenţa divergentă în cadrul instanţei supreme a ţării, constituie o sursă de insecuritate juridică, aducând astfel atingere principiului securităţii juridice şi reducând încrederea publică în sistemul judiciar.

În această cauză, Curtea a constatat că într-o serie de hotărâri Curtea Supremă de Justiţie a interpretat dispoziţiile Legii nr. 51/1995 ca dând consilierilor juridici cu peste 10 ani vechime dreptul de a fi primiţi în profesia de avocat fără examen de admitere. Cu toate acestea, contrar jurisprudenţei sale constante ce confirma acest drept, Curtea Supremă a adoptat o soluţie diametral opusă în cauzele reclamanţilor. Cele două hotărâri din 30 ianuarie 2003 nu ar putea fi calificate ca un reviriment de jurisprudenţă în baza unei noi interpretări a legii. Curtea Supremă nu a explicat în niciun fel motivele schimbării poziţiei sale, iar ulterior a revenit la jurisprudenţa sa anterioară constantă. În acest context, cele două hotărâri ce nu recunoşteau celor doi reclamanţi dreptul de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 apar ca fiind singulare şi arbitrare.

Curtea de la Strasbourg a statuat că această incertitudine jurisprudenţială ce a antrenat respingerea acţiunilor reclamanţilor, la care se adaugă lipsa unui mecanism apt să asigure coerenţa practicii chiar în cadrul instanţei supreme, a avut ca efect lipsirea reclamanţilor de dreptul de a se înscrie în profesia de avocat fără examen, deşi altor persoane, ce se găseau într-o situaţie similară, le fusese recunoscut acest drept.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Driha c. României[11] priveşte efectele jurisprudenţei neunitare la nivelul Curţilor de Apel. În această cauză Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie ca urmare a impozitării sumei primite de petent în temeiul Legii nr. 138/1999, cu ocazia trecerii sale în rezervă şi a art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că alţi militari care au fost trecuţi în rezervă au beneficiat de ajutor neimpozabil.

Curtea a constatat că suma pe care petentul ar fi trebuit să o încaseze cu titlu de ajutor, reprezintă un “bun” în sensul Convenţiei, iar ingerinţa constând în reţinerea unui procent cu titlu de impozit nu era prevăzută în lege, interpretarea art. 31 din Legea nr. 138/1999 dată de Curtea de Apel Oradea, în sensul că suma ar fi impozabilă, fiind greşită. Astfel, art. 31 din Legea nr. 138/1999, în redactarea pe care o avea la momentul la care petentul a fost trecut în rezervă, prevedea clar că nu sunt impozitate ajutoarele primite cu ocazia trecerii în rezervă. Acest text nu a fost abrogat de art. 86 din O.U.G. nr. 73/1999, ci doar modificat mai târziu, respectiv în data de 14 septembrie 2000, când a fost aprobată ordonanţa de urgenţă. În plus, până în anul 2002, instanţele interne au interpretat art. 31 din Legea nr. 138/1999 în mod constant în sensul neimpozitării, ceea ce confirmã caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea şi cu toate acestea Curtea de Apel Oradea a constatat caracterul impozabil al ajutorului acordat petentului.

Nici faptul cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretat acest text în două decizii în sensul că ajutorul ar fi impozabil nu înlătură caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea având în vedere faptul cã aceastã interpretare este în mod evident contrară prevederilor exprese şi explicite ale legii şi este contrară atât propriei jurisprudenţe a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi jurisprudenţei celorlalte instanţe interne. Curtea a concluzionat că ingerinţa este în mod evident ilegală prin raportare la dreptul intern şi incompatibilă prin urmare cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

În primul rând, art. 1 din Protocolul nr. 1 impune ca ingerinţa să fie legală, iar Curtea a statuat că poate verifica dacă temeiul juridic invocat de Guvern satisface exigenţele Convenţiei în privinţa calităţii legii, făcând trimitere la hotărârea în cauza Dominici c. Italiei. Principiul legalităţii presupune ca normele de drept intern să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile (hotărârile în cauzele Hentrich c. Franţei[12] sau Lithgow şi alţii c. Marii Britanii[13]). Prin urmare, a verificat dacă interpretarea dată de Curtea de Apel satisface cerinţele Convenţiei, reţinând fără echivoc că nimic nu susţinea concluzia instanţei interne că prima ar fi impozabilă, faţă de claritatea normei juridice (paragraful 31 din hotărâre).

