CEDO, cauza Barna Csibi c. României. Refuzul înregistrării mărcii comerciale „Ținutul Secuiesc nu este România!”

Reclamantul, dl. Barna Csibi, este un cetățean român și maghiar, care s-a născut în anul 1979 și locuiește în Miercurea Ciuc. Reclamantul se descrie drept etnic secui. Conform informațiilor pe care acesta le-a prezentat Curții, 1.665 de persoane s-au declarat de etnie secuiască la ultimul recensământ oficial din 2011 din România. Conform informațiilor disponibile Curții, 1.227.000 persoane s-au declarat de etnie maghiară cu aceeași ocazie.

La data de 12 martie 2009, reclamantul a depus o cerere la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci („OSIM”) pentru înregistrarea mărcii individuale „Székelyföld nem Románia!” („Ținutul Secuiesc nu este România!”). Reclamantul nu a înaintat Curții o copie a acestei mărci comerciale. Din descrierea oferită de autoritățile naționale, se pare că marca comercială consta dintr-un pătrat care avea jumătatea superioară colorată în roșu și textul „Székelyföld nem Románia!” scris cu litere albe; jumătatea inferioară era colorată în negru, cu un text scris într-un alfabet neidentificat. Reclamantul a solicitat înregistrare pentru o varietate de produse și servicii, inclusiv, printre altele, hârtie; ambalaje de carton; produse tipărite; materiale didactice, industriale și artistice; materiale de ambalare din plastic; articole de îmbrăcăminte, încălțăminte și pălării; publicitate; gestionare birouri și întreprinderi comerciale.

La data de 26 martie 2009, OSIM i-a respins cererea. Acesta a considerat că marca contestată este o expresie care încalcă art.1 din Constituția României, deoarece Ținutul Secuiesc face parte din România. Prin urmare, nu putea fi înregistrată, deoarece încălca art.5 alin.1 lit.i din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice („Legea nr. 84/1998”).

Reclamantul a contestat această decizie, fără succes, în cadrul unei proceduri administrative în fața OSIM. La data de 19 februarie 2010, Comisia de Reexaminare Mărci din cadrul OSIM a respins contestația, considerând că marca în cauză era contrară ordinii publice, deoarece incita la separare teritorială. Reclamantul a contestat această decizie în fața instanțelor naționale. Acesta a invocat art.30 din Constituția României, care protejează libertatea de exprimare. A susținut că afirmația „Székelyföld nem Románia!” exprima opinia sa personală și nu era vorba de o incitare la separare teritorială. Expresia „Székelyföld” era fictivă și era protejată de Constituție.

La data de 14 octombrie 2010, Tribunalul București a respins cererea reclamantului. Aceasta a reținut că libertatea de exprimare a reclamantului nu este absolută și putea fi exercitată numai în limite care nu incită la separare teritorială. În plus, afirmația acestuia că „Székelyföld” avea caracter fictiv nu putea fi acceptată deoarece, în percepția consumatorului român, Ținutul Secuiesc reprezintă trei județe situate în centrul României. Deși marca ce era contestată era scrisă în limba maghiară, era clar că cetățenii români nu ar fi perceput sau considerat că această expresie are caracter fictiv.

Reclamantul a declarat recurs. Acesta a invocat dreptul său la libertatea de exprimare. Printr-o hotărâre definitivă din data de 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins recursul reclamantului. Aceasta a reținut că, în speţă, caracterul imperativ sau mobilizator al afirmației contestate era irelevant, însă ceea ce era relevant era mai degrabă faptul că afirmația încălca dispozițiile constituționale care prevedeau caracterul unitar al statului român. Aceasta a confirmat concluziile primei instanţe că Ținutul Secuiesc este perceput de public ca referindu-se la trei județe din România, și a reținut că o astfel de noțiune contravenea Constituției. În acest context, Curtea de Apel a explicat că, pentru a stabili modul în care o marcă va fi percepută de consumatori, aceasta ținea cont de toate elementele, nu doar de cele legale sau etnologice, pe care consumatorul le va asocia cu marca, în general. În consecință, era evident că înregistrarea unei mărci care identifica un teritoriu drept o „țară” în limitele granițelor României nu putea fi acceptată, deoarece încălca principiile care defineau esența „noțiunii de România” și ordinea publică. În observațiile acestora în fața Curții, Guvernul a declarat că reclamantul era asociatul unic al societății cu răspundere limitată Hunnia-Serv, înregistrată în anul 2009. Activitățile societății se limitau la vânzarea de îmbrăcăminte și încălțăminte.

Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul era un susținător înflăcărat al creării unui stat independent în cadrul granițelor României, numit Székelyföld. Acesta participase la mai multe evenimente publice, la care au fost exprimate idei separatiste sau xenofobe. În anul 2007, a fondat „Plutonul secuiesc” în Miercurea-Ciuc, care făcea parte din mișcarea naționalistă „Noua Gardă Ungară”. La data de 14 martie 2011, acesta a organizat o simulare de proces în Miercurea-Ciuc, în timpul căruia un important personaj istoric din România a fost condamnat pentru presupuse crime împotriva umanității comise împotriva etnicilor maghiari și condamnat la moarte prin spânzurare. La data de 3 iulie 2015, acesta a distrus un drapel național românesc, făcând un comentariu în sprijinul dezintegrării teritoriale a României. La data de 7 noiembrie 2015, reclamantul a organizat „Adunarea Națională Secuiască” în Kepto, Ungaria.

Guvernul a făcut referire, de asemenea, la diverse sancțiuni aplicate reclamantului pentru discriminare și acte rasiste și xenofobe. La data de 15 decembrie 2010, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că afișarea unui banner cu textul „Székelyföld nem Románia” la un meci de baschet public, în timpul intonării imnului național al României, reprezintă un act de discriminare bazată pe motive etnice. În consecință, l-a sancţionat pe reclamant cu amendă contravenţională.

La data de 18 iunie 2013, Judecătoria Miercurea Ciuc a condamnat reclamantul pentru distribuirea sau posesia cu intenția de a distribui simboluri xenofobe la o amendă penală de 500 RON (aproximativ 111 EUR). De asemenea, instanța a dispus confiscarea mai multor tricouri, abțibilduri, stilouri și hărți care aparțineau reclamantului, cu diverse titluri și sloganuri tipărite pe ele, inclusiv textul „Székelyföld nem Románia”. Reclamantul nu a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

La data de 2 octombrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție l-a trimis în judecată pe reclamant pentru promovarea ideologiei fasciste, rasiste și xenofobe și pentru utilizarea de simboluri fasciste și rasiste. Acesta a fost acuzat, inter alia, de afișarea în fața unui supermarket a unui panou care avea un simbol fascist și un mesaj în limba maghiară care spunea „Să vă fie rușine! Ați cumpărat iar de la evrei!”. Procurorul a menționat că acest text era similar celui utilizat în Germania nazistă pentru boicotarea societăților evreiești. Procesul era pe rolul instanțelor naționale când cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art.9 și 10 din Convenție, de faptul că autoritățile naționale i-au limitat în mod nelegal dreptul la exprimarea unei opinii pe motive de ordine publică, mai exact dreptul de a-și exprima convingerea puternică inclusă în expresia „Székelyföld nem Románia!”, și de a o utiliza în activități comerciale.

Deoarece este responsabilă de caracterizarea acordată în drept circumstanțelor cauzei (a se vedea Radomilja și alții împotriva Croației [MC], nr. 37685/10 și 22768/12, par.114 și 126, 20 martie 2018), Curtea consideră că plângerea reclamantului ar trebui analizată numai în temeiul art.10 din Convenție.

Reclamantul a contrazis afirmațiile Guvernului conform cărora acesta nu este interesat de vânzarea de produse viabile din punct de vedere comercial. Marfa imprimată cu textul pe care acesta încercase să îl înregistreze ar fi fost un produs comercial viabil. Reclamantul descria această marfă drept „tricouri și alte suveniruri” și pretindea că există o piață importantă pentru astfel de produse, referindu-se la un grup de Facebook care se numea „Székelyföld nem Románia” și cuprindea 25.000 de membri. În plus, marfa care fusese confiscată de la acesta de către autorități, ca urmare a condamnării sale penale, se vânduse foarte bine înainte de a fi confiscată. Acesta a susținut că, după confiscarea mărfii sale, nu își putea continua activitatea economică.

Reclamantul a afirmat că susține crearea unui stat secuiesc complet liber și independent bazat pe dreptul poporului la autodeterminare, un drept recunoscut de dreptul internațional relevant, și anume Carta Națiunilor Unite și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care permiteau organizarea de referendumuri pentru a decide cu privire la organizarea politică a unui teritoriu. Acesta a citat cercetări academice care susțineau că au fost comise crime împotriva umanității împotriva etnicilor maghiari de  personajul istoric român al cărui proces batjocoritor îl organizase sau o declarație a unui fost președinte al Israelului care pretindea că cetățenii acelui stat aveau „abilități comerciale” în sprijinul afișării publice a unui panou în fața unui supermarket. De asemenea, conform acestuia, condamnarea sa de instanțele naționale pentru presupuse acte xenofobe era o reacție exagerată și se baza pe interpretarea eronată a conceptului menționat mai sus.

