Editorial “Magistratura română. Quo vadis?”
MAGISTRATURA ROMÂNĂ. QUO VADIS?
judecător Dragoş Călin,
Curtea de Apel Bucureşti
În magistratura română, ultimul an a fost atât de agitat cât nu au fost toţi ceilalţi nouăsprezece ani de firavă democraţie, scurşi din decembrie 1989.
Judecătorii şi procurorii s-au revoltat, în special din cauza posibilităţii scăderii remuneraţiilor magistraţilor, ce-i drept într-o situaţie extraordinară a României, pe care guvernanţii nu au fost capabili să o gestioneze rezonabil, fapt care a determinat un protest nemaiîntâlnit, care a blocat aproape total sistemul justiţiei în luna septembrie 2009.
Prin adoptarea legii unice de salarizare, în forma finală[1], în care categoriei magistraţilor i s-au prezervat veniturile, cel puţin pe hârtie, protestul a devenit nesustenabil, în forma sa cea mai dură.
S-a depăşit orice limită rezonabilă a libertăţii de exprimare, magistraţii ajungând, în imaginea publică, un soi de mineri, pe fondul dezorganizării protestului, neimplicării Consiliului Superior al Magistraturii şi ignoranţei manifestate de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Un ziarist[2] afirma chiar că ”toată justiţia a devenit un uriaş sindicat, unde competiţia internă trage totul în jos: nu cei mai drepţi, nu cei mai buni, nu cei mai oneşti ies în faţă, ci cei mai gregari şi cei mai hulpavi”.
Au fost asemuiţi cu o turmă condusă de cvasi-politicieni, mereu aceiaşi, care vor cât mai multă putere în sistem.
S-a concluzionat că şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii au fost transformate în stadion[3].
Alt jurnalist[4] spunea că ”judecătorilor le pasă doar de lefurile lor mari, se leagă cu lanţuri şi fac revoluţie doar atunci când se atinge cineva de privilegiile lor”.
După bălăcăreli reciproce, autointitulaţii reprezentanţi ai judecătorilor au cerut preşedintelui statului, cu nimic mai prejos în atitudine, să medieze conflictul.
Protestul a fost acceptat ca un gest de solidaritate extraordinară, de majoritatea magistraţilor, care au crezut că este ultima şansă în rezolvarea problemelor de sistem, degrevarea de volumul excesiv de muncă, prin proceduri alternative, una dintre acestea fiind medierea, ideea normării muncii, dimensionarea optimă a schemelor de personal, asigurarea unui cadru legal coerent, introducerea unor norme de procedură care să asigure celeritatea actului de justiţie, asigurarea unei legături coerente între nivelul instanţelor şi complexitatea cauzelor care le revin spre soluţionare, noi reguli de organizare judiciară, care să permită soluţionarea unui număr rezonabil de cauze într-un interval de timp determinat, un mod de administrare eficient, inclusiv de ordin financiar, care să asigure o marjă de autonomie şi independenţă instanţelor.
Din păcate, cei ce trebuiau să reprezinte aceste deziderate au răspuns imediat unor facilităţi personale: delegări în funcţii de conducere[5], delegare a soţiei în funcţia de preşedinte de secţie în instanţa unde soţul este preşedinte[6], promovări la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[7]. Alţii şi-au schimbat radical discursul avut ani de zile în faţa magistaţilor[8].
Toate acestea, pe fondul alegerii unei noi componenţe a Consiliului Superior al Magistraturii, la sfârşitul anului 2010[9].
În discursul reprezentanţilor, judecătorii au ajuns o putere care îşi închipuia că negociază cu celelalte puteri prin petiţii online[10]… O putere reprezentată de o reţea – grup de discuţii, denumită Reţeaua Naţională a Adunărilor Generale.
Principiile Pactului pentru Justiţie, soluţia salvatoare găsită de aceştia, în căutare de parteneri de discuţie din mediul politic, au fost semnate de magistraţi şi partidele politice, unul dintre candidaţii pentru Cotroceni aducându-şi întreaga participare[11].
Pactul era oricum inutil, pentru că Hotărârea Guvernului nr. 1346/2007[12] privind aprobarea Planului de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, în vigoare, detalia toate aspectele în cauză, obligatorii pentru Guvern.
Comisia specială parlamentară pentru Pactul pe Justiţie a decis formarea a două subcomisii, care urmau să elaboreze câte un raport, supus dezbaterii şi analizei plenului comisiei speciale. Până astăzi, celebra comisie nu a realizat nici un rezultat, dimpotrivă, lucrările sale au folosit exclusiv campaniei electorale politice.
Unii dintre reprezentanţi susţineau chiar sindicalizarea judecătorilor[13], arătând că, după ce poliţiştii, funcţionarii publici, vameşii, angajaţii penitenciarelor s-au organizat în sindicate, judecătorii au rămas singura categorie bugetară nereprezentată la acest nivel.
Din fericire, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009[14] a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 din Legea sindicatelor nr.54/2003, teza referitoare la magistraţi[15].
În argumentarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că “art. 40 alin. 1 din Constituţie prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente.
Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociaţii, nedeterminate în mod limitativ, art.40 alin.1 din Legea fundamentală are în vedere şi posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociaţii, în funcţie de obiectul de activitate şi de scopul asociaţiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ţinându-se seama de situaţia obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalităţii în drepturi, consacrat la art.16 alin.(1) din Constituţie.
Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând din modul său de constituire. [...] Legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociaţii pot face parte din alte tipuri de asociaţie, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins”.
Argumentele de drept comparat invocate de autorul excepţiei au fost considerate nerelevante, întrucât, chiar dacă în Franţa există un aşa-numit sindicat al magistraţilor, în Spania, art.127 alin.1 din Constituţie interzice expres acestora asocierea în sindicate, iar în Belgia, magistraţii sunt constituiţi în asociaţii ale magistraţilor care urmează regimul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor. Prin urmare, este evident că statul are o marjă de apreciere în acest domeniu şi nu i se pot impune formule cu caracter axiomatic.
Marele pericol al sindicalizării ar fi fost faptul că magistraţii erau reduşi la orice categorie de bugetari, salariaţi în baza unui contract individual de muncă. Este imposibil ca o putere a statului să negocieze de pe poziţii de angajaţi cu celelalte puteri, inclusiv angajatorii.
Sigur, în acelaşi context, s-a imaginat şi o faimoasă acţiune introdusă de un tribunal împotriva Ministerului Justiţiei, cu obiect recunoaşterea dreptului de a fi finanţat corespunzător, astfel încât activitatea să nu fie blocată din cauza subfinanţării.
Care este moştenirea protestului?
O imagine publică lamentabilă, sute de plângeri ale magistraţilor şi personalului auxiliar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o finanţare a sistemului judiciar de pe o zi pe alta, lipsa oricărui partener de discuţii, pe fondul unei crize politice prelungite.
În plus, soluţii imprevizibile şi fără rezultat, spre exemplu, cererea recentă de suspendare a executării Decretului Preşedintelui României nr. 1644 din 5 noiembrie 2009 pentru promulgarea Legii privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional[16].
În urmă cu aproape 200 de ani, Napoleon Bonaparte rostea o frază memorabilă: ”Am terminat romanul Revoluţiei, trebuie să începem istoria şi să vedem ce este real şi ce este posibil în aplicarea principiilor, nu ceea ce este speculativ şi ipotetic. A urma o altă cale înseamnă a filosofa, iar nu a guverna”.
Din păcate, romanul revoluţiei nu pare încheiat, sute de magistraţi sunt dezamăgiţi, se simt folosiţi şi atraşi într-o desfăşurare fără rezultat.
Protestul a fost aruncat la coşul istoriei, prin semnarea unei hârtii fără valoare cu oamenii politici.
Singurul câştig palpabil al său a fost anulat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, care a hotărât că reglementarea aspectelor privind normarea muncii în instanţe este de competenţa exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind exclusă competenţa altor organisme, inclusiv a colegiilor de conducere ale instanţelor.
Ca atare, judecătorul nu poate să limiteze numărul de dosare pe care apreciază că le poate soluţiona pe şedinţă sau să amâne judecarea unor dosare, acordând termene care nu răspund cerinţelor de judecare într-un termen rezonabil[17].
Ca un făcut, nicio asociaţie profesională nu a reacţionat, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România având o conducere formată aproape exclusiv din şefi de instanţe, iar Asociaţia Magistraţilor din România aflându-se sub impresia promovării propriului şef la instanţa supremă.
Majoritatea magistraţilor suferă în tăcere.
Arătam în vară că sistemul judiciar nu a beneficiat de nici o strategie privind direcţii de acţiune sau măsuri pentru a asigura o funcţionare eficientă, devenind subiect de campanie electorală al unei clase politice care nu doreşte reformarea acestuia[18].
Din păcate, se pare că exact campania electorală a ucis orice perspectivă de reformare a acestui sistem. Rebelii au devenit, peste noapte, şefi, controlabili şi aliniaţi, sute de magistraţi s-au pensionat sau au părăsit din alte motive sistemul, la orizont nu răsare vreo rază de soare.
Justiţia n-a condamnat definitiv nici măcar un singur om politic trimis în judecată. Teama că justiţia va deveni o adevărată putere provoacă un zâmbet amar. În epoca delegărilor la preşedinţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a interimatului la Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, e nevoie de mai mult decât de raţiune.
Soluţia poate fi în interiorul magistraturii, asociată eforturilor viitorului Guvern, în planul iniţiativei legislative. Recunoaşterea justiţiei drept domeniu strategic, diminuarea volumului extrem de mare de muncă pe judecător, ce duce la epuizare, lipsă de timp, act de justiţie în detrimentul justiţiabilului, stabilirea unui management corect al şedinţei de judecată şi al dosarelor, reorganizarea instanţelor judecatoreşti pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor sunt câteva pârghii care pot ameliora actualul dezastru.
