FJR – Memoriu amicus curiae pentru Curtea Constituțională privind obiecția de neconstituționalitate a Legii privind statutul asistentului judecătorului

Referitor la dosarul nr. 1703AI/2023

Termen: 14 septembrie 2023

 

MEMORIU AMICUS CURIAE PENTRU CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Asociația Forumul Judecătorilor din România solicită, prin prezenta, să fie încuviințată depunerea la dosar a următoarelor argumente ÎN LEGĂTURĂ CU obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind statutul asistentului judecătorului (PL-x nr. 231/2023), formulată de deputați din Grupul Parlamentar al Uniunii Salvați România, precum și de deputați neafiliați.

 

Legea nu este conformă prevederilor art. 124, 126 și art.1 alin. 3-5 din Constituție.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 124 și 126 din Constituție, din analiza prevederilor constituționale rezultă că activitatea de judecată reprezintă un atribut fundamental al puterii judecătorești și se realizează ”în numele legii” numai de judecători din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție sau al celorlalte instanțe, fără ingerințe sau imixtiuni din partea altor persoane. Totodată, înfăptuirea justiției nu poate fi ”delegată” altor persoane din afara magistraturii, cum este cazul asistenților judecătorești, instituiți prin proiectul de lege criticat.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a stabilit că ”Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind mijlocul de restabilire a ordinii de drept și de consolidare a încrederii cetățeanului în autoritatea statului. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Așa fiind, hotărârea judecătorească se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activității judiciare – reprezintă cel mai important act al justiției.” (în acest sens, Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 508 din 17 mai 2021 paragraful 37 și Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 163-165).

Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârii judecătorești reprezintă etapa finală a unui proces complex, care are loc în prezența sau cu înștiințarea părților și/sau subiecților procesuali principală, cu stricta respectare a drepturilor acestora și a garanțiilor de care se bucură, în baza unor dezbateri contradictorii cu privire la fiecare aspect supus analizei.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, „în ceea ce privește conținutul său, hotărârea judecătorească cuprinde examinarea chestiunilor în fapt și în drept aflate la baza controversei (pct. 42). La examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestații referitoare la probatoriu, mai exact asupra legalității acestuia. El va examina de asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru soluționarea litigiului (pct. 43). Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă aplicarea regulilor de drept național, european și internațional (pct. 44). Examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept (pct. 46). Această putere de interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conținutului regulii de drept, cât și a aplicării sale și contribuie la calitatea sistemului judiciar (pct. 47)”. Tot astfel, potrivit avizului precizat, „Pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justițiabil și de societate în general drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile și al unei aprecieri convingătoare a faptelor, fiind executabilă. Justițiabilul va avea atunci convingerea că a fost examinată cauza sa și că a fost soluționată corect și societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială (pct. 31)”.

          Întrucât justiția privește persoane, Curtea Constituțională a constatat (a se vedea Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 publicată în publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 508 din 17 mai 2021 paragraful 39) că toate garanțiile de ordin constituțional sau infraconstituțional ori care se regăsesc în documente internaționale cu valoare interpretativă constituțională, care se referă la înfăptuirea justiției, servesc, în ultimă instanță, realizării drepturilor și libertăților acestora. Din această perspectivă, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței instanței de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30). Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunțată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. (…) art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunțată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunțată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). (…) Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29, și Hotărârea din 19 februarie 1997, pronunțată în Cauza Helle împotriva Finlandei, paragraful 60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunțată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o decizie motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; decizia internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunțată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30).

Prioritatea reglementărilor internaționale în raport cu cele interne este prevăzută expres de art. 20 din Constituție, astfel că orice nesocotire a acestora atrage încălcarea legii fundamentale.

În jurisprudența Curții Constituționale (a se vedea Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 508 din 17 mai 2021 paragraful 40) s-a statuat că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituție şi a art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 173). În aceeași decizie, Curtea a reținut că motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei și constituie expresia independenței sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților (paragraful 171).

Legea privind asistentul judecătorului stabilește prin art. 40 alin. 1 lit. c) ca atribuție a asistentului: ”redactează, sub coordonarea judecătorului, proiecte de hotărâri judecătorești sau ale altor acte procedurale.”

