Revista Forumul Judecătorilor

Deznădejdea ca excepţie procesuală – peremptorie sau dilatorie?

Judecător Gabriel Caian,

Judecătoria Craiova 

Justiţia are o imagine catastrofală. Remarca ţine, cred, de domeniul evidenţei. Şi înainte de a incepe orice analiză despre cât de întemeiată e percepţia ori cât de necesară este îmbunatăţirea serviciilor de PR ale sistemului judiciar, se impune o constatare: orice formulă de a cerşi respectul şi credibilitatea blochează şi mai mult fluxurile fireşti de informaţii între sistemul justiţiei şi opinia publică. În plus, sunt compromise şi mai tare acele emoţii pozitive ale normalităţii, a căror consolidare constituie, la urma urmelor, menirea justiţiei ca serviciu public: încrederea, siguranţa, respectul. Ceea ce creşte ca un cancer în societate şi în media românească sunt emoţiile din cealaltă categorie: dispreţul, neîncrederea, furia.

Corpul nostru profesional are o limită ce trebuie acceptată: lipsa de talent a celor cărora li s-a acordat o anume formă de legitimitate în a reprezenta pe magistraţi – a membrilor C.S.M., a unora dintre reprezentanţii organizaţiilor profesionale, a multora dintre purtătorii de cuvânt de la instanţe şi parchete – de a transmite mesaje convingătoare. Pe lângă erori judiciare, soluţii contradictorii, durată mare a proceselor, condamnări la CEDO – realităţi pe care le regăsim mai mult sau mai puţin, în orice ţară europeană – avem a ne lupta cu stilul uneori arogant şi lipsit de tact, alteori bolovănos ori crispat ce caracterizează aproape orice ieşire la rampă a insider-ilor justiţiei. Când nu sunt de-a dreptul neinteligibili, cei care duc mesajul judecătorilor către public încearcă să apere şi să scuze într-un mod lipsit de nuanţe, creând o impresie constantă de spirit de castă dubios. Nu par să înţeleagă că opinia publica şi  presa îşi vor schimba atitudinea faţă de justiţie când noi, judecătorii din România, vom proba că am trecut testul discernământului şi bunei cuviinţe: cunoaşterea limitelor proprii şi strădania în a le depăşi.

Mai avem un drum destul de lung de parcurs pentru a putea fi noi mulţumiţi de noi şi, în final, de situarea noastră în conştiinţa oamenilor. Totuşi ceva extrem de grav m-a făcut să scriu aceste rânduri. Ultimele evenimente din zona justiţiei – pe care n-o sa le numesc şi asupra cărora nu o sa-mi dau cu părerea, tocmai pentru a evita să mă pierd în vacarmul general – au prilejuit – dincolo de o dezbatere necesară a unor situaţii aproape fără precedent  –  manifestări  de rea credinţă, ignoranţă şi primitivism. Au fost jigniţi şi ameninţaţi magistraţi pe posturi de televiziune, s-a făcut referire la viaţa lor privată, s-a făcut dezbatere cu infractorii pe tema modului de funcţionare a sistemului judiciar etc.

La rândul meu, deşi m-am străduit să rămân calm şi lucid, am fost lovit de torentul acesta isterizant de informaţii din zona justiţiei. Am avut trăiri contradictorii, de la revoltă sau teamă de haos până la bucuria că astfel de discuţii au devenit posibile şi că, iată, va trebui să ieşim la rampă, să răspundem şi, în felul acesta, să vedem ce credem noi înşine despre noi şi despre rolul nostru. Cu alte cuvinte, va trebui să ne maturizăm, să ne găsim rostul.

Plecând de la reacţiile diverse pe care le-am avut eu însumi în raport cu ce se perinda ca informaţie şi comentariu la televizor, în ziare, pe forumuri, cred că pot risca o categorisire a colegilor mei. Ştiu că simplific însă nu cred că nedreptăţesc pe nimeni.

Mulţi dintre judecători s-au simţit deranjaţi şi atât. Sunt cei din categoria celor care aşteaptă să lucreze în linişte, care se exprimă doar prin argumentele juridice din hotărâri. Ei nici măcar nu mimează dialogul cu oamenii, nu încearcă cel puţin să se facă înţeleşi cu adevărat. Mutismul lor deseori ofensat trădează o natură lipsită de dubii, inflaţie de certitudini  sau – la alţii – trădează sentimentul de superioritate faţă de vulg şi, aş zice, de inadecvare la democraţie.

Apoi, sunt cei pe care îi caracterizează reflecţia următoare: de ce ar fi oamenii mulţumiţi, de ce s-ar abţine să ne înjure dacă justiţia nu este înfăptuită, dacă incertitudinea si arbitrariul sunt atât de prezente în sălile de judecată? Cei la care mă refer şi cu care mă solidarizez, au avut sentimentul că haosul e aproape, că fără un minim de legitimitate nu mai au ce caută în sălile de judecată.

Eu însumi, când am avut aceasta senzaţie dureroasă de divorţ, de ruptura ori de handicap în relaţia cu oamenii care seara privesc la televizor ce „orori” mai face justiţia, iar a doua zi vin (presupun) cu dispreţ în şedinţa pe care o prezidez, m-am întrebat dacă pot fi deznădăjduit? Sigur că da. Până şi judecătorul are momente de deznădejde în raport cu profesia sa. Asta, de altfel, îl şi umanizează. Dacă mi-aş zice că nu, m-aş întoarce în punctul de unde plecasem cu discuţia, acela al aroganţei şi suficienţei distante. Sau m-aş plasa într-o zonă superior-şmecherească de unde nu aş face decât să aştept să treacă şi acest scandal, căci salariul e bun, scaunul e cald…

Dar dacă ajung să mă simt atât de deznădăjduit pot chiar să părăsesc nava înainte de a fi făcut toate eforturile pentru a o salva? Cred că nu. Descumpănirea poate fi valorizată, la nivel civic, de către cei care înţeleg că nu s-au aşezat la o masă îmbelşugată, ci abia construiesc masa.  Şi gândul acesta trebuie să ne urmărească atunci când ne apucă, uneori, altminteri pe bună dreptate, deznădejdea.

Related posts:

1. Editorial “Magistratura română. Quo vadis?”
2. Interviu cu dl. judecător Corneliu Bîrsan
3. Nelegalităţi ale autorităţilor publice. Răspunsurile instituţionale în experienţa italiană
4. Интервью Ольга Кудешкина – свобода выражения мнений
5. Editorial “Criza din justiţia română a anului 2009. Demnitatea magistraţilor”

Tags: Atitudini, CEDO, Editorial, Forumul Judecatorilor, jud. Gabriel Caian, Libertate de exprimare, Magistratura, Nr. 2/2009, Reforma, Revista, RFJ, Sistem judiciar