Curtea a remarcat jurisprudenţa vădit contradictorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a tribunalelor sau curţilor de apel şi a decis că soluţiile contrare nu pot influenţa aprecierea sa cu privire la claritatea textului de lege (paragraful 32).

Drept urmare, Curtea a statuat că ingerinţa este vădit ilegală şi incompatibilă cu dreptul la respectarea proprietăţii, astfel că nu a mai analizat proporţionalitatea măsurii, constatând că a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1.

În analiza încălcării art. 1 din Protocolul 1 coroborat cu art. 14 din Convenţie, Curtea a constatat că, spre deosebire de reclamant, alţi militari trecuţi în rezervă au beneficiat de o primă care nu a fost impozitată.

Reamintind că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, discriminarea constă în tratarea într-o manierã diferită, fără justificări obiective şi rezonabile, a persoanelor aflate în situaţii comparabile, cu precizarea cã enumerarea din art. 14 are caracter indicativ şi nu limitativ, Curtea a reţinut că autorităţile interne nu au oferit nici o justificare pentru tratamentul diferenţiat, concluzionând că a fost încălcat şi art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Noţiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un grup se vede mai bine tratat decât altul fără justificare adecvată, deşi se recunoaşte ambelor grupuri un statut egal.

Ordonatorul de credite este obligat să respecte principiul nediscriminării în cadrul relaţiilor de muncă, consacrat de art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind codul muncii[14], care interzice faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate „în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute  la alin. 2”, dar care produc efectele unei discriminări directe. Sunt incidente totodată prevederile potrivit art.1 alin. 2 lit. e pct. i; alin. 3 şi 4 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cărora persoanele care prestează acelaşi tip de muncă au dreptul să primească acelaşi salariu.

Ca şi reclamanţii din cauzele Driha c. României sau Beian c. României, judecătorii stagiari au un „bun” în sensul Convenţiei constând în speranţa legitimă că li se va recunoaşte dreptul la indemnizaţia salarială calculată în funcţie de coeficientul 13,5.

Această speranţă legitimă rezultă din claritatea textului de lege (art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 şi pct. 2 al notei de subsol la Anexa ordonanţei, coroborate cu art. 86 din Legea nr. 303/2004), dar şi din împrejurarea că Ministerul Public acordă şi în prezent (perioada 2006-2009) colegilor lor procurori stagiari cu vechime în magistratură de peste 3 ani o indemnizaţie salarială corespunzătoare coeficientului 13,5.

 În plus, sentinţele civile irevocabile ale Curţii de Apel Bucureşti privind alţi judecători stagiari fundamentează concluzia că beneficiază de un „bun” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea de la Strasbourg a fost sesizată cu mai multe plângeri aflate în faza premergătoare a admisibilităţii, urmând a analiza aceleaşi condiţii ca în cauzele Beian sau Driha, iar în aprecierea noastră textul notei de subsol pe care îl invocă Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nu va fi atât de clar pe cât se pretinde.

Facem trimitere la raţiunile modificării legislative (nota de fundamentare a ordonanţei), dar şi la interpretarea de la pct. IV din prezentul studiu, de unde rezultă că pct. 3 de la nota de subsol instituie o favoare şi că textul său nu este univoc pentru a fi interpretat în defavoarea magistraţilor stagiari, faţă de claritatea şi previzibilitatea celorlalte texte din acelaşi act (art. 3 alin. 1 şi pct. 2 din nota de subsol la Anexa a O.U.G. nr. 27/2006), din care rezultă în ce mod se calculează vechimea şi care este coeficientul corespunzător unei anumite vechimi.