 Art. 403 din Codul de procedură penală reglementează conținutul expunerii/considerentelor hotărârii judecătorești, care trebuie să cuprindă datele privind identitatea părților, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și a locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză și arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

Similar, art. 425 din Codul de procedură civilă arată că în considerentele hotărârii se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Conform legii contestate, rezumând spre înțelegere simplă, acest asistent, fără nicio reglementare specifică, fără o legătură de orice natură cu desfășurarea procesului, redactează proiectul hotărârii judecătorești: realizează descrierea faptică, examinează toate obiecțiile, incidentele de natură juridică ridicate de părți de care nu a luat cunoștință în mod direct. La toate acestea se adaugă precaritatea pregătirii juridice a asistentului și experiența practică sub cea a unui grefier. Trebuie subliniat că activitatea asistentului nu se concretizează în niciun act, astfel încât părțile litigiului nu știu și nu pot să știe dacă hotărârea a fost redactată în tot sau în parte de altă persoană decât judecătorii cauzei (și în caz afirmativ, care parte), dacă cele consemnate în hotărâre sunt rezultatul deliberării membrilor completului sau sunt argumente inserate de persoane străine actului de justiție sau dacă sunt rezultatul influenței unor astfel de persoane care rămân într-o realitate ocultă.

În acest mod, se aduce atingere art. 6 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât apare pentru justițiabil întrebarea legitimă: Cine a judecat procesul și a analizat argumentele sale? Se naște îndoiala legitimă pentru parte dacă judecătorii judecă litigiul sau aceștia sunt doar o interfață, argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii fiind de fapt ale unor persoane a căror identitate nu o cunoaște și nici nu poate să o cunoască, nu le poate recuza în cazul în care au un interes în soluționarea litigiului într-o anume manieră, nu realizează niciun act concret care să poată fi contestat sau combătut.

Or, dacă motivarea hotărârii judecătorești trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situația de fapt reținută și trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunțat soluția în calea de atac și susținerile care au fost înlăturate, care este rezultatul procesului intrinsec al deliberării judecătorului sau a discuțiilor colegiale, se pune întrebarea dacă hotărârea mai prezintă legitimitate în condițiile în care au fost preluate (chiar și în parte) argumente ale unor persoane care nu participă și nu pot participa la deliberare.

Atribuția prevăzută la art. 40 lit. b) din legea atacată este susceptibilă de critici similare. Asistentul ”realizează activități de (…) verificare și prezentare a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a elementelor de fapt și de drept relevante în cauză”. Formularea textului legal sugerează că asistentul este cel care ”livrează” judecătorului situația de fapt relevantă și normele legale aplicabile. Or, în acest mod se golește de conținut întreaga activitate de judecată, întrucât nu judecătorul este cel care face propria analiză prin coroborarea materialului probator, reținerea sau înlăturarea probelor și susținerilor părților, ci persoane oculte care nici măcar nu au calitatea de organe judiciare. De asemenea, cerința prevăzută de legiuitor ca judecătorul să se pronunțe ”motivat” asupra aspectelor dosarului devine teoretică și iluzorie.

Chiar în situația în care activitatea asistentului s-ar mărgini la prezentarea situației de fapt, criticile de neconstituționalitate rămân deplin valabile. Stabilirea situației de fapt constituie esența activității de judecată și ea se poate realiza numai după o analiză minuțioasă a probelor administrate și după coroborarea lor în procesul de deliberare. De stabilirea situației de fapt corecte depinde aplicarea regulilor de drept în materie substanțială și procedurală și soluționarea corectă a litigiului.

Cu titlu de exemplu, putem menționa că anumite elemente din conturarea situației de fapt pot duce la reținerea unei culpe exclusive sau concurente în cazul răspunderii civile delictuale, de aplicarea sau neaplicarea unor circumstanțe agravante. Or, aceste atribuții care țin de esența activității de judecată nu pot fi delegate unor persoane care nu au participat la procedurile judiciare, la administrarea probelor, nu prezintă garanții de independență și imparțialitate și nu au nicio răspundere în procesul de decizie.