În plus, reclamantul a afirmat că nimic din marca pe care încerca să o înregistreze nu reprezenta o incitare la violență sau ură. Acțiunile sale nu erau nici violente, nici discriminatorii. Reclamantul a susținut, de asemenea, că politica statului român era contrară intereselor minorităților sale naționale. Conform reclamantului, mai multe mișcări politice separatiste erau înregistrate în mod legal în Europa și unele dintre acestea utilizau în mod public și pe mărfuri mărci înregistrate care conțineau sloganuri aproape identice cu cel pe care acesta încerca să îl înregistreze.

Guvernul a susținut că art.10 din Convenție nu se aplica în acest caz. Conform acestuia, chiar dacă reclamantul era proprietarul oficial al unei societăți, acesta nu reușise să demonstreze că exista o legătură reală între acțiunile sale și o activitate comercială. În plus, conform argumentului Guvernului, conținutul mărcii comerciale în cauză nu constituia discurs comercial, iar posesia sau distribuirea de produse care afișau un astfel de discurs era interzisă de dreptul penal. Mai mult decât atât, Guvernul a susținut că solicitarea reclamantului sau înregistrarea unei mărci reprezenta, de fapt, o campanie deghizată de discurs instigator la ură, o formă de discurs politic care submina democrația și nu putea pretinde protecție în baza Convenției. Reclamantul transmisese un mesaj xenofob puternic și acțiunile sale publice incitaseră la ură și antisemitism.

Guvernul a susținut că orice posibilă ingerință în libertatea de exprimare a reclamantului era legală, după cum prevedea Legea nr. 84/1998, un text accesibil și previzibil, și urmărea scopul legitim al protejării integrității teritoriale, securității naționale și ordinii publice a României. Acest ultim concept implica garanții împotriva acțiunilor xenofobe.

Guvernul a susținut, de asemenea, că ingerința fusese „necesară într-o societate democratică”, precum și proporțională. Reclamantul nu dovedise nicio legătură între vânzarea de mărfuri furnizate de societatea sa și marca comercială contestată care incita la separare teritorială. În plus, reclamantul nu invocase repercusiuni personale sau financiare ca urmare a respingerii cererii sale de înregistrare a unei mărci și nu dovedise prejudicii pe care le-ar fi putut suferi. Din contră, chiar dacă presupusa marcă nu ar fi fost protejată de legislația națională, acesta își continua campania, care promova ură etnică și națională prin încălcarea dreptului penal.

Având în vedere contextul mesajului și acțiunilor reclamantului, Guvernul a fost de părere că statul ar trebui să beneficieze de o marjă largă de apreciere în adoptarea de măsuri disuasive pentru a proteja integritatea teritorială și altercațiile violente între persoane din medii etnice diferite.

Mai mult, acesta a susținut că autoritățile și instanțele naționale oferiseră motive suficiente pentru deciziile acestora de respingere a cererii reclamantului privind înregistrarea mărcii individuale. De asemenea, Guvernul a invocat jurisprudența internă și a argumentat că autoritățile și instanțele naționale luaseră în considerare în mod corect conotația istorică a expresiei pe care reclamantul încerca să o înregistreze și apreciaseră impactul pe care aceasta l-ar avea supra consumatorului mediu.

Declarația reclamantului că acesta contribuise la o dezbatere cu privire la structura politică a României contrazicea afirmația anterioară a acestuia că Ținutul Secuiesc era un concept fictiv. Mai mult decât atât, acesta nu se angajase într-o dezbatere generală de interes public cu privire la o eventuală revizuire a Constituției, ci mai degrabă contestase structura teritorială a României, abordând subiectul în termeni discriminatorii și violenți.

În observațiile sale suplimentare, Guvernul a respins ca nefondate argumentele reclamantului referitor la faptul că alte mișcări politice separatiste europene au utilizat mărci înregistrate care conțin sloganuri aproape identice cu cel pe care acesta încercase să îl înregistreze. Guvernul a susținut că nicio marcă înregistrată națională sau a Uniunii Europene, de tipul celei menționate de reclamant, nu a putut fi găsită în baza de date publică a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală sau cea a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale.

Curtea nu consideră că este necesar să determine dacă art.10 din Convenție se aplică circumstanțelor cauzei de față. Într-adevăr, chiar dacă se presupune că această dispoziție este aplicabilă și că refuzul de a înregistra marca „Székelyföld nem Románia!” a constituit o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, cererea este inadmisibilă, în orice caz, din următoarele motive:

Principiile fundamentale privind libertatea de exprimare au fost rezumate în cauza Mouvement raëlien suisse c. Elveției ([MC] nr. 16354/06, par.48).

