INTERVIURI – Despre justiție și judecători

 

 

 

Interviu cu domnul Rimvydas Norkus, Președintele Curții Supreme de Justiție din Lituania

 

Domnul Rimvydas Norkus s-a născut la 17 ianuarie 1979 la Klaipėda. A absolvit Facultatea de Drept a Universității din Vilnius (1996-2001), fiind doctor în drept din anul 2005. A activat, între altele, ca director al Departamentului de Cercetări Juridice al Curții Supreme de Justiție din Lituania, consilier al președintelui Curții Supreme Administrative, director al Departamentului de jurisprudență din cadrul Curții Supreme Administrative, și judecător la Curtea de Apel din Vilnius Este profesor la Universitatea Mykolas Riomeris și devine Președinte al Curții Supreme din Lituania în decembrie 2014. Este autorul a numeroase lucrări științifice, publicate în mai multe state europene.

1. Ce măsuri considerați oportune pentru consolidarea independenței justiției și câștigarea încrederii cetățenilor ? Ar trebui ca judecătorii și procurorii să aibă consilii judiciare diferite?

Ultimul deceniu a demonstrat încă o dată cât de fragilă poate fi independența justiției. Cu ceva timp în urmă, atenția globală s-a concentrat asupra revizuirii Constituției Ungariei din 2011, unele prevederi balansând la limita principiilor democratice. Mai târziu, în iulie 2016, îngrijorarea imensă a fost cauzată de acțiunile autorităților din Turcia, după o lovitură de stat nereușită, când mii de judecători și procurori turci au fost concediați sau arestați în lipsa unei proceduri care să permită un proces echitabil. Evenimentele recente din Polonia – interferențele autorităților poloneze, inclusiv deciziile care au provocat criza Curții Constituționale, și reforma preconizată a Consiliului Național al Justiției – par să indice, de asemenea, o amenințare nu numai pentru statul de drept, ci și pentru sistemul judiciar și pentru încrederea în administrarea justiției. Diferite organizații supranaționale, inclusiv judiciare, au emis declarații ca răspuns la aceste evoluții. Opinia publică, în special atitudinea internațională, reprezintă o armă foarte importantă în apărarea și promovarea valorilor democratice recunoscute universal și în sprijinirea celor care refuză să accepte încălcări ale principiilor fundamentale.

În plus, aș dori să menționez și alte aspecte între care, cred, consolidarea independenței judiciare și a încrederii publice sunt în prezent importante în mare măsură. În primul rând, reputația ireproșabilă și respectarea eticii judiciare. Societățile moderne ridică cerințe deosebit de înalte față de reputația sistemului judiciar, observat ca printr-o lupă. În al doilea rând, calificarea profesională ridicată. Aici mă refer nu doar la o pregătire juridică excelentă, ci și la maturitate și înțelepciune. Cred că doar un judecător care posedă cunoștințe juridice extinse și se bazează pe înțelepciune poate fi și se poate simți independent, deoarece poate să pronunțe nu doar o hotărâre oficială, ci și o decizie sensibilă din punct de vedere social. Acest lucru ar însemna că toate cerințele față de candidații pentru funcții judiciare și selecția judecătorilor ar trebui să fie deosebit de stricte în acest sens. În al treilea rând, creșterea transparenței judiciare prin intermediul unei largi rețele de instrumente de transparență a instanțelor, inclusiv a celor oferite de tehnologiile moderne și de noile forme de comunicare. Această zonă este aceea care, în opinia mea, ar putea oferi cel mai mare potențial pentru consolidarea independenței și a încrederii. Transparența are ca rezultat o anumită formă de control social, deoarece determină cetățeni informați prin furnizarea de informații care permit societății să înțeleagă procesele, operațiile, provocările și limitele judiciare. Transparența depășește percepțiile generalizate care leagă instanțele de corupție, favoritism politic și ineficiență. Lista instrumentelor de transparență judiciară introduse în societățile democratice, deși variază de la o țară la alta, este impresionantă și se încadrează în două mari categorii: o categorie – informații privind accesul la dosarele cauzelor și la proceduri; altă categorie – informații despre operațiunile și structura instanțelor, personalul lor etc.