E nevoie ca magistraţii să priceapă că statutul lor nu se reduce la remunerare, iar reprezentanţii legali ai acestora, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, să acţioneze în al doisprezecelea ceas în folosul magistraturii româneşti, fiind evident că acel ce administrează haosul, în fapt, nu administrează nimic.
[1] Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 762 din 9 noiembrie 2009
[2]http://www.romanialibera.ro/a164912/dincolo-de-magistrati-nu-poate-exista-nimic.html, Cristian Ghinea, Dincolo de magistraţi nu poate exista nimic?
[3] http://stiri.juridice.ro/83141/sedinta-plenului-csm-din-10-septembrie-2009-discutiile-aprinse.html
[4]http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6335816-diavolul-din-detaliile-unei-numiri.htm, Dan Tapalagă, Diavolul din detaliile unei numiri
[5] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/18_09_2009__26487_ro.htm, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 17 septembrie 2009, delegare în funcţia de preşedinte al Curţii de Apel Târgu Mureş; http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/15_10_2009__27390_ro.htm Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 1 octombrie 2009, delegare în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel Oradea
[6] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/15_10_2009__27390_ro.htm Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 15 octombrie 2009, delegare în funcţia de preşedinte al Secţiei civile a Tribunalului Vrancea
[7] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/02_12_2009__28689_ro.htm
[8]http://cristidanilet.wordpress.com/2006/10/18/grevele-din-justitie-si-independenta-acesteia/
“Greva magistraţilor (determinată de introducerea de către Parlament a unor dispoziţii de accentuare a răspunderii lor materiale şi disciplinare în caz de aplicare a legii cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă) a fost ilegală pentru că o interzice legea conflictelor de muncă în mod expres. A fost şi imorală, întrucât demnitatea funcţiilor ocupate de magistraţi este incompatibilă cu asemenea manifestări. Mă întreb ce am spune dacă Guvernul României ar face grevă şi ar întrerupe brusc legăturile internaţionale, sau dacă Parlamentul ar face grevă şi ar întrerupe activitatea legislativă. Totul s-ar transforma, evident, în haos. De aceea, calitatea de putere publică pe care o au cele trei segmente ale societăţii impune răspunderea lor în faţa cetăţeanului şi exclude afectarea acestuia prin blocarea activităţii.”
[9] Desigur, nu suntem în situația biblicului Adam, care avea o singură variantă, Eva, nici în aceea a alegerilor pentru președintele României.
[10] http://cristidanilet.wordpress.com/2009/09/15/petitie-solidaritate-puteri/
[11]http://www.ziare.com/articole/semnare+pact-x11, http://stiri.juridice.ro/83410/pactul-national-pentru-justitie.html
[12] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 765 din 12.11.2007
[13] http://www.adrianneacsu.jurindex.ro/?p=207
[14] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.836 din 04.12.2009
[15] Autorul excepţiei susţinea că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art.11 alin. 1 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art.16 alin.1 privind egalitatea în drepturi, ale art.20 alin.2 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art.21 privind accesul liber la justiţie, ale art.40 privind dreptul de asociere, ale art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, s-au invocat şi prevederile art.11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art.22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.87/1948, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, Recomandarea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei R (94) 12 privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, adoptată sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (2002), şi Avizul nr.3 al Consiliului consultativ al judecătorilor europeni (Strasbourg, 2002).
[16] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 09 noiembrie 2009
[17]http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_12_2009__28819_ro.htm, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii din 03 decembrie 2009
[18] http://stiri.juridice.ro/41201/unjr-demnitate-prin-reforma-in-sistemul-judiciar.html
Conferinţa “Normarea muncii în instanţe. Necesitate, reglementare, consecinţe”
Revista Forumul Judecătorilor, Societatea de Ştiinţe Juridice, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Editura Universitară
vă adresează invitaţia de a participa la Conferinţa
“Normarea muncii în instanţe. Necesitate, reglementare, consecinţe”
Aula Institutului Naţional al Magistraturii,
Bucureşti, bd. Regina Elisabeta nr. 53, sector 5
- vineri, 29 ianuarie 2010, orele 15.00 -
Dezbaterea îşi propune realizarea unui schimb de opinii, atât din perspectiva judecătorilor din instanţe, cât şi, sperăm noi, a membrilor grupului de lucru organizat de Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea realizării proiectului prin care se va stabili volumul optim de muncă şi asigurarea calităţii activităţii în instanţe.
Proiectul vizează soluţionarea cu celeritate a cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor implicate în derularea procedurilor judiciare în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în vederea optimizării activităţii judiciare.
Stabilirea unui standard anual în raport de numărul, complexitatea şi stadiul procesual al dosarelor, alocarea unui timp adecvat fiecărei cauze, evitarea riscurilor legate de afectarea randamentului profesional al judecătorilor sunt aspecte pe care echilibrarea volumului de muncă nu le poate ignora.
Sunt invitaţi să participe judecători, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, auditori de justiţie.
Participarea este gratuită.
Vă rugăm să confirmaţi participarea la adresele: conferinta@ssj.ro, dragosdotcalin@yahoo.co.uk sau ionutmilitaru_ro@yahoo.com, până cel târziu joi 28 ianuarie 2010, orele 19:00.
judecător Dragoş Călin,
Director al Revistei Forumul judecătorilor
Editorial “Criza din justiţia română a anului 2009. Demnitatea magistraţilor”
CRIZA DIN JUSTIŢIA ROMÂNĂ A ANULUI 2009.
DEMNITATEA MAGISTRAŢILOR
judecător Roxana Maria Lăcătuşu,
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti
În contextul unor dezechilibre economice, financiare şi politice, acutizate pe parcursul anului 2009, în toate domeniile de activitate, magistraţii români au dorit în acelaşi an să realizeze o abordare diferită a problemelor în care se zbat. Discuţiile din interiorul sistemului au fost demarate ca urmare a presiunilor realizate de asociaţiile profesionale ale magistraţilor, care au evidenţiat de câţiva ani problemele sistemului şi stagnarea în rezolvarea acestora. Pe lângă această presiune deloc neglijabilă, magistraţii au fost determinaţi să realizeze o abordare diferită ca urmare a decimării constante a aparenţei de încredere de care are nevoie justiţia, de către mass-media şi de către mediul politic, dar şi ca urmare a reglementărilor propuse privind remunerarea, prin care statutul magistratului era redus la cel de funcţionar public.
În pofida semnalelor tot mai numeroase venite din partea magistraţilor şi adresate factorilor decidenţi în sensul aducerii la îndeplinire a unor măsuri cu rezultate efective care să schimbe tarele sistemului, nicio măsură nu a fost adusă la îndeplinire. Prinsă în imposibilitatea de a participa făţiş la discuţii privind însăşi reformarea ei, de a determina voinţa politicului, justiţia şi-a văzut zădărcinite eforturile de a atrage atenţia asupra situaţiei inacceptabile în care se află.
Sistemul judiciar a rămas de-a lungul a 20 de ani în proceduri ce nu mai permit respectarea standardelor minime privind administrarea probelor, termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor şi calitatea actului de justiţie. Refuzul identificării soluţiilor pentru o organizare administrativă eficientă a instanţelor şi a parchetelor a condus la imposibilitatea desfăşurării unui act de justiţie previzibil şi la un standard ridicat.
Justiţia nu poate şi nu trebuie confundată cu un serviciu public comun. Răspunzând nevoilor unei societăţi în permanentă schimbare, imobilizarea justiţiei în linii caracteristice funcţiei publice lipseşte statul de liantul necesar dezvoltării societăţii, raporturile juridice trebuind să beneficieze de o soluţionare flexibilă, actuală, modernă şi rapidă.
Departe de realizarea acestui deziderat, justiţia română s-a aflat în anul 2009 într-o criză fără precedent. Atacată de opinia publică prin mesaje dezaprobatoare privind practica judiciară şi de politicieni prin acuzaţii de corupţie, aceasta s-a văzut totodată lipsită de un organism reprezentativ puternic. Consiliul Superior al Magistraturii s-a arătat incapabil să iniţieze măsuri concrete de organizare a instanţelor şi parchetelor, preocupat mai degrabă de stabilirea unui cadru al răspunderii magistraţilor pentru abateri de la codul deontologic şi pentru stocarea acestor date în dosarele profesionale. În lipsa codurilor de procedură care să producă drept consecinţă degrevarea magistraţilor de volumul excesiv de muncă, prin proceduri alternative, în lipsa unei politici de promovare a medierii, ca una din aceste modalităţi de soluţionare a conflictelor dintre cetăţeni, Consiliul Superior al Magistraturii a avansat ideea normării muncii, proces desfăşurat greoi şi fără rezultat, asemenea propunerilor de dimensionare a schemelor de personal.
Iniţierea în final a adoptării unor noi coduri de procedură ca urmare a rapoartelor continue ale Comisiei Europene, a dat semnalul părut al unei schimbări mult dorite în sistemul peticit de modificări legislative haotice. Deşi mult aşteptată, reforma prin adoptarea de noi coduri nu s-a dovedit a fi cea preconizată. Incapacitatea legislatorilor de a adapta într-o modalitate flexibilă legislaţia existentă la schimbările cerute, neefectuarea unor studii prealabile de impact şi de organizare a instanţelor şi parchetelor pentru a susţine logistic schimbările profunde procedurale şi neluarea unor măsuri corespunzătoare pentru a asigura punerea în practică a noilor coduri vor constitui tot atâtea cauze de menţinere a situaţiei din justiţie.