Pe lângă proiectul hotărârilor judecătorești, conform art. 40 lit. c) din legea atacată, asistentul redactează proiecte ale ”altor acte procedurale”. Textul de lege nu oferă nici o enumerare limitativă și nici nu prevede vreo dispoziție de excludere, astfel încât se presupune că asistentul ar avea în mod legal posibilitatea de a redacta proiectele tuturor actelor prevăzute de Codul de procedură penală, inclusiv cele cu un înalt grad de intruziune în viața privată a persoanei cum ar fi supravegherea tehnică sau încheierile în materia măsurilor preventive.

Curtea Constituțională s-a pronunțat deja asupra aspectului că ”alte organe specializate ale statului” (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 190 din 14 martie 2016) sau alte structuri cum ar fi C.N.I.C. din cadrul S.R.I. (a se vedea Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 358 din 11 aprilie 2022) nu pot realiza punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică întrucât nu au calitatea de organe judiciare. Implicarea acestor structuri/organe în activitățile intruzive asupra vieții private a persoanei era mult mai redusă, întrucât acestea doar realizau interceptarea și nu procedau la ascultarea înregistrărilor sau redarea conversațiilor. În plus, toate actele desfășurate erau consemnate într-un proces-verbal care putea fi văzut de părți și supus controlului judecătorului de cameră preliminară și eventual înlăturat.

Se pune întrebarea cum poate fi conformă cu exigențele constituționale implicarea în însăși procesul de decizie și de prezentare a argumentelor pentru care a fost necesară intruziunea în viața privată a unei persoane conform art. 53 din Constituție a unei persoane care nu are calitatea de organ judiciar, a cărei identitate nu este cunoscută și nu poate fi cunoscută și care nu realizează niciun act care să aibă o reglementare în dispozițiile Codului de procedură penală și nu este adus la cunoștința părților?

În aceste condiții, garanția prevăzută de art. 139 al. 1 din Codul de procedură penală în sensul că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți devine teoretică și iluzorie. Un raționament similar este aplicabil și în cazul măsurilor preventive privative de libertate.

Afectarea profundă a legitimității hotărârilor judecătorești derivă și din faptul că asistenților judecătorilor nu li se aplică prevederile din art. 64 din Codul de procedură penală și art. 41–42 din Codul de procedură civilă, cu privire la incompatibilități. Prin urmare, chiar dacă ar fi rude sau afini cu părțile din dosar sau ar avea un alt interes în soluționarea cauzei într-o anumită manieră, ei nu au obligația să încunoștințeze judecătorul despre această situație, să formuleze declarație de abținere și nici nu pot fi recuzați. În această situație este afectat dreptul fundamental al părților de soluționare a cauzei de o instanță independentă și imparțială.

De asemenea, acești asistenți nu trebuie să depună declarații cu privire la lipsa calității de agent operativ al SRI sau colaborarea cu serviciile secrete. În condițiile legii atacate, recrutarea acestor persoane este legală și admisibilă, cu consecințele de rigoare asupra ingerințelor în drepturile fundamentale ale cetățeanului.

Cu privire la lipsa de claritate a modului de reglementare a statutului asistentului judecătorului

Practica Curții Constituționale este constantă în demarcarea clară a exigenței de claritate și previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ .În considerarea art. 1 alin. 5 din Constituție, a stabilit că nerespectarea acestor cerințe atrag în mod de sine stătător neconstituționalitatea legilor sau a prevederilor relevante.

S-a statuat că ,,orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerințe calitative, printre acestea numărându-se și previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia 494 din 10 mai 2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 407 din 19 iunie 2012).

Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, în paragraful 42 din Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 190 din 14 martie 2016), Curtea Constituțională a reamintit faptul că ”Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art.7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanța europeană a reținut că sintagma „prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. S-a reținut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului.

Lipsa de claritate și previzibilitate a legii este asociată nesocotirii art. 1 alin. 5 din Constituție.

Prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 358 din 11 aprilie 2020), Curtea Constituțională stabilește cu valoare de principiu (paragrafele nr. 206 și 207) că „simpla nominalizare (a unei structuri n.n.), fie ea și expresă nu complinește lipsa unei reglementări la nivelul legii care să cuprindă elementele de bază care definesc natura juridică a acesteia/acestuia, atribuțiile generale și specifice, modalitatea de organizare, dispoziții referitoare la personal, actele emise (dacă este cazul), modalitatea de control, verificare/auditare și efectele produse de acestea etc.