În ceea ce privește a doua parte a întrebării dvs., dacă trebuie sau nu să existe consilii judiciare distincte, acesta depinde în cea mai mare parte de tradiția legală a unui anumit stat, adică statutul oferit procurorului și parchetului: dacă parchetul face parte din sistemul judiciar sau aparține executivului ori există un sistem instituțional separat. Procuratura Republicii Lituania este o instituție de stat, centralizată, cu puteri specifice de autoritate. Conform Constituției, ea nu este o componentă constitutivă a puterii judecătorești. Funcțiile procurorului diferă de administrarea justiției. Prin urmare, în Lituania, judecătorii și procurorii sunt tratați separat în ceea ce privește consiliile juridice.

2. Care ar trebui să fie rolul unui ministru al justiției, membru al guvernului (și solidar cu deciziile luate de guvern)?

În Lituania, relația dintre ministrul justiției și instanțele judecătorești a fost soluționată la nivel constituțional. Într-una dintre cele mai vechi versiuni a Legii instanțelor, ministrul justiției a primit atribuții largi în domeniile formării, administrării și întreținerii instanțelor. Cu toate acestea, în 1999, Curtea Constituțională a declarat că acest concept de independență a sistemului judiciar nu era în concordanță cu asemenea competențe ale ministrului justiției. Ca urmare a hotărârii Curții Constituționale, chestiunile care anterior fuseseră atribuite ministrului justiției au fost în mare parte atribuite autoguvernării sistemului judiciar în sine. Multe state europene adoptă această abordare. Cu toate acestea, rolul ministrului justiției este diferit în diversele sisteme judiciare. Există sisteme în care ministrul justiției deține atribuții extinse în formarea profesională și administrarea instanțelor. Evident, în astfel de sisteme sunt necesare garanții suplimentare pentru a respecta independența sistemului judiciar. Există și sisteme în care ministrul justiției acționează în același timp ca procuror general. În cadrul unei astfel de abordări, parchetul este recunoscut ca parte integrantă a puterii executive; în consecință, nu ar exista nicio polarizare între Guvern și parchet, nici cu privire la rolul ministrului justiției și hotărârile luate de Guvern.

 

3. Care ar fi măsurile adecvate care trebuie luate pentru o „definitivă” separație între puterile politice și judiciare? Este o utopie?

Sunt de acord că, într-o anumită măsură, o astfel de separație – “separația definitivă” – ar trebui văzută ca o utopie. Puterile nu pot exista într-o izolare completă. Aș oferi câteva exemple care dovedesc convingător imposibilitatea unei separații absolute.

Primul ar fi participarea instanțelor la lucrările legislativului. Cu toate că o hotărâre descoperind deficiențele dintr-o lege aplicabilă, pronunțată de instanța supremă nu are vreun efect imediat asupra legislației, ea poate fi, și în cea mai mare parte este, un instrument de succes pentru a influența legiuitorul sau pentru a da un semnal pentru a lua măsuri pentru a înlătura legalitatea incompatibilități. În Lituania participarea Curții Supreme la lucrările legislativului este exprimată prin informarea oficială a Parlamentului sau a Guvernului cu privire la chestiunile legislative identificate.

O altă formă de interacțiune a competențelor care există într-o serie de sisteme juridice este exprimarea opiniilor cu privire la proiectele de legi propuse și participarea la elaborarea actelor judiciare. În Lituania, Guvernul și Parlamentul consultă periodic instanțele cu privire la proiectele de legi, în special legislația care afectează funcționarea sistemului judecătoresc, legile de procedură și alte legi aplicabile în hotărârile pronunțate de instanțe. Acest lucru se face prin Regulamentul de procedură al Guvernului Republicii Lituania și Statutul Seimas (Parlamentului) Republicii Lituania. În plus, judecătorii sunt implicați în elaborarea actelor judiciare prin participarea la grupurile de lucru sau prin oferirea de expertiză.

În esență, în toate democrațiile, procedurile de selecție și de numire la un oficiu judiciar se bazează pe o anumită formă de interacțiune între puterile statului. În Lituania o astfel de interacțiune echilibrată este exprimată prin participarea Consiliului Judiciar, a Președintelui Republicii și a Parlamentului.