Problema remunerării magistraţilor a constituit o altă sursă de nemulţumire atât din partea magistraţilor, cât şi din partea politicienilor şi cetăţenilor. Justificate de demararea unor acţiuni în justiţie ale unei părţi a magistraţilor, prin care aceştia solicitau aplicarea unor sporuri, nemulţumirile exprimate de politicieni şi de cetăţeni au fost conduse spre negarea statutului de independenţă a magistraţilor. Au fost emise idei de subordonare a justiţiei faţă de celelalte puteri prin discursuri ale politicienilor şi mass-mediei. Magistraţii au fost acuzaţi de acţiuni meschine, în dispreţul situaţiei cetăţenilor, remuneraţiile magistraţilor fiind considerate la nivel exorbitant. Deşi răspunsul marii mase a magistraţilor a fost de negare a acuzaţiilor aduse prin prezentare de date reale şi concrete a decalajului major existent între remuneraţiile magistraţilor din instanţe şi parchete şi cele ale magistraţilor din structurile ierarhice cele mai înalte, mesajul nu a fost perceput drept credibil. A fost menţinută opinia întreţinută de politicieni, în ce priveşte dorinţa exclusivă a magistraţilor de a-şi asigura remuneraţii cât mai ridicate apelând la unicul mijloc ce nu trebuia utilizat în acest scop, acela al acţiunilor în justiţie, opinie care a fost folosită ca mijloc de promovare a scopurilor vădit politicianiste.
Fără a lua în seamă prevederile din majoritatea constituţiilor statelor europene prin care se interzice scăderea remuneraţiilor magistraţilor cu excepţia unei situaţii extraordinare, magistraţii au fost incluşi în proiectul legii unice a salarizării, prin ale cărui prevederi remuneraţiile magistraţilor au înregistrat scăderi majore. Declicul nemulţumirilor magistraţilor a fost astfel declanşat.
Aceştia au purces la discuţii ample în interiorul sistemului, iniţiate de asociaţiile profesionale şi au fost materializate acţiuni în cadrul cărora propuneri concrete de schimbare au fost supuse Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea adoptării. Parte din magistraţii membri ai asociaţiilor profesionale au înaintat Consiliului Superior al Magistraturii textul unei rezoluţii adoptate în adunările generale ale judecătorilor, rezoluţie care se axa pe măsuri de finanţare şi autonomie. Determinarea convocărilor adunărilor generale a avut ca punct de declanşare eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante şi refuzul plăţii sporului de 50% de către Ministerul Justiţiei, în condiţiile în care ceilalţi doi ordonatori principali de credite (CSM şi ÎCCJ) au anunţat asigurarea plăţii acestui spor din bugetul propriu. Deşi tendinţa dominantă a textului propus spre adoptare de adunările generale era aceea de promovare a autonomiei, textul a fost adoptat sensibil modificat, constituind o declaraţie de principii dorite a fi aduse la îndeplinire.
Ulterior, plata sporului de 50% a fost asigurată printr-un ordin al ministrului justiţiei, ce emitea mesaje oscilante fie de avertisment în ce priveşte lipsa resurselor bugetare şi limitare a posibilităţii de plată a sporului chiar a salariilor, fie de garanţie plăţii acestora, în funcţie de semnalele şi discuţiile cu omologul său de la Ministerul Finanţelor.
Sistarea după trei luni de plată a sporului de 50% a redeclanşat discuţiile din sistem, neepuizate. Problemele supuse discuţiei au variat de această dată pe o paletă largă, începând de la modalităţile de finanţare, descentralizarea organizării, resursele umane, condiţiile materiale, volumul de muncă, procedurile ce trebuie schimbate. Documentul amplu redactat, pe baza propunerilor din partea unui mare număr de magistraţi a primit titlul Demnitate prin reformă în sistemul judiciar, în beneficiul cetăţenilor şi a făcut obiectul negocierilor prealabile unui protest total al magistraţilor.
Deşi Ministerul Justiţiei nu a declinat discuţiile, au fost începute acţiuni de protest constând în suspendarea pe timp de două-trei ore a şedinţelor de judecată, în luna iulie 2009. Refuzul continuării negocierilor şi lipsa unor semnale certe şi hotărâte în sensul rezolvării problemelor evidenţiate de magistraţi, fără concursul Consiliului Superior al Magistraturii, au grăbit declanşarea totală a protestului. La aceasta s-a adăugat agitarea masei magistraţilor de către membri din interiorul corpului profesional, astfel că în perioada 31.08.2009 – 14.09.2009 marea majoritate a instanţelor şi parchetelor au luat decizia încetării activităţii.
Reacţiile ce au urmat începerii protestului au fost caracterizate prin acuzaţii aduse magistraţilor în sensul urmăririi în mod imoral a unui statut privilegiat prin şantajarea autorităţilor executive şi în detrimentul cetăţenilor. Deşi documentul Demnitate prin reformă în sistemul judiciar, în beneficiul cetăţenilor fusese supus discuţiei şi dat publicităţii, mass-media a formulat opinii separate faţă de protestul declanşat, în funcţie de interesele politice pe care le susţinea.
Magistraţii s-au văzut astfel prinşi în jocul meschin al politicii specifice româneşti. Deşi mesajul dorit a fi transmis a fost acela al imposibilităţii de continuare a activităţii, în situaţia actuală, marcată de subfinanţare, volum de muncă peste limitele umane, lipsă de resurse umane, condiţii mizere de muncă şi proceduri ce nu asigurau un act de justiţie de calitate, singurul semnal, în cele din urmă promovat şi evidenţiat, a fost acela al protestului declanşat de refuzul autorităţii executive de a asigura salarii exorbitante magistraţilor.
Prelungirea protestului dincolo de cadrul unui avertisment, respectiv peste o perioadă rezonabilă ce ar fi fost necesară reînceperii negocierilor, opoziţiile exprimate de membri ai corpului profesional ale căror tendinţe se îndreptau spre solicitări adresate parlamentarilor, au condus la alunecarea protestului spre panta decredibilizării.
În pofida acestui aspect, magistraţii au avut prilejul prezentării în mod hotărât a doleanţelor lor şi determinării unei angajări a executivului în realizarea unor linii minime directoare pentru schimbările solicitate. Prilejul l-a constituit participarea preşedintelui ţării şi a ministrului justiţiei la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii din 10 septembrie 2009, şedinţă la care problemele relevate au ţinut de acelaşi aspect al scăderii remuneraţiilor şi nerespectării pe această cale a independenţei magistraţilor.
Interesat în menţinerea protestului ca urmare a refuzului eliberării sumelor de bani corespunzătoare sporului de 50% de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, Consiliul Superior al Magistraturii a manifestat o poziţie de sprijin a protestului în forma de încetare a activităţii. Agitaţiile întreţinute în corpul magistraţilor de membrii care militau pentru discuţii cu legislativul au dus la propunerea edictării unui pact pe marginea căruia au fost propuse întâlniri cu parlamentarii, ca ultimă soluţie la criza din justiţie.
Pactul privind justiţia propus a prilejuit manifestarea unor interese ale membrilor din corpul profesional, intervenţia unor reprezentanţi ai ONG-urilor care şi-au asumat rolul de mediatori între puterea judiciară şi puterea legislativă şi executivă. Rezumarea problemelor magistraţilor la patru puncte esenţiale: un procent fix din PIB alocat justiţiei, rezervarea sumelor obţinute din taxele de timbru doar finanţării justiţiei, plata restanţelor salariale şi acordarea sporului de 50% au condus la transformarea protestului magistraţilor în monedă de schimb între grupurile de interese formate: magistraţii din structurile ierarhice înalte ce refuzau colaborarea cu executivul (C.S.M.) ori constituirea Biroului Electoral Central (Î.C.C.J.) şi magistraţii ce doreau adoptarea în forma impusă de ei a unei strategii vizând cele patru măsuri şi instituirea unei direcţii controlate de acţiune.
Spargerea blocului de rezistenţă astfel format a fost realizată prin anunţarea de către Î.C.C.J. a constituirii BEC, ulterior informaţia privind alocarea sumelor necesare plăţii sporului de 50% către magistraţii Înaltei Curţii fiind confirmată. Greva astfel începută s-a stins, fără a fi obţinut un program pe termene, deşi Ministerul Justiţiei elaborase şi trimisese către instanţe un program pe acelaşi model cu documentul Demnitate prin reformă în sistemul judiciar, în beneficiul cetăţenilor, prevăzând inclusiv termene de realizare. Ulterior începerii discuţiilor cu reprezentanţi ai partidelor politice constituiţi într-o Comisie parlamentară formată în scopul analizei cauzelor crizei din justiţie, membrii marcanţi ai iniţierii acestui demers s-au înscris la numiri prin delegare în funcţii de conducere ale instanţelor.
Protestul a rămas astfel ca un semnal al unei crize majore a societăţii româneşti, percepută în final ca o problemă a cărei soluţionare depinde de voinţa arbitrară a politicului, iar nu de voinţa magistraţilor în liniile stabilite de aceştia şi în favoarea lor. În pofida problemelor acute ale sistemului evidenţiate în documentul Demnitate prin reformă în sistemul judiciar, în beneficiul cetăţenilor, probleme ce trenează de 20 ani, acesta a rămas la stadiul de document programatic. Abordarea diferită caracterizată de participarea unui mare număr de magistraţi la elaborarea acestuia prin expunerea dorinţelor lor şi a modalităţii în care ar trebui să îşi desfăşoare activitatea, a marcat însă posibilitatea corpului de magistraţi de a participa la rezolvarea problemelor sistemului şi identificarea soluţiilor. Determinarea organismelor reprezentative legale de a se implica în demararea unor schimbări concrete, constituie însă problema perpetuă a justiţiei române.
Nelegalităţi ale autorităţilor publice. Răspunsurile instituţionale în experienţa italiană
Nelegalităţi ale autorităţilor publice.
Răspunsurile instituţionale în experienţa italiană
Vito Monetti,
Preşedinte MEDEL
Rezumat
Interceptările telefonice ale membrilor Serviciilor implicaţi în cazul Abu Omar au permis deschiderea paginilor a două afaceri ulterioare referitoare la nelegalităţi ale puterii.
