Libertatea de exprimare. Încălcarea art. 10 din Convenție ca urmare a sancționării disciplinare a unui magistrat pentru subminarea onoarei şi demnității profesiei şi nerespectarea statutului său de judecător, prin manifestarea simpatiei faţă de Partidul Muncitorilor Kurzi

CEDO, cauza Albayrak c. Turciei, hotărârea din 31 ianuarie 2008, cererea nr. 38406/97


Situația de fapt

Reclamantul s-a născut în anul 1967 şi locuieşte în Istanbul, iar din 12 februarie 1993 a fost numit judecător în districtul Tufanbeyli din Adana. La data de 14 august 1995, Comandantul general al Jandarmeriei a depus o plângere referitoare la comportamentul reclamantului la Inspecţia Judiciară, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei. Pe baza acestei plângeri s-au efectuat cercetări disciplinare, sub conducerea unui inspector judiciar. La data de 1 martie 1996 Inspecţia judiciară a comunicat reclamantului că s-au desfăşurat cercetări disciplinare cu privire la conduita sa, în legătură cu fapte ce ar fi incompatibile cu statutul său de judecător. După aducerea la cunoştinţă a faptelor de care era acuzat, s-a solicitat reclamantului să formuleze un răspuns la aceste acuzaţii în scris.

Printre cele cinci acuzaţii erau inclusă aceea că reclamantul ar fi subminat onoarea şi demnitatea profesiei precum şi respectul faţă de poziţia sa ca judecător. Celelalte capete de acuzare priveau incidente referitoare la comportamentul conflictual în relaţiile cu colegii, ţinuta vestimentară necorespunzătoare şi nerespectarea programului de lucru. În raportul întocmit de inspectorul judiciar, din data de 27 martie 1997, s-a reţinut că unele acuzaţii nu pot fi dovedite, dar există probe în sensul că reclamantul a intrat în conflicte cu alţi colegi, că se bărbiereşte doar o dată pe săptămână, că întârzie la lucru şi nu poartă cravată.

În data de 29 aprilie 1996, s-a aprobat transferul dosarului la Consiliul Superior al Judecătorilor şi Procurorilor, în ideea de a se analiza posibilitatea luării unor măsuri disciplinare împotriva reclamantului. În ceea ce priveşte primul set de acuzaţii, s-a reţinut că reclamantul a subminat onoarea şi demnitatea profesiei şi nu respectă statutul său de judecător, manifestându-şi făţiş simpatia faţă de Partidul Muncitorilor Kurzi (o organizaţie armată ilegală). Totodată, s-a arătat că acesta declară adeseori că este de origine kurdă şi citeşte regulat publicaţia editată de acest partid, denumită Özgür Ülke şi urmăreşte emisiunile unui post TV condus de către acelaşi partid. Cu privire la celelalte acuzaţii, s-a reţinut că reclamantul s-a certat de câteva ori cu procurorul, că se bărbiereşte doar o dată pe săptămână, întârzie la serviciu şi nu poartă cravată.

Reclamantul a formulat apărări în scris şi a negat toate acuzaţiile, afirmând că acestea sunt false, inexacte, incomplete sau greşit interpretate, exprimând supoziţia că toate probele împotriva sa constau în diverse declaraţii luate colegilor săi sau altor funcţionari publici, probabil din pricina faptului că anterior a formulat plângeri împotriva acestor persoane.

Reclamantul a recunoscut faptul că în unele conversaţii private, cu diverse ocazii, a declarat că este kurd şi a formulat critici cu privire la unele legi, însă a insistat că este necesară o distincţie clară între populaţia de origine kurdă, căreia nu i se poate imputa nicio culpă, şi Partidul Muncitorilor Kurzi (PKK). Totodată, a susţinut că el condamnă orice act terorist şi că este o insultă asocierea sa cu Partidul Muncitorilor Kurzi. A mai arătat că lecturează unele publicaţii şi urmăreşte unele emisiuni (care nu au fost declarate ilegale) din dorinţa de a se informa cu privire la evenimentele ce se petrec în sud-estul Turciei, evenimente cu care se confruntă întreaga naţiune şi cu privire la care are dreptul de a se informa.

În data de 11 iulie 1996, Consiliul Superior al Judecătorilor şi Procurorilor a decis că acuzaţiile aduse reclamantului sunt întemeiate şi cu majoritate de voturi a decis ca reclamantul să fie transferat la o altă instanţă, în Şenpazar, districtul Kastamonu, cu titlu de sancţiune, pentru primul set de acuzaţii. Pentru celelalte fapte de care a fost acuzat, reclamantul a fost sancționat cu avertisment.