De asemenea, Curtea reamintește că autoritățile statului sunt, în principiu, mai în măsură decât judecătorul internațional să se pronunțe asupra „necesității” unei „restrângeri” sau „penalizări” (a se vedea Müller și alții c. Elveției, 24 mai 1988, par.35 in fine). În exercitarea funcției sale de supraveghere, sarcina Curții nu este aceea de a lua locul instanțelor naționale, ci mai degrabă de a examina, ținând cont de ansamblul cauzei, dacă deciziile pe care le-au luat acestea în conformitate cu puterea lor de apreciere sunt compatibile cu dispozițiile invocate ale Convenției (a se vedea cauza Axel Springer AG c. Germaniei [MC], nr. 39954/08, par.86 in fine, 7 februarie 2012).

În cele din urmă, Curtea reiterează că statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când reglementează discursul sau publicitatea comercială. În cazuri precum cel de față, când presupusa ingerință se referă la refuzul înregistrării unei mărci care, conform propriilor afirmații ale reclamantului, urma să fie utilizată pentru vânzarea unor produse viabile pe piață, sarcina Curții se limitează, prin urmare, la a stabili dacă măsurile luate la nivel național sunt justificate, în principiu, și proporționale (a se vedea markt intern Verlag GmbH and Klaus Beermann c. Germaniei, 20 noiembrie 1989, par.33, și Casado Coca c. Spaniei, 24 februarie 1994, par.50).

Revenind la circumstanțele cauzei actuale, Curtea ia act de argumentele Guvernului că ingerința în dreptul reclamantului era prevăzută de Legea nr. 84/1998 și urmărea scopurile legitime de a proteja integritatea teritorială, securitatea națională și ordinea publică a României. Reclamantul nu a prezentat niciun argument în sens contrar. Prin urmare, Curtea reține că ingerința în cauză era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim. Aceasta va analiza apoi dacă și „necesară într-o societate democratică”.

Curtea reține că solicitarea reclamantului de înregistrare a unei mărci a fost respinsă de instanțele naționale, deoarece s-a constatat că marca în cauză încălca dispozițiile Constituției care prevedeau caracterul unitar al statului român și era contrară ordinii publice. Curtea nu va specula dacă reclamantul și-a propus, în realitate, să utilizeze marca respectivă pentru promovarea campaniei sale pentru crearea unui stat secuiesc.

Cererea de față nu privește discursul politic, ci se referă doar la procedura legată de refuzul autorităților naționale de a înregistra o marcă și această procedură s-a desfășurat în baza Legii nr.84/1998, care reglementa în mod special mărcile comerciale și indicațiile geografice. Într-adevăr, reclamantul și-a limitat cererea la această procedură, iar argumentele legate de presupusele sale activități politice au fost invocate de Guvern doar după comunicarea cererii acestuia.

Curtea reține, de asemenea, că reclamantul a fost implicat într-o activitate comercială și a utilizat pe mai multe tipuri de produse textul pentru care solicita înregistrare ca marcă comercială. Obiectul plângerii acestuia este refuzul de a înregistra o marcă pentru a fi utilizată într-o activitate comercială; în prezenta cerere, reclamantul nu a susținut că a făcut obiectul unei condamnări sau a oricărui alt tip de sancțiune.

Curtea constată că instanțele naționale au analizat cu atenție cazul reclamantului și au oferit motive detaliate pentru refuzul de a înregistra marca în cauză. Mai exact, Curtea de Apel a constatat că înregistrarea unei mărci care identifica un teritoriu drept o „țară” în limitele granițelor României nu putea fi acceptată, deoarece încălca principiile constituționale și ordinea publică. Curtea consideră că motivele oferite de instanțele naționale făceau ca măsura contestată, și anume refuzul înregistrării mărcii comerciale, să fie justificată, în principiu. În conformitate cu principiul subsidiarității, Curtea constată că judecătorii naționali nu și-au depășit marja largă de apreciere atunci când au constatat că motivele publice cântăreau mai mult decât eventualul drept al reclamantului la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis, Dor c. României (dec.), nr. 55153/12, par.54, 25 august 2015).

În plus, Curtea constată că reclamantul nu a dovedit că refuzul de înregistrare a mărcii în cauză a avut impact asupra posibilele sale activități comerciale (a se vedea, mutatis mutandis, Dor, decizia citată mai sus, par. 55). Deși s-a plâns că nu își poate continua activitățile comerciale, acesta a indicat în mod clar că acesta era rezultatul confiscării mărfii ca urmare a condamnării penale pentru distribuire sau posesie cu intenția de a distribui simboluri xenofobe. Însă, acest lucru nu face obiectul plângerii în cererea de față.

Prin urmare, Curtea concluzionează că refuzul înregistrării a fost, de asemenea, proporțional în circumstanțele prezentei cauze, ceea ce nu indică nicio aparență de încălcare a art.10 din Convenție. Cererea este, în mod evident, neîntemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art.35 par.3 (a) și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, prin decizia 4 iunie 2019, a declarat cererea drept inadmisibilă.

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− 5 = two

Biannual Publication of the Universitara Publishing House (accredited by CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)