 Statul român are împotriva sa şi jurisprudenţa neunitară a Curţii de Apel, iar gravitatea acestei împrejurări care va conduce la o condamnare pe terenul art. 6 din Convenţie sau al art. 1 din Protocolul nr. 1 rezidă în faptul că hotărârile sunt pronunţate în ultimă instanţă, Curtea de Apel fiind o veritabilă instanţă de casaţie.

În privinţa art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, chiar dacă această inconsecvenţă a jurisprudenţei ar fi suficientă, cu siguranţă Curtea europeană va remarca tratamentul diferenţiat la care sunt supuse două categorii de persoane aflate în situaţie identică, respectiv judecătorii stagiari şi procurorii stagiari.

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nu se poate delimita de Ministerul Public, invocând „în apărare” că acesta aplică greşit legea, pentru că modul de aplicare de către parchet a aceleiaşi legi de salarizare, pe lângă faptul că în mod clar confirmă interpretarea dată de judecătorii stagiari, este de natură a naşte discriminări.

Ne este greu de imaginat cum va justifica statul român legitimitatea diferenţierii categoriilor la care am făcut referire, mai ales că există un recurs în interesul legii care statuează că natura cauzelor judecate nu poate determina diferenţe salariale, iar din alte puncte de vedere nu există absolut nicio diferenţă între magistraţii stagiari şi cei definitivi.

Din această expunere nu rezultă decât caracterul vădit discriminatoriu al modului în care este aplicată ordonanţa de salarizare de către Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, cu atât mai grav cu cât din însăşi nota de fundamentare a ordonanţei rezultă că aceasta a fost concepută pentru a elimina discriminările (drept dovadă că nu s-a mai păstrat în anexă o secţiune rezervată magistraţilor stagiari). Or, se pare că raţiunea legii se pierde tocmai drept consecinţă a faptului că vechea clasificare a rămas imprimată pe retina ordonatorului de credite.

Pentru rezolvarea acestei situaţii contradictorii, este necesară a fi luată în considerare vechimea arătată în art. 86 din Legea nr. 303/2004 ca vechime în magistratură, precum şi recunoaşterea consecinţelor ce decurg din această recunoaştere. Obiectivul legiuitorului, în conformitate cu principiul nedriscriminării, a fost acela este de a considera vechimea în funcţie unic criteriu în delimitarea remuneraţiilor magistraţilor, pentru ambele categorii de magistraţi, atât definitivi, cât şi stagiari, ceea ce impune şi o aplicare efectivă a acestuia.

Faţă de jurisprudenţa contradictorie a instanţelor judecătoreşti, apreciem că se impune formularea unui recurs în interesul legii în temeiul art. 329 C.pr.civ.[15] şi a art. 25 lit. a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată, de către Procurorul General (art. 63 lit. f din Legea nr. 304/2004) sau de către colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu propunerea de a se pronunţa o decizie prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor O.U.G. nr. 27/2006, în sensul că pentru acordarea coeficientului de multiplicare 13,5 prevăzut la lit. A pct. 28 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 nu trebuie îndeplinită cumulativ condiţia promovării examenului de capacitate, ci doar condiţia vechimii în magistratură de 3 ani, calculată potrivit art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 şi pct. 2 al notei de subsol la Anexa ordonanţei, coroborate cu art. 86 din Legea nr. 303/2004. 


 


[1] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 314 din 7 aprilie 2006.

[2] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004, republicată în M. Of., Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificări ulterioare.

[3] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002.

[4] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 463 din 24 mai 2004, republicată în M. Of., Partea I, nr. 777 din 25 august 2004.

[5] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 273 din 1 aprilie 2005.

[6] Publicată în M. Of., Partea I nr. 327 din 15 mai 2007.

[7] Sent. civ. nr. 1717/19.06.2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, publicată în Pandectele Române nr. 1/2008, cu notă de Adriana Nicolae şi Ana-Maria Puiu.