Prima afacere a constituit-o un episod de deviere a competenţelor şi puterilor publice în interesul unui particular: descoperirea unor contacte între numărul doi din cadrul SISMI – Serviciul Militar de Inteligenţă şi Securitate – Servizio per le Informazioni e la Sicurezza Militare (şi alţii) cu serviciile de spionaj privat şi de securitate ale unui grup industrial, în urma cărora ofiţeri ai SISMI au furnizat o cantitate mare de date sensibile, dar utile Grupului economic vizat.
A doua afacere a fost crearea unui birou (de asemenea în cadrul intern al SISMI) a cărui sarcină, aproape exclusivă, o constituia de a identifica, a controla şi în perspectivă «de a demonta» persoanele, asociaţiile şi grupările pe care biroul din cadrul SISMI le identifica drept duşmani ai d-lui Berlusconi, pe atunci la cel de-al doilea mandat ca prim-ministru.
Ca întotdeauna, din nou, presa şi ziariştii consideraţi ostili au fost atenţionaţi, recurgându-se la strângerea de informaţii referitoare la ei. Din pricina altor ziarişti, ziarişti «prieteni», au fost create ştiri false, precum cazul unui articol care punea în sarcina d-lui Romano Prodi, pe atunci Preşedinte al Comisiei Europene, autorizarea zborurile ilegale referitoare la «extraordinary renditions»; s-a ajuns chiar şi la spionarea Medel.
Un funcţionar din cadrul SISMI a intrat ilegal pe site-ul mesajelor noastre electronice (care nu avea vreo parolă, dar în orice caz, nu era public ) şi conţinutul mesajelor noastre a fost introdus într-o bază de date (date «sensibile») în scopul de a se demonstra că în Europa există încă un fel de «Spectru 007», format din magistraţi care se dedică combaterii d-lui Berlusconi.
Referitor la aceste evenimente există în curs de desfăşurare, o procedură, la Roma; persoanele acuzate sunt de la directorul SISMI şi până la simpli funcţionari. Infracţiunile imputate pleacă de la deturnare de fonduri publice şi ajung la violarea corespundenţei şi crearea unei baze de date.
Les écoutes téléphoniques des membres des Services impliqués dans le cas Abu Omar à permit d’ouvrir la page, voire les page de deux ultérieures affaires de illégalisme du pouvoir.
Les contacts entre le n. 2 du Sismi (et d’autres) avec les services de espionnage privé et de sécurité d’un groupe industriel, auxquels les officiers du Sismi avaient remis des grandes quantités de données sensibles, mais utiles pour le Groupe économique concerné.
La deuxième affaire est la création d’un bureau (toujours interne au SISMI) avec la tâche presque exclusive de identifier, contrôler et en perspective «désarticuler» les personnes, les associations, les groupes que ce bureau du SISMI identifiait comme des ennemis de M. Berlusconi, alors à son deuxième mandat comme Premier Ministre.
Toujours et de nouveau, c’est la presse, les journalistes considérés hostiles qui sont attentionnés, on fait la collecte de informations les concernant ; grace à d’autres journalistes, journalistes « amis », on crée des fausses nouvelles (c’est le cas d’un article qui attribuait à M- Prodi, alors Président de la Commission européenne) d’avoir autorisé les vols illégaux des « extraordinary renditions » ; on est arrivé même à espionner MEDEL.
Une fonctionnaire du Sismi est entrée illégalement dans le site de notre mailing-list (qui n’avait pas de mos de protection, mais en tout cas n’était pas public) et les contenus de nos messages ont été insérés dans une base de données (données sensibles), à fin de démontrer que en Europe existait une sorte de « Spectre de 007 », formée par des magistrats qui se dédiaient à combattre M. Berlusconi.
Par rapport à ces événements il y a une procédure en cours, à Rome; les personnes accusées vont du directeur du Sismi aux fonctionnaires ; les crimes contestés partent du péculat et arrivent au délit de violation de correspondance et création d’une base de données.
Forma integrală este disponibilă în numărul 2/2009 al revistei pe bază de comandă.
Posibilitatea de implicare a corpului magistraţilor în adoptarea unei legislaţii coerente
Posibilitatea de implicare a corpului magistraţilor în adoptarea unei legislaţii coerente. Cadrul legal existent. Propunerile de lege ferenda şi rolul asociaţiilor profesionale. Experienţa Asociaţiei Magistraţilor din Iaşi (A.M.I.).
judecător Narcis-Violin Stoica,
vicepreşedinte al Tribunalului Iaşi
Rezumat
Analizându-se experienţa colegilor germani din Deutscher Richterbund se constată că, în cazul lor, ceea ce în sistemul românesc este consacrat legal, este deja funcţional.
Autorul se referă, în special, la existenţa unor consultări reale, efective şi constante ale decidenţilor în materia iniţerii de proiecte de acte normative cu asociaţiile de magistraţi, materializate în transmiterea reciprocă şi etapizată ale proiectelor, urmată de propuneri, sugestii, observaţii, avize (evident consultative), toate acestea în scopul adoptării unei legislaţii coerente. Pe de altă parte, trebuie remarcată şi buna organizare asociativă, inclusiv prin crearea unor mecanisme precise care să asigure elaborarea unor răspunsuri pertinente şi la timp, faţă de proiectele de acte normative cu privire la care se solicită consultarea.
Chiar dacă, în România, la nivel asociativ, într-o primă fază s-ar putea înregistra o serie de inconveninete, de dificultăţi – generate, probabil, de lipsa unei tradiţii în consultarea asociaţiilor, ceea ce înseamnă şi mecanisme interne ale unor asociaţii nedefinite încă foarte bine – în a se asigura formularea unor răspunsuri/propuneri la solicitările de expunere a unor puncte de vedere cu privire la anumite proiecte de acte normative, totuşi, câtă vreme, există obligaţia legală în a se face asemenea consultări, ea trebuie respectată, eventualele neajunsuri inerente oricărui început urmând a fi surmontate în timp. Apreciez însă că se impun două precizări de esenţă: 1) consultările asociaţiilor de magistraţi şi ale corpului acestora, în general, ar trebui să vizeze doar acele acte normative care vizează sitemul judiciar ori care sunt de natură să influenţe celeritatea şi eficienţa justiţiei; 2) decidenţii in materie au obligaţia legală de a cere punctul de vedere al asociaţiilor profesionale, de a le consulta, ceea ce nu înseamnă însă şi obligaţia corelativă a acestora de a răspunde de fiecare dată şi, mai ales, în termenele stabilite de primii.
Analysing the experience of our German colleagues from the Deutscher Richterbund, it is established that, in their case, what in the Romanian system is provided in the law, it is already functioning.
The author is mentioning especially the genuine, effective and constant consultations held by the decision-makers with de magistrates’ associations concerning the draft bills promoted, embodied in a mutual and gradual sending of those drafts, followed by (consultative) proposals, opinions, remarks, aiming at adopting a coherent legislation. On the other hand, the well associative design, including the setting up of precise mechanisms in order to ensure sending of relevant and timely responses on the draft bills upon consultation must be emphasised.
Even if in Romania, in a first stage, some disruptions and difficulties, due, probably, to the lack of a consultation practice concerning the associations, implying also not so well defined internal mechanisms of the associations, concerning the formulations of answers/proposals upon requests to submit an opinion on some draft bills, may occur, nonetheless, as long as the legal duty to undertake such consultation does exist that have to be complied with, the shortcomings inherent in any beginning being likely to be solved in time. Two pivotal remarks are needed: 1) as a rule, the consultation procedure related to the magistrates’ associations and to their bodies shall concern only those draft bills aimed at regulating the judicial system or those that are liable to stimulate the justice promptness and effectiveness; 2) the decision-makers are under a legal obligation to ask the opinion of the legal practitioners’ associations, by consulting them, meaning there is a corresponding obligation of those to ask every time and, all the more, during the terms provided for.
Forma integrală este disponibilă în numărul 2/2009 al revistei pe bază de comandă.
Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie. O poveste despre justiţie şi servicii secrete
Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie.
O poveste despre justiţie şi servicii secrete
Judecător Dana Gîrbovan,
Curtea de Apel Cluj
Rezumat
Pentru o mai bună înţelegere a acestei poveşti – din nefericire, foarte asemănătoare cu realitatea - studiul este împărţit în mai multe planuri: un scurt istoric al Serviciului Independent de Protecţie si Anticorupţie, cunoscut tuturor sub denumirea de SIPA; analiza pe scurt a elementelor de legendă ale acestei poveşti, o scurtă trecere în revistă a legislaţiei române aplicabile, precum şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia deţinerii de informaţii privind viaţă privată a persoanelor.
For a better understanding of this kind of story – unfortunatly, so similar with the reality – the study is divided into many plans: a short record of The Independent Service for Protection and Anticoruption, known to everyone under the naming of SIPA; a short analysis of the elements of legend of this story, a short review of the Romanian aplicable legislation, and also of the juridprudence of The European Court of Human Rights in the matter of holding informations regarding the private life of the persons.
Forma integrală este disponibilă în numărul 2/2009 al revistei pe bază de comandă.
Editorial “Deznădejdea ca excepţie procesuală – peremptorie sau dilatorie?”
Deznădejdea ca excepţie procesuală – peremptorie sau dilatorie?