Contestaţia formulată de petent pe rolul aceluiaşi Consiliu a fost respinsă. În data de 2 octombrie 1997, Consiliul Superior al Judecătorilor şi Procurorilor a decis că reclamantul nu poate fi promovat o perioadă de doi ani, pe motiv că i-a fost aplicată anterior sancţiunea disciplinară a transferului la o instanţă dintr-un alt district. Ulterior, reclamantul a fost numit la o altă instanţă, iar cererile sale de a fi transferat la o instanţă superioară au fost succesiv respinse. După parcurgerea unor noi proceduri disciplinare, reclamantul şi-a dat demisia în anul 2001 şi în prezent este avocat.

Guvernul a ridicat în faţa Curţii o excepţie preliminară, susţinând că reclamantul şi-ar fi pierdut calitatea de victimă, deoarece consecinţele măsurii de sancţionare disciplinară nu mai există, fiind amnistiate. În urma acestei amnistii, sancţiunea a fost ştearsă din registre şi reclamantul a fost promovat. În consecinţă, Guvernul invită Curtea să declară cererea reclamantului inadmisibilă ori să-l scoată de pe lista cauzelor, în conformitate cu art. 37 din Convenţie.

Excepţia invocată de Guvern, în sensul că reclamantul şi-ar fi pierdut calitatea de victimă, a fost respinsă de către Curte, deoarece amnistia la care face referire Guvernul nu reprezintă o recunoaştere a încălcării drepturilor sale, nici nu dă posibilitatea reclamantului să solicite eventuale diferenţe de salarizare datorate sancţiunii disciplinare aplicate, prin transferul la o instanţă inferioară.

Asupra art. 10 din Convenție

Curtea a constatat că a există o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, prin aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru subminarea onoarei şi demnităţii profesiei, acest fapt nefiind contestat, de altfel, de părţi. Deoarece măsura disciplinară aplicată era prevăzută de Legea 2802, Curtea a reţinut că ingerinţa era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim, respectiv menţinerea autorităţii puterii judecătoreşti şi asigurarea imparţialităţii justiţiei. După reiterarea principiilor consacrate în jurisprudenţa privind aplicarea art. 10 din Convenție, Curtea a analizat proporţionalitatea sancţiunii aplicate raportat la scopul legitim invocat, precum şi dacă argumentele invocate de Guvern sunt suficiente şi relevante pentru a justifica aplicarea măsurii disciplinare pentru primul set de acuzaţii aduse reclamantului.

Curtea a observat că nici în deciziile autorităţilor interne, nici în observaţiile înaintate de Guvern Curţii, nu s-a indicat în mod clar şi precis care sunt în concret faptele (comentariile sau atitudinile) ce se impută reclamantului, fapte pentru care Consiliul Superior al Judecătorilor şi Procurorilor a aplicat sancţiunea transferului la o instanţă inferioară. Totodată, a observat că nu sunt indicate nici dovezile care au fundamentat deciziile autorităţilor interne. Curtea a reţinut, de asemenea, că din niciunul dintre actele puse la dispoziţia sa nu rezultă vreo situaţie din incidenţa căreia să se deducă faptul că urmărirea de către petent a evenimentelor relatate în publicaţiile şi emisiunile controlate de PKK ar fi avut vreo influenţă asupra conduitei sale profesionale. Totodată, a constatat că Guvernul nu a indicat nicio probă din care să rezultă că reclamantul s-ar fi asociat cu mişcarea PKK, sau că s-ar fi comportat într-o asemenea manieră încât capacitatea sa de a soluţiona imparţial cauzele ce i-au fost deduse să fie pusă sub semnul întrebării.

În absenţa oricăror astfel de informaţii, Curtea a considerat că autorităţile interne au acordat o importanţă semnificativă faptului că reclamantul a urmărit sau a încercat să urmărească presa aflată sub controlul PKK. Curtea a subliniat că libertatea de exprimare impune efectuarea unei distincţii între opiniile personale ale unei persoane şi informaţiile primite de către aceasta de la cei care doresc să disemineze astfel de informaţii.

Concluzionând, Curtea a constatat că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare a reclamantului nu a avut la bază motive întemeiate şi suficiente pentru a se reţine că ar fi fost necesară într-o societate democratică, astfel încât a existat o încălcare a art. 10 din Convenție sub acest aspect.

Asupra art. 14 din Convenție

Reclamantul s-a plâns de faptul că ar fi fost discriminat pe motivul originii sale etnice, susţinând că în cazul în care un judecător de origine turcă ar fi urmărit acea publicaţie sau acea emisiune, acesta nu ar fi fost sancţionat. Curtea a constatat că, din probele aflate la dispoziţia sa, nu reiese vreo aparenţă de discriminare pe baza originii etnice ale reclamantului. În consecinţă, Curtea a reţinut că în speţă nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 4 = eight

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)