În jurisprudența sa, Curtea a statuat că „ o […]autoritate nu ființează prin simplul fapt al existenței sale, ci prin atribuțiile și actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecințele juridice . Așadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înființarea unei autorități […] a avut în vedere atât dispoziția de înființare propriu-zisă cât și pe cele care sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuțiile, categoriile de acte […] emise și efectele acestora” (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 206 din 7 martie 2018 par. 36.”

Or, aceste considerente se aplică și în cazul înființării unei noi categorii de personal a cărei activitate are implicații directe asupra actului de justiție.

Asistentul judecătorului nu este organ judiciar, nu face parte din constituirea completului de judecată, nu participă la ședințele de judecată, nu face parte din compartimentele instanței astfel cum sunt reglementate de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești. Prin atribuțiile trasate, el nu se încadrează în niciunul dintre organele cu atribuții administrative sau judiciare și nici legea atacată nu clarifică ce este. Cu toate acestea, activitatea lui constituie o ingerință în realizarea actului de justiție.

Situația asistentului judecătorului este nepermis comparată cu cea a magistratului asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de la Curtea Constituțională sau cu cea a asistenţilor judiciari care intră în componenţa completului la conflictele de muncă.

Magistrații asistenți de la Curtea Constituțională participă la ședințele de judecată făcând parte din complet conform art. 52 al. 2 din Legea nr. 47/1992 și au un rol clar stabilit în cadrul procedurii, consemnând susținerile părților și ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituțională precum și celelalte aspecte rezultând din desfășurarea dezbaterilor. (art. 56 din Legea 47/1992). Ei participă la deliberări cu vot consultativ (art. 58) și semnează minuta hotărârii (art. 59).

La Înalta Curte de Casație și Justiție magistrații asistenți participă la ședințele de judecată făcând parte din complet, participă cu vot consultativ la deliberări, semnează minutele și redactează hotărâri conform repartizării făcute de președinte pentru toți membrii completului. (art. 22 al. 3 din Legea nr. 304/2004) De asemenea, Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor consacră întreg Titlul IV magistratului asistent.

Prin urmare, magistrații asistenți fac parte din completele de judecată, participă la ședințe, sunt supuși regimului incompatibilităților, atribuțiile și actele întocmite sunt clar prevăzute de legiuitor sub toate aspectele. Nu în ultimul rând acesția au statut de magistrați, care prezintă garanții solide contra incompatibilităților și din punct de vedere al competenței fiind judecători și procurori de la instanțele inferioare sau parchetele de pe lângă acestea, sau profesioniști ai dreptului cu o vechime de minim 5 ani în funcțiile prevăzute la art. 63 al. 1 din Legea nr. 303/2022.

Similar celor două categorii de personal prezentate anterior, asistenţii judiciari fac parte din componenţa completelor care judecă litigiile de muncă, participă la deliberări cu vot consultativ, semnează minutele şi pot formula opinie separată în situaţia în care nu sunt de acord cu soluţia adoptată.

În concluzie, magistratul asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de la Curtea Constituțională,  asistenţii judiciari din conflictele de muncă intră în componenţa completului de judecată, în faţa lor desfăşurându-se întreaga procedură judiciară, participă la deliberare şi îşi asumă soluţiile prin semnarea minutelor! Ei sunt vizibili pentru părţi şi sunt supuşi regimului incompatibilităţilor, putând fi recuzaţi şi având obligaţia de abţinere.

Noua categorie de personal instituită prin legea atacată nu face parte din completul de judecată, este necunoscută de părţi, are un statut ambiguu şi cu toate acestea el motivează actul care în cele din urmă devine hotărârea judecătorească, rolul judecătorului fiind doar formal, de oferire de indicaţii şi semnare.

Expunerea de motive a proiectului de lege se menționează faptul că asistenții judecătorului ar constitui un ”sprijin substanțial” acordat judecătorului, iar activitatea acestui ar deveni preponderent ”conceptuală” cu „accent pe instrumentarea cauzelor și pe deliberare”. De asemenea, conform celor (numai) trei atribuții menționate în proiectul de lege, asistentul

  1. a) acordă sprijin judecătorului în realizarea procedurilor specifice premergătoare stabilirii primului termen de judecată;
  2. b) realizează activități de documentare, de verificare și de prezentarea actelor și lucrărilor dosarului precum și a elementelor de fapt și de drept relevante în cauză;
  3. c) redactează, sub coordonarea judecătorului, proiecte de hotărâri judecătorești sau a altor acte procedurale.