Formarea bugetelor instanțelor este o altă formă frecventă de interacțiune.
Astfel, atunci când vorbim despre separarea puterilor, nu putem respinge cooperarea constituțională a puterilor, ceea ce înseamnă interacțiunea funcțională inevitabilă pentru a garanta eficacitatea și contrabalansarea reciprocă.

 

4. Sunteți de acord cu ideea de a filma și difuza procesele judiciare?

Autenticitatea este un atu important care asigură atât transparența judiciară, cât și controlul public. Cu toate acestea, aceasta implică și o serie de probleme, inclusiv stresul psihologic al judecătorilor și al altor participanți la procedură, necesitatea de a stabili o varietate de măsuri pentru protecția tehnică formală, protecția datelor cu caracter personal și cerințe etice.

Lituania are una dintre puținele jurisdicții în care în prezent nu este permisă filmarea sau difuzarea în nicio cauză. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a Lituaniei a propus recent abolirea interdicției absolute de difuzare a proceselor judiciare de către mass-media. În principiu, instanțele lituaniene sunt deschise oricărui public care dorește să participe, dar, în practică, foarte puțini oameni au timpul sau ocazia de a vedea în persoană ce se întâmplă în instanțele noastre. Din ce în ce mai mult, oamenii se bazează pe televiziune și pe internet pentru acces la informații. Acest lucru, odată cu creșterea imensă a comunicațiilor și a tehnologiei informației, a ridicat așteptările publice de a putea vedea și auzi lucruri folosind o varietate de medii. Prin urmare, am sugerat, în anumite condiții, să permitem difuzarea, filmarea sau înregistrarea pronunțării unei hotărâri judecătorești. Văd riscul ca prezența camerelor de televiziune în alte părți ale procesului să le perturbe și să modifice comportamentul celor implicați în proces (judecători, procurori, avocați, parți, martori etc.), limitând astfel această posibilitate la pronunțarea publică a unei hotărâri, care ar prezenta o soluție echilibrată. O astfel de inițiativă legislativă nouă este discutată în prezent în Parlament.

5. În opinia dumneavoastră, judecătorul ideal există deja sau poate exista?

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să încercăm să definim ce poate fi “cel mai bun judecător”.

La sfârșitul lunii ianuarie a acestui an, în timpul campaniei de numire a judecătorului Neil Gorsuch ca judecător al Curții Supreme a Statelor Unite, președintele Donald Trump a făcut o promisiune poporului american, în sensul că ”va găsi cel mai bun judecător”. A promis ”să aleagă pe cineva care respectă legile noastre [americane] … și pe cineva care să le interpreteze așa cum sunt scrise”. Aceasta este abordarea președintelui Trump. Cu toate reprezintă o retorică curajoasă și inspirată, unii pot observa, în acest context, o anumită ambiguitate.

Cred că există mulți judecători buni. Este adevărat că judecătorii pot fi și sunt evaluați, în funcție de anumite criterii, care sunt exprimate atât în ​​indicatori cantitativi, cât și calitativi. Acest fapt nu este în întregime greșit și, mai ales atunci când treguie găsit, spre exempu, cel mai bun dintre judecătorii care concurează pentru o poziție judiciară superioară. Dar, cu siguranță, nu știu cum să-l determin pe cel mai bun, în cel mai general sens pe care mi-l solicitați. Putem găsi mulți judecători care sunt cinstiți, morali, bine educați, răbdători, imparțiali, care fac tot ce pot, ale căror decizii sunt clare, motivate, bine înțelese chiar și de cei cărora le sunt nefavorabile. Cu alte cuvinte, dacă oamenii au încredere într-un judecător, dacă înțeleg și acceptă deciziile sale, judecătorul și-a îndeplinit bine munca. Astfel, aș spune, acest concept de “cel mai bun judecător” ar trebui privit ca o alegorie dificil de furnizat în practică.

 

Interviu realizat de

Dragoș Călin,

judecător, Curtea de Apel București

No related posts.

Leave a comment


+ six = 14