Judecător Gabriel Caian,
Judecătoria Craiova
Justiţia are o imagine catastrofală. Remarca ţine, cred, de domeniul evidenţei. Şi înainte de a incepe orice analiză despre cât de întemeiată e percepţia ori cât de necesară este îmbunatăţirea serviciilor de PR ale sistemului judiciar, se impune o constatare: orice formulă de a cerşi respectul şi credibilitatea blochează şi mai mult fluxurile fireşti de informaţii între sistemul justiţiei şi opinia publică. În plus, sunt compromise şi mai tare acele emoţii pozitive ale normalităţii, a căror consolidare constituie, la urma urmelor, menirea justiţiei ca serviciu public: încrederea, siguranţa, respectul. Ceea ce creşte ca un cancer în societate şi în media românească sunt emoţiile din cealaltă categorie: dispreţul, neîncrederea, furia.
Corpul nostru profesional are o limită ce trebuie acceptată: lipsa de talent a celor cărora li s-a acordat o anume formă de legitimitate în a reprezenta pe magistraţi – a membrilor C.S.M., a unora dintre reprezentanţii organizaţiilor profesionale, a multora dintre purtătorii de cuvânt de la instanţe şi parchete – de a transmite mesaje convingătoare. Pe lângă erori judiciare, soluţii contradictorii, durată mare a proceselor, condamnări la CEDO – realităţi pe care le regăsim mai mult sau mai puţin, în orice ţară europeană – avem a ne lupta cu stilul uneori arogant şi lipsit de tact, alteori bolovănos ori crispat ce caracterizează aproape orice ieşire la rampă a insider-ilor justiţiei. Când nu sunt de-a dreptul neinteligibili, cei care duc mesajul judecătorilor către public încearcă să apere şi să scuze într-un mod lipsit de nuanţe, creând o impresie constantă de spirit de castă dubios. Nu par să înţeleagă că opinia publica şi presa îşi vor schimba atitudinea faţă de justiţie când noi, judecătorii din România, vom proba că am trecut testul discernământului şi bunei cuviinţe: cunoaşterea limitelor proprii şi strădania în a le depăşi.
Mai avem un drum destul de lung de parcurs pentru a putea fi noi mulţumiţi de noi şi, în final, de situarea noastră în conştiinţa oamenilor. Totuşi ceva extrem de grav m-a făcut să scriu aceste rânduri. Ultimele evenimente din zona justiţiei – pe care n-o sa le numesc şi asupra cărora nu o sa-mi dau cu părerea, tocmai pentru a evita să mă pierd în vacarmul general – au prilejuit – dincolo de o dezbatere necesară a unor situaţii aproape fără precedent - manifestări de rea credinţă, ignoranţă şi primitivism. Au fost jigniţi şi ameninţaţi magistraţi pe posturi de televiziune, s-a făcut referire la viaţa lor privată, s-a făcut dezbatere cu infractorii pe tema modului de funcţionare a sistemului judiciar etc.
La rândul meu, deşi m-am străduit să rămân calm şi lucid, am fost lovit de torentul acesta isterizant de informaţii din zona justiţiei. Am avut trăiri contradictorii, de la revoltă sau teamă de haos până la bucuria că astfel de discuţii au devenit posibile şi că, iată, va trebui să ieşim la rampă, să răspundem şi, în felul acesta, să vedem ce credem noi înşine despre noi şi despre rolul nostru. Cu alte cuvinte, va trebui să ne maturizăm, să ne găsim rostul.
Plecând de la reacţiile diverse pe care le-am avut eu însumi în raport cu ce se perinda ca informaţie şi comentariu la televizor, în ziare, pe forumuri, cred că pot risca o categorisire a colegilor mei. Ştiu că simplific însă nu cred că nedreptăţesc pe nimeni.
Mulţi dintre judecători s-au simţit deranjaţi şi atât. Sunt cei din categoria celor care aşteaptă să lucreze în linişte, care se exprimă doar prin argumentele juridice din hotărâri. Ei nici măcar nu mimează dialogul cu oamenii, nu încearcă cel puţin să se facă înţeleşi cu adevărat. Mutismul lor deseori ofensat trădează o natură lipsită de dubii, inflaţie de certitudini sau – la alţii – trădează sentimentul de superioritate faţă de vulg şi, aş zice, de inadecvare la democraţie.
Apoi, sunt cei pe care îi caracterizează reflecţia următoare: de ce ar fi oamenii mulţumiţi, de ce s-ar abţine să ne înjure dacă justiţia nu este înfăptuită, dacă incertitudinea si arbitrariul sunt atât de prezente în sălile de judecată? Cei la care mă refer şi cu care mă solidarizez, au avut sentimentul că haosul e aproape, că fără un minim de legitimitate nu mai au ce caută în sălile de judecată.
Eu însumi, când am avut aceasta senzaţie dureroasă de divorţ, de ruptura ori de handicap în relaţia cu oamenii care seara privesc la televizor ce „orori” mai face justiţia, iar a doua zi vin (presupun) cu dispreţ în şedinţa pe care o prezidez, m-am întrebat dacă pot fi deznădăjduit? Sigur că da. Până şi judecătorul are momente de deznădejde în raport cu profesia sa. Asta, de altfel, îl şi umanizează. Dacă mi-aş zice că nu, m-aş întoarce în punctul de unde plecasem cu discuţia, acela al aroganţei şi suficienţei distante. Sau m-aş plasa într-o zonă superior-şmecherească de unde nu aş face decât să aştept să treacă şi acest scandal, căci salariul e bun, scaunul e cald…
Dar dacă ajung să mă simt atât de deznădăjduit pot chiar să părăsesc nava înainte de a fi făcut toate eforturile pentru a o salva? Cred că nu. Descumpănirea poate fi valorizată, la nivel civic, de către cei care înţeleg că nu s-au aşezat la o masă îmbelşugată, ci abia construiesc masa. Şi gândul acesta trebuie să ne urmărească atunci când ne apucă, uneori, altminteri pe bună dreptate, deznădejdea.
Conferinţa ”Libertatea de exprimare a magistraţilor. Limite şi vulnerabilităţi”. Scurtă relatare
Conferinţa ”Libertatea de exprimare a magistraţilor. Limite şi vulnerabilităţi”. Scurtă relatare
Revista Forumul judecătorilor, Societatea de Studii Juridice, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române şi Editura Universitară, cu sprijinul Institutului Naţional al Magistraturii au organizat, la data de 30 noiembrie 2009, Conferinţa ”Libertatea de exprimare a magistraţilor. Limite şi vulnerabilităţi”.
Dezbaterea a realizat un schimb de opinii, atât din perspectiva teoreticienilor, cât şi practicienilor (judecători, procurori şi avocaţi), pornind de la aspecte cheie evidenţiate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în dreptul intern şi în dreptul comparat.
Conferinţa a fost moderată de d-na prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii.
În deschidere, d-na judecător Lucreţia Postelnicu, preşedintele Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi d-na judecător Cristina Florescu, de la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti au susţinut materiale având ca obiect necesitatea şi proporţionalitatea ingerinţelor autorităţilor naţionale asupra libertăţii de exprimare a magistraţilor, precum şi reperele legislative şi jurisprudenţiale, interne şi internaţionale.
Autorităţile naţionale trebuie să asigure un just echilibru între nevoia de a proteja dreptul la libera exprimare, pe de o parte, şi nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi drepturile altor persoane, pe de altă parte.
Riscul de a conduce la pierderea respectului pentru tribunale şi a încrederii necesare in activitatea acestora, la producerea unor consecinţe nefaste în privinţa recunoaşterii instanţelor ca unice organe calificate spre a decide în privinţa soluţionării proceselor, justifică restrângerea libertăţii de exprimare.
În Statele Unite ale Americii, judecătorul G.C a încălcat obligaţia de imparţialitate atunci când, în cadrul unui discurs public susţinut în iunie 2004 la întâlnirea anuală a American Constitutional Society, a subliniat incompetenţa administraţiei Bush, comparându-l pe preşedinte cu Adolf Hitler şi a criticat ca fiind nelegală decizia Curţii Supreme de Justiţie în cauza Bush v. Gore, (2000), care a pus capăt disputei alegerilor prezidenţiale din anul 2000.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că, atunci când este vorba despre un magistrat de rang înalt, ”drepturile şi responsabilităţile” sale în privinţa exerciţiului libertăţii de exprimare au o importanţă deosebită; într-adevăr, este de aşteptat ca funcţionarii autorităţii judiciare să dea dovadă de o anumită reţinere în punerea în valoare a libertăţii lor de exprimare de fiecare dată când sunt în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare, aşa cum s-a apreciat în cauza Wille c. Liechtenstein.
În cauza Kudeshkina c. Rusiei, C.E.D.O. a arătat că excluderea din magistratură a doamnei Olga Kudeshkina a ca urmare a declaraţiilor date în presă încalcă dreptul său la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţie, fiind extrem de severă şi aptă de a produce un efect „descurajant” asupra judecătorilor care ar fi dorit să participe la dezbaterea publică privind eficacitatea instituţiilor judiciare.
S-a arătat că, totuşi, această soluţie este una specială, determinată mai mult de o candidatură politică a judecătorului în cauză.
Domnul ziarist Silviu Alupei a arătat că presa are îndatorirea de a informa opinia publică asupra tuturor problemelor de interes general, iar printre acestea se află, fără nicio îndoială, şi cele care privesc funcţionarea justiţiei, instituţie esenţială într-o societate democratică.
Atitudinea magistraţilor, chiar în afara instanţei, şi mai ales atunci când se servesc de calitatea lor de magistraţi, poate să constituie o preocupare legitimă a presei şi să contribuie la dezbaterea asupra funcţionării justiţiei şi a moralităţii celor care sunt garanţii acesteia.
D-na avocat dr. Ana Diculescu Şova a punctat aspectele esenţiale ale relaţiei magistrat – avocat, ale cărei vulnerabilităţi pot fi exploatate în defavoarea justiţiei. S-a demonstrat că judecătorul îşi exercită libertatea de exprimare mai ales în motivarea hotărârii judecătoreşti pe care o pronunţă.