[8] C.E.D.O., hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian c. României, cererea nr. 30658/05, publicată în M. Of., Partea I, nr. 616 din 21 august 2008.

[9] Printr-o interpretare istorico-teleologică, considerăm că au fost modificate implicit dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006 prin art. I alin. 2 din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, publicată în M. Of., Partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008, conform căruia recursul împotriva hotărârilor pronunţate in prima instanţa de curţile de apel se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţie aplicabilă şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea anterioară (art. II alin. 1). Art. I şi II au fost însă declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale a României nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în M. Of., Partea I nr. 73 din 06 februarie 2009.

[10] C.E.D.O., hotărârea din 27 ianuarie 2009 în cauza Ştefan şi Ştef c. României, cererile nr. 24428/03 şi nr. 26977/03, www.echr.coe.int.

[11] C.E.D.O., hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha c. României, cererea nr. 29556/02; Hotărâri repetitive disponibile pe www.echr.coe.int: hotărârea din 8 iulie 2008 în cauza Ţară Lungă c. României, cererea nr. 26831/03; hotărârea din 21 octombrie 2008 în cauza Iacob Popa c. României,  cererea nr. 34768/04; hotărârea din 21 octombrie 2008 în cauza Miron Rotaru c. României, cererea nr. 14566/05.

[12] C.E.D.O., hotărârea din 22 septembrie 1994 în cauza Hentrich c. Franţei, seria A nr. 296-A, p. 19‑20, par. 42.

[13] C.E.D.O., hotărârea din 8 iulie 1986 în cauza Lithgow şi alţii c. Marii Britanii, seria A nr. 102, p. 47, par. 110.

[14] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.

[15] Astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 130 din O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005.

Related posts:

  1. Discriminarea generată de jurisprudenţa Î.C.C.J. în materia gradului profesional al procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
  2. Perspective asupra Consiliilor magistraturii
  3. Recrutarea magistraţilor
  4. Adevăr sau provocare: respectarea independenţei justiţiei
  5. Remunerarea magistraţilor – condiţie a independenţei justiţiei

Tags: , , , , , , , , , , , , , ,

One Response to “Practica neunitară în interpretarea dispoziţiilor legale privind remunerarea magistraţilor stagiari”

  • Prin decizia nr. 27 din 12.10.2009, se respinge propunerea de promovare a unui recurs în interesul legii în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, înaintată de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, în lipsa sesizării Secţiilor Unite în condiţiile art. 329 din Codul procedură civilă. http://www.scj.ro/RIL%2012oct09.htm
    Punctul de vedere al Ministerului Public http://www.mpublic.ro/recursuri/2009_civil/rc_27_05_2009.htm
    Potrivit jurisprudentei CEDO, statul roman are obligatia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Este evident că la nivelul Curţii de Apel Bucureşti (unica instanţă competentă şi care pronunţă hotărâri definitive şi irevocabile în această materie) nu s-a reuşit unificarea practicii judiciare, iar hotărârile Adunării Generale a judecătorilor nu sunt obligatorii, astfel că nu reprezintă un mecanism eficient în sensul Convenţiei. Prin urmare, apreciez că dispoziţiile legale care stabilesc condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii ar fi trebuit interpretate extensiv, prin prisma art. 6 din Convenţie, pentru a evita condamnarea statului roman.
    Elementul definitoriu pentru excepţie este că statul însuşi a instituit o competenţă exclusivă la nivelul unei singure curţi de apel, deşi situaţiile litigioase se nasc pe tot teritoriul României (astfel cum prevede art. 329 C.pr.civ.), şi tot acesta a prevăzut lipsa oricărei căi de atac. Este de remarcat că dacă se aplica regula că hotărârea este supusă căilor de atac, cauzele ar fi fost supuse analizei ÎCCJ, creându-se astfel posibilitatea unificării practicii judiciare.
    A se vedea şi hotărârea CEDO în cauza Tudor Tudor c. României.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


3 + three =

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)