Puterea de care dispune un magistrat e atât de mare încât trebuie să i se asigure inamovibilitate şi libertatea de conştiinţă si de judecată, corelat cu garanţiile unei temeinice pregătiri juridice.
Arta de a prezida si a conduce dezbaterile judecătoreşti este dezvăluită de Mihail Tigoianu, într-o lucrare care îşi păstrează şi astăzi reperele.
Domnul Dragoş Călin, judecător la Curtea de Apel Bucureşti, a prezentat situaţia judecătorului italian Raimondo Mesiano, un magistrat care a obligat o societate comercială controlată de premierul Silvio Berlusconi la 750 de milioane de euro. Judecătorul Raimondo Mesiano a fost filmat în timp ce se bărbierea într-o frizerie, iar cameramanul şi ştiristul care comenta imaginile s-au concentrat asupra ţigării pe care o fuma magistratul şi, mai ales, asupra ciorapilor acestuia de culoare turcoaz, despre care s-au făcut afirmaţii maliţioase.
Domnul judecător Ionuţ Militaru, de la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, s-a referit pe scurt la libertatea de exprimare a magistraţilor într-un mediu mai puţin formal, comunicaţiile prin e-mail. Ca în orice reţea de Internet, siguranţa comunicaţiilor presupune identificarea şi autentificarea utilizatorilor.
Din ce în ce mai mulţi magistraţi se implică în discuţiile în mediul virtual, fie că au ca obiect chestiuni profesionale, legate de deontologie, funcţionarea justiţiei, starea sistemului judiciar, fie că privesc jurisprudenţa într-o anumită materie sau doar hobby-uri.
De la grupul de discuţii forumuljudecatorilor, pentru că multe din subiectele de discuţie sunt de multe ori de interes public, a apărut ideea creării Revistei Forumul Judecătorilor, tocmai pentru a da posibilitatea transmiterii către public a mesajelor magistraţilor, care sunt de interes general şi care pot servi la schimbarea în bine a imaginii corpului profesional pe care îl reprezenintă.
D-na prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a concluzionat, după trei ore de discuţii, că, din punctul de vedere al magistraţilor, obligaţia de rezervă ce le este impusă nu poate suprima libertatea de gândire şi de exprimare, însă interzice, totuşi, orice exprimări critice scandaloase, de natură să submineze încrederea şi respectul pe care funcţia lor ar trebui să le inspire justiţiabililor.
Magistraţii trebuie să-şi exprime opiniile într-o manieră prudentă, măsurat, deoarece obligaţia de imparţialitate de care sunt ţinuţi trebuie să satisfacă exigenţele serviciului public căruia îi asigură funcţionalitatea.
Sancţiunile aplicate în cazul abaterii de la aceste principii trebuie să fie însă ponderate, pentru a nu produce un efect descurajant asupra celor care ar dori să participe la dezbaterea publică privind eficacitatea instituţiilor judiciare.
judecător DRAGOŞ CĂLIN,
director al Revistei Forumul judecătorilor
Dragoş Bogdan, Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDO – Recenzie de Mihai Selegean
Dragoş Bogdan, Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDOEditura Hamangiu, Bucureşti, noiembrie 2008
Din 1994, momentul aderării României la C.E.D.O., foarte multe s-au schimbat în peisajul autohton al drepturilor omului: România a ajuns unul din principalii « clienţi » ai Curţii atât ca număr al plângerilor soluţionate, cât şi ca diversitate a libertăţilor deduse judecăţii, legislaţia internă s-a modificat uneori spectaculos sub presiunea aplicării directe şi a valorii supralegale a Convenţiei, argumentele inspirate din cazuistica instanţei de la Strasbourg sunt tot mai prezente în pledoariile avocaţilor şi în soluţiile instanţelor noastre, iar mass media a transformat contenciosul european într-un subiect de interes public la moda.
Cu toate acestea, unele lucruri s-au schimbat puţin sau deloc, mai ales în ceea ce priveşte accesul la informaţie şi la semnificaţie. Au rămas neschimbate dificultăţile pe care le resimţim – ca jurişti produsi ai unei scoli de drept continental – în înţelegerea şi aplicarea unui mecanism de protecţie inspirat din sistemul de common-law, în care legea este într-o continuă rescriere cu fiecare nouă hotărâre pronunţată, iar fiecare decizie a Curţii de la Strasbourg este în acelaşi timp o dezlegare a unui litigiu între părţi şi un izvor de drept. În plus, în continuare pe piaţa românească de carte juridică nu există suficiente materiale accesibile practicienilor români.
Resimţim în continuare nevoia unui ghid iniţiatic care să ne ajute să gasim informaţia şi să îi înţelegem sensul: care sunt hotărârile relevante într-o anumită problemă, care este partea cu valoare de lege din aceste hotărâri, cum se aplică nişte principii esenţialemente generale la situaţii de fapt determinate şi mereu noi.
Cartea de faţă oferă – pentru domeniul arestării preventive şi al dreptului la libertate şi siguranţă – răspuns la toate aceste întrebări şi pliază într-o oarecare măsură lipsa de pe piaţa de carte juridică românească a unor materiale valoroase adresate practicienilor.
Valoarea unei carţi, mai ales din punctul de vedere al practicianului, este dată de uşurinţa cu care se pot identifica răspunsuri la probleme concrete, de bogăţia jurisprudenţei evocate şi care îmbracă principiile legale, precum şi de profunzimea/detaliul analizei.
Din această perspectivă, cartea de faţă este probabil una din cele mai valoroase cărţi apărute în ultimii ani pe piaţa românească:
- prezintă jurisprudenţa la zi a Curţii Europene – octombrie 2008,
- rezumă mai mult de 500 de hotărâri, inclusiv cele mai importante cauze împotriva României,
- structurează în detaliu informaţia, făcând-o uşor accesibilă prin punerea la dispoziţia cititorului a unui dublu cuprins: pe materii şi pe jurisprudenţa rezumată,
- vine în întâmpinarea practicianului crescut într-o şcoală de drept continental, oferind pentru fiecare capitol sinteza principiilor dezvoltate de Curte, în absenţa cărora jurisprudenţa Curţii Europene este greu de înteles şi, în consecinţă, de aplicat în cazurile ce apar continuu în viaţa reală.
- tratează un subiect de extremă actualitate – privarea de libertate în cadrul procesului penal şi oferă un răspuns la întrebari esenţiale:
- În ce condiţii se poate dispune arestarea preventivă? De către cine?
- Ce înseamnă „motive plauzibile” pentru arestare? Cum sancţionează Curtea neindicarea motivelor de arestare?
- Care este durata admisibilă a arestării preventive în funcţie de circumstanţele cauzei?
- Care sunt motivele admise pentru prelungirea arestării?
- În ce constă dreptul de a fi informat cu privire la motivele arestării?
- Ce înseamnă termen scurt pentru judecarea contestaţiei introduse împotriva măsurii arestării?
- Care sunt garanţiile de procedură obligatorii în judecarea contestaţiei (accesul la avocat şi confidenţialitatea comunicării cu acesta; accesul la dosarul cauzei; egalitatea de arme; prezenţa persoanei arestate la audiere etc.).
În condiţiile în care judecătorii sunt din ce în ce mai des sesizaţi cu probleme legate de drepturile deţinuţilor – agresiuni, condiţii de detenţie etc. – cartea este o bogată sursă de informaţie ce îşi va dovedi utilitatea î n practica.
Cartea este scrisă de o persoană care a avut acces la mecanismul de protecţie europeană a drepturilor omului din probabil toate perspectivele posibile: a încercat sa îl aplice în mod direct în calitate de judecător, a construit raţionamente în apărarea statului ca agent guvernamental, a redactat hotărâri împotriva României ca jurist în grefa Curţii, iar în prezent, în calitate de avocat în Baroul Bucureşti, reprezintă reclamanţi în faţa Curţii. În plus, din 2004 este şi formator în cadrul I.N.M. la catedra de drepturile omului.
După modelul codurilor comentate şi adnotate, cartea ofera o imagine suficient de generală pentru a putea cuprinde diversitatea problemelor puse de privarea de libertate şi totuşi suficient de precisă pentru a fi de folos în viaţa de zi cu zi a unui practician în domeniu, recomandându-se ca o lucrare ce nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui jurist.
Mihai Selegean, 26 februarie 2009
Discuţii asupra constituţionalităţii art. 55 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2004
DISCUŢII ASUPRA CONSTITUŢIONALITĂŢII ART. 55 ALIN. 1 ŞI 2 DIN LEGEA NR. 304/2004
judecător Dragoş Călin, judecător Horaţius Dumbravă,
Curtea de Apel Bucureşti Curtea de Apel Târgu Mureş
The provisions of the Article 55(1) and (2) of the Law No. 304/2004 concerning the organisation of judiciary, republished, run counter to the Constitutional framework of Article 21(3) and also to the more favourable provisions of the Article 6(1) of the European Convention on Human Rights, directly applicable according to Articles 11 and 20(2) of the Constitution of Romania as far as they are construed as the mandatory opinion expressed by the judiciary assistants may not be debated by the litigants as the Court has not reached a decision.
The same provisions run counter the Constitutional framework of Articles 1(4) and 124(3) and also to more favourable provisions of the Article 6(1) of the European Convention on Human Rights, as far as they are construes as the judiciary assistants may take part in the deliberations, having a secret nature deemed to guarantee the independence and impartiality of the judges, and that those are obliged to sign the judgments.
1. Scurt istoric
Conform art. 55 alin. 1 si 2 din Legea nr. 304/2004:
(1) Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.
(2) Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează.
(3) În cazul în care judecătorii care intră în compunerea completului de judecată nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, prevederile art. 54 alin. (3) şi (4) fiind aplicabile.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 322 din 20 noiembrie 2001[1], art. 17 alin. 11 din fosta Lege nr. 92/1992 a fost declarat neconstituţional.
Ca urmare a acestei decizii, dispoziţiile de lege menţionate, care se referă la asistenţii judiciari, au fost modificate în sensul definirii participării lor la judecată ca o activitate consultativă.
Astfel, in baza art. 110-114 din Legea nr. 304/2004, asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani şi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu; b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.
Asistenţii judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului şi se supun numai legii. Dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor judiciari. Dispoziţiile referitoare la concediul de odihnă, asistenţă medicală gratuită şi gratuitatea transportului, prevăzute de lege pentru judecători şi procurori, se aplică şi asistenţilor judiciari. Asistenţii judiciari depun jurământul în condiţiile prevăzute de lege pentru judecători şi procurori. Numărul total al posturilor de asistenţi judiciari şi repartizarea posturilor pe instanţe, în raport cu volumul de activitate, se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei. Asistenţii judiciari exercită atribuţiile prevăzute la art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, precum şi alte atribuţii prevăzute în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Asistenţilor judiciari li se aplică dispoziţiile legale privind abaterile şi sancţiunile disciplinare, precum şi motivele de eliberare din funcţie prevăzute de lege pentru judecători şi procurori. Sancţiunile disciplinare se aplică de către ministrul justiţiei. Asistenţii judiciari pot fi eliberaţi din funcţie şi ca urmare a reducerii numărului de posturi, în raport cu volumul de activitate al instanţei.
Prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Consiliului Economic şi Social şi a Ministerului Justiţiei, se stabilesc: a) condiţiile, procedura de selecţie şi de propunere de către Consiliul Economic şi Social a candidaţilor, pentru a fi numiţi ca asistenţi judiciari de către ministrul justiţiei; b) condiţiile de delegare, detaşare şi transfer al asistenţilor judiciari.
Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 172 din 6 mai 2003, Decizia nr. 73 din 18 februarie 2003, Decizia nr. 286 din 3 iulie 2003 şi prin Decizia nr. 37 din 19 ianuarie 2006, în sensul că soluţionarea cauzelor deduse judecăţii este hotărâtă de judecători, iar asistentii judiciari nu au decât un rol consultativ, util judecăţii în vederea stabilirii adevărului cu privire la drepturile subiective ale părţilor în litigiu.
S-a reţinut că prezenţa la judecată a asistenţilor judiciari, fără drept de vot deliberativ, constituie o problemă reglementată prin lege, potrivit art. 125 alin. 3 din Legea fundamentală, ceea ce exclude ca prin textele legale menţionate să se încalce în vreun fel independenţa judecătorilor, imparţialitatea justiţiei şi, pe un plan mai general, principiile statului de drept.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională reţine că în cauza Ettl şi alţii contra Austriei, 1987, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că participarea unor persoane specializate în diverse domenii de activitate, alături de magistraţii de profesie, la soluţionarea unor categorii de litigii, nu contravine principiului independenţei şi impartialităţii instanţei, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, în hotărârea din 23 aprilie 1987, s-a reţinut că statele membre ale Consiliului Europei oferă multiple exemple de complete de judecată la care participă, pe lângă magistraţi, şi persoane specializate în anumite domenii, persoane ale căror cunoştinţe sunt necesare pentru soluţionarea acelor litigii.
2. Neconstituţionalitate
2.1. Primul aspect:
Considerăm că aceste dispoziţii contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. 3, precum şi dispozitiilor mai favorabile ale art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în condiţiile art. 11 şi art. 20 alin. 2 din Constituţia României.
Art. 21 din Constituţia României – Accesul liber la justiţie – prevede următoarele:
„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite”.
Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”
Ori de câte ori este vorba de un proces privitor la soluţionarea unei contestaţii civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care s-a pronunţat în primă instanţă este o instanţă judiciară, această instanţă este obligată să asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă îşi va regăsi domeniul său tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii” (De Cubber c. Belgiei) “Atunci când legea instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere garanţiile cerute de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe superioare” (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, raport din 12 octombrie 1978 în cauza Zand c. Austriei, D.R).
Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil:
“1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.
În afară de regulile edictate în cuprinsul acestui articol, există câteva „principii de echitate” subordonate acestui articol, dar care nu sunt enunţate expres.
Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii armelor”, care consacră ideea potrivit căreia fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său.[2]
Totodată, potrivit „principiului contradictorialităţii”, degajat din art. 6, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.[3]
Dreptul la o procedură contradictorie implică inclusiv posibilitatea de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi de cele care ar putea proveni de la un magistrat independent, de natură să-i influenţeze decizia şi de a le discuta (cauzele J.J. c. Olandei, Morel c. Frantei, Kamasinski c. Austriei)[4].
In jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că în cauza Ettl şi altii c. Austriei, 1987, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că participarea unor persoane specializate în diverse domenii de activitate, alături de magistraţii de profesie, la soluţionarea unor categorii de litigii, nu contravine principiului independenţei şi impartialităţii instantei, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In ce priveşte această alegaţie, faptul că în cauza Ettl şi alţii c. Austriei, 1987, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că participarea unor persoane specializate în diverse domenii de activitate, alături de magistraţii de profesie, la soluţionarea unor categorii de litigii, nu contravine principiului independentei si imparţialităţii instanţei, prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională nu a dus la capăt raţionamentul şi nu a indicat în ce fel de condiţii a constatat Curtea de la Strasbourg acest fapt.
În această cauză era vorba de componenţa unor Comisii agrare administrative, grupând, alături de magistraţi profesionişti, şi experţi specializaţi în domeniul agrar [5].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în măsura în care aceşti funcţionari, nemagistraţi, pregăteau observaţiile scrise asupra unei chestiuni, erau obligaţi să le comunice părţilor, în vederea respectării caracterului contradictoriu al procedurii[6]. În cauza Ettl şi altii c. Austriei, chiar instanţa superioară a casat decizia Comisiei agrare, întrucât aceste observaţii nu au fost aduse la cunoştinţa părţilor.
Conform art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează.
O astfel de dispoziţie, care permite asistenţilor judiciari, ce reprezintă organizaţii interesate în modul de soluţionare a cauzelor la judecarea cărora participă, neprezentând garanţiile de independenţă stabilite prin Constituţie în cazul judecătorilor (nu sunt inamovibili, pot fi expuşi ingerinţelor, presiunilor şi influenţelor din partea organizaţiilor pe care le reprezintă), să emită o opinie, fără ca această opinie să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, încalcă principiile contradictorialitaţii şi egalităţii armelor, potrivit cărora părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un rol în formarea opiniei instanţei.
Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate.
Ca atare, deşi nu au un rol deliberativ, aceştia, ca experţi într-un domeniu specializat, pot influenţa opinia celor doi judecători profesionişti, care decid asupra cauzei.
Asistenţii judiciari nu au “jurisdicţia” şi “imperium”, ci doar asistă la şedinţele de judecată.
Asadar, punctul lor de vedere trebuie să fie dinainte cunoscut şi pus în discuţia contradictorie a părţilor.
Dreptul la o procedură contradictorie, în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, implică inclusiv posibilitatea de a lua cunoştinţa de observaţiile prezentate judecătorului, chiar şi de cele care provin obligatoriu de la asistentul judiciar, văzut ca un expert specializat, de natură să-i influenţeze decizia şi de a le discuta (cauzele J.J. c. Olandei, Morel c. Frantei, Kamasinski c. Austriei).
Concluzia primului aspect :
Dispoziţiile art. 55 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. 3, precum şi dispoziţiilor mai favorabile ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în condiţiile art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în măsura în care sunt interpretate în sensul că opinia exprimată obligatoriu de asistenţii judiciari nu este pusă în discuţia contradictorie a părţilor, înainte de pronunţarea instanţei[7].
2.2 Al doilea aspect:
Considerăm că aceste dispoziţii contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. 4 şi art. 124 alin. 3, precum şi dispoziţiilor mai favorabile ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în condiţiile art. 11 şi art. 20 alin. 2 din Constituţia României.
În baza art. 1 alin. 4 din Constituţia României, „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Potrivit art. 124 din Constituţia României – Înfăptuirea justiţiei – „(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
De asemenea, în hotărârea din 23 aprilie 1987, în cauza Ettl şi alţii c. Austriei, 1987, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statele membre ale Consiliului Europei oferă multiple exemple de completuri de judecată la care participă, pe lânga magistraţi, şi persoane specializate în anumite domenii, persoane ale căror cunoştinţe sunt necesare pentru soluţionarea acelor litigii.
În jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, independenţa şi imparţialitatea instanţei se găsesc în strânsă legătură, astfel încât adesea o instanţă care nu oferă suficiente garanţii de independenţă nu va putea fi considerată nici imparţială.
Lipsa prejudecăţilor şi atitudinea nepărtinitoare sunt elementele definitorii ale imparţialităţii[8]: “existenţa imparţialităţii în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale unui anumit judecător într-o anumită cauză, dar şi conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă”[9].
În aplicarea demersului obiectiv, opinia părţii în cauză cu privire la imparţialitatea instanţei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil[10]. Dacă există o îndoială justificată, judecătorul bănuit de atitudine părtinitoare trebuie să se retragă de la judecarea cauzei[11]. În acest context, Curtea arătat că statul are obligaţia de a verifica acuzaţiile de părtinire aduse unui jurat[12].
Jurisprudenţa C.E.D.O. reţine că din punct de vedere organic, “instanţa trebuie să fie independentă mai ales faţă de executiv şi faţă de părţi”[13] şi să prezinte garanţiile unei proceduri judiciare[14].
În compunerea acestei instanţe nu este necesar să intre exclusiv magistraţi, ci pot intra şi funcţionari publici sau juraţi, cu condiţia să se bucure de un statut legal care să-i protejeze împotriva presiunilor exterioare[15].
În acest sens, în baza art. 126 din Constituţia României – Instanţele judecătoreşti – prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
În cauza Langborger c. Suediei, 22 iunie 1989, C.E.D.O. a arătat că independenţa şi imparţialitatea unor funcţionari publici sau juraţi care compun o instanţă poate fi pusă sub îndoială în anume situaţii[16].
În materia cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, întotdeauna[17] completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.
Prezenţa asistenţilor judiciari în astfel de litigii ar putea pune îndoieli legitime, din perspectiva a cel puţin două puncte de vedere esenţiale, de plină jurisdicţie, la care asistenţii judiciari participă, deşi nu sunt învestiţi constituţional cu astfel de atribuţii de jurisdicţie.
Primul punct esenţial este legat de participarea la deliberări a asistenţilor judiciari, chiar dacă doar cu vot deliberativ.
Art. 256 alin. 1 C.pr.civ. prevede că “după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret, fie în şedinţă, fie în camera de consiliu”.
Astfel, procesul deliberativ, care se încheie cu decizia luată de complet asupra unei cauze, este actul deplin de jurisdicţie care, aşa cum arată doctrina procesual civilă, dă măsura independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, faptul că ei nu sunt supuşi niciunei influenţe externe, indiferent de ce natură ar fi ea.
De altfel, procesul decizional, aşa cum este şi el reflectat de dispoziţiile art. 256 alin. 1 din Codul de procedură civilă, ar trebui să se constituie într-o măsură concretă de garantare, protejare şi promovare a independenţei judecătorilor, potrivit Recomandării nr. 94 (12) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor. În acest sens, Principiul I, pct. 2 lit. D) recomandă statelor membre ca ”În procesul decizional, judecătorii trebuie să fie independenţi şi să poată acţiona fără nici un fel de restricţie, influenţă subiectivă, presiuni, ameninţări sau interferenţe, directe sau indirecte. Legea trebuie să prevadă sancţiuni clare împotriva persoanelor care încearcă să influenţeze deciziile judecătorilor în orice fel. În concluzie, judecătorii trebuie să decidă imparţial, în concordanţă cu interpretarea faptelor, şi cu respectarea legilor aplicabile speţei respective. Judecătorii nu trebuie să fie obligaţi să raporteze despre felul în care au soluţionat un caz nici unei persoane din afara sistemului judiciar.”
În măsura în care persoane ce nu îndeplinesc funcţii jurisdicţionale şi mai ales care sunt numite de puterea executivă, cum sunt asistenţii judiciari, participă la procesul deliberativ, care este secret tocmai pentru a garanta independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, aceştia se constituie în factori de presiune externă nejustificaţi, cu încălcarea unor principii esenţiale ale separării puterilor în stat (fiind numiţi şi revocaţi, precum şi sancţionaţi disciplinar de puterea executivă, evident că ei sunt reprezentanţi ai puterii executive), respectiv a art. 1 alin. 4 si art. 124 alin. 3 din Constituţia României.
Cu privire la cel de-al doilea punct esenţial, prevăzut de art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată, şi anume semnarea hotărârilor judecătoreşti şi de către asistenţii judiciari, este de observat că lipsa semnăturii atrage nulitatea hotărârii.
Acest fapt este de natură a demonstra, o dată în plus, că, în realitate, asistenţii judiciari se comportă, din pricina prevederii legislative deficitare, ca organe de jurisdicţie, din moment ce legiuitorul a prevăzut obligativitatea pentru asistenţii judiciari de a semna hotărârea judecătorească.
În acest context, trebuie precizat că hotărârea judecătorească este un act jurisdicţional, iar faptul că hotărârea este semnată şi de asistenţii judiciari, alături de judecători, încalcă independenţa puterii judecătoreşti, cel puţin în aparenţa sa (ştiut fiind că şi respectarea aparenţei independenţei puterii judecătoreşti este un element ce conturează noţiunea de independenţă a acesteia), pentru că, astfel, apare că puterea executivă sau altă autoritate constituţională (cum ar fi Consiliul Economic şi Social) participă în mod direct la actul jurisdicţional, ceea ce, fără îndoială, încalcă principiul separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. 4 din Constituţia României.
Concluzia celui de-al doilea aspect:
Dispoziţiile art. 55 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ,republicată, contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. 4 si art. 124 alin. 3, precum şi dispoziţiilor mai favorabile ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, direct aplicabile în condiţiile art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în măsura în care sunt interpretate în sensul că permit asistenţilor judiciari[18] să participe la procesul deliberativ, al carui caracter secret este menit a garanta independenţa şi imparţialitatea judecătorilor, şi ii obligă pe aceştia să semneze hotărârile judecătoreşti.
[1] Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2002.
[2] A se vedea Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, 1996, traducere de Cristiana Irinel Stoica, pag. 45.
[3] A se vedea P. van Dijk, G.J.van Hoof, în colaborare cu A.W. Heringa, J.G.C. Schokkenbroek, B.P.Vermeulen, M.L.W.M. Viering, L.F.Zwarak, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, 1998, Kluwer Law International, The Hague, Netherlands, pag. 430-431.
[4] « 27. La Cour rappelle que le droit à une procédure contradictoire « implique en principe la faculté pour les parties à un procès, pénal ou civil, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, même par un magistrat indépendant, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter » (arrêt Lobo Machado c. Portugal du 20 février 1996, Recueil 1996-I, pp. 206-207, § 31). »
[5] « Il s’agissait de membres experts dans leur branche; or il en faut pour un remembrement foncier, opération qui soulève des questions de grande complexité et concerne, outre les propriétaires directement visés, la collectivité tout entière. Grâce à leur composition, les commissions peuvent aboutir à des solutions équilibrées, tenant compte des différents intérêts en jeu. Au demeurant, la législation interne des Etats membres du Conseil de l’Europe offre maints exemples de juridictions groupant, à côté de magistrats professionnels, des personnes spécialisées en tel ou tel domaine et dont les connaissances sont souhaitables, voire nécessaires au règlement des litiges qui ressortissent à leur compétence. »
[6] « Dans la mesure où ces fonctionnaires préparent des observations écrites sur un problème donné, l’article 45 § 3 de la loi générale sur la procédure administrative en exige la communication aux parties qui doivent avoir l’occasion de présenter leurs commentaires (paragraphe 23 ci-dessus). Le caractère contradictoire de la procédure applicable devant les commissions en vertu de la loi fédérale sur les autorités agricoles et de la loi précitée (arrêt Sramek précité, p. 18, § 38), ne souffre donc nullement du concours des “fonctionnaires experts”. Dans le cas des Ettl, la Cour administrative a d’ailleurs cassé la décision de la Commission suprême par le motif, précisément, que les observations du membre spécialiste des questions agronomiques n’avaient pas été portées à la connaissance des intéressés (paragraphe 12 ci-dessus). »
[7] De lege ferenda, asistentul judiciar ar trebui să prezinte public un raport asupra cauzei, care să fie accesibil părţilor, ce ar putea astfel combate aspectele învederate în raport, ce pot avea rol determinant în formarea opiniei instanţei. Asistentul judiciar nu ar trebui să participe la deliberări şi nici să semneze hotărârea judecătorească.
[8] C.E.D.O., cauza Piersack c. Belgiei, hotărâre din 1 octombrie 1982, seria A nr. 53;
[9] C.E.D.O., cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărâre din 24 mai 1989, seria A nr. 154, par. 46; Curtea EDO, Piersack c. Belgiei, hotărâre din 1 octombrie 1982, seria A nr. 53;
[10] C.E.D.O., cauza Hauschildt c. Danemarca, hotărâre din 24 mai 1989, seria A nr. 154, par. 48;
[11] idem;
[12] C.E.D.O., cauza Remli c. Franţei, hotărâre din 23 aprilie 1996, Recueil 1996-II, vol. 8;
[13] C.E.D.O., cauza Ringeisen, hotărâre din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, p. 39, par. 95;
[14] C.E.D.O., cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere, hotărâre din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 24, par. 55; C.E.D.O., cauza Belilos c. Elveţia, hotărâre din 29 aprilie 1988, seria A nr. 132, par. 64;
[15] C.E.D.O., cauza Remli, hotărâre din 23 aprilie 1996, Reports, 1996-II, vol. 8, par. 46-48; C.E.D.O., cauza Pullar, hotărârea din 10 iunie 1996, Reports 1996-II, vol. 11, par. 31-32;
[16] « Dans la présente affaire il n’existe aucune raison de douter de leur impartialité personnelle, faute de preuve.
Quant à leur impartialité objective et à leur apparence d’indépendance, en revanche, la Cour constate qu’ils avaient été recommandés par des associations avec lesquelles ils entretenaient des liens étroits et toutes deux intéressées à voir subsister la clause de négociation. Comme il réclamait la suppression de cette dernière, le requérant pouvait légitimement craindre qu’ils n’eussent un intérêt commun contraire au sien et donc redouter une rupture de l’équilibre d’intérêts, inhérent à la composition du tribunal des locations dans d’autres litiges, quand il s’agirait de décider du sort de sa propre demande.
Que le tribunal comprît aussi deux juges professionnels, dont l’indépendance et l’impartialité ne sont pas en cause, n’y change rien. Dès lors, il y a eu violation de l’article 6 par. 1 (art. 6-1). »
[17] Prezenţa asistenţilor judiciari în litigiile de asigurări sociale sau în cele în care, spre exemplu, magistraţii au calitatea de reclamanţi, este inutilă.
[18] De lege ferenda, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale nu ar trebui sa se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari, ci doar din judecători.
Asistentii judiciari ar trebui sa sustina in sedinta publica opiniile, motivate in fapt si in drept, inclusiv cu referiri jurisprudentiale (si procurorul o sustine si e magistrat prin efectul Constitutiei), pentru ca partile sa poata combate aceaste opinii, uneori esentiale si pentru solutia pronuntata de instanta.