În legătură cu prima atribuție, nu se clarifică în ce constă acest ”sprijin” acordat în procedurile premergătoare în condițiile în care grefierul de ședință are trasate expres și concret atribuțiile de serviciu în acest sens conform art. 51 din Hotărârea CSM – Secția pentru judecători nr. 3243/2022 Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Din formularea celei de-a doua atribuții, se sugerează că asistentul este cel care ”livrează” judecătorului situația de fapt relevantă și normele legale aplicabile. Pe lângă faptul că aceasta golește de conținut întreaga activitate de judecată, nu se precizează vreun act în care se materializează această ”prezentare” și modalitatea în care el este adus la cunoștința părților și poate fi contestat. Procedând astfel, se creează o imposibilitate de a discerne dacă hotărârea atacată reflectă convingerea judecătorului sau sunt folosite niște argumente ale unor persoane străine de actul de justiție pentru a justifica o soluție.

Pe lângă proiectul hotărârilor judecătorești, conform art. 40 lit. c) din legea atacată, asistentul redactează proiecte ale ”altor acte procedurale”. Textul de lege nu oferă nici o enumerare limitativă și nici nu prevede vreo dispoziție de excludere, astfel încât se presupune că asistentul ar avea în mod legal posibilitatea de a redacta proiectele tuturor actelor prevăzute de Codul de procedură penală, inclusiv cele cu un înalt grad de intruziune în viața privată a persoanei cum ar fi supravegherea tehnică sau încheierile în materia măsurilor preventive.

În alineatul 2 al art. 40 din legea criticată, se arată că asistentul judecătorului îndeplinește ”orice alte atribuții de serviciu” stabilite de judecătorul coordonator, de președintele instanței sau de președintele de secție. Dar asistentul judecătorului nu este magistratul asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care are un cu totul alt statut, fiind magistrat.

În mod normal, aceste atribuții nu pot fi decât de natură administrativă și sunt total străine înfăptuirii actului de justiție, pentru că în caz contrar s-ar aduce atingere prevederilor Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Însă observăm că legea criticată și Legea nr. 304 din 2022 sunt acte normative cu aceeași forță juridică (sunt ambele legi organice) astfel încât, în temeiul textului de lege atacat se pot conferi în mod discreționar atribuții care sunt rezervate de Legea nr. 304/2022 doar organelor judiciare.

Aceste formulări conturează o stare de ambiguitate care promovează arbitrariul în cadrul activității de realizare a actului de justiție, cu implicații profunde asupra garanțiilor de independentă de care se bucură judecătorii. Atât timp cât atribuțiile nu sunt trasate concret prin textul de lege, nu se poate stabili o delimitare clară a activității asistentului judecătorului, care confere hotărârii judecătorești garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale într-un mod concret și efectiv și nu teoretic și iluzoriu.

Ambiguitatea se extinde pe de o parte asupra statutului asistentului judecătorului, care nu are un rol și atribuții clar stabilite în proces în conformitate cu dispozițiile Codurilor de procedură și pe de altă parte asupra justițiabilului care nu știe la ce să se aștepte în cazul în care plângerea lui este analizată de o instanță unde funcționează astfel de asistenți. Justițiabilului trebuie să ofere garanții explicite că cauza sa va fi judecată în mod efectiv de o instanță independentă și imparțială și nu că judecătorii sunt de fapt o interfață iar argumentele sale sunt analizate și/sau preluate argumentări de la niște persoane care se plasează într-o realitate obscură, despre care justițiabilul nu poate să aibă cunoștință sau conteste în mod procedural implicarea lor.

În acest mod, se aduce atingere art. 6 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât apare pentru justițiabil întrebarea legitimă: Cine a judecat procesul și a analizat argumentele sale? Se naște îndoiala legitimă pentru parte dacă judecătorii judecă litigiul sau aceștia sunt doar o interfață, argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii fiind de fapt ale unor persoane ale căror identitate nu o cunoaște și nici nu poate să o cunoască, nu le poate recuza în cazul în care au un interes în soluționarea litigiului într-o anume manieră, nu realizează niciun act concret care să poată fi contestat sau combătut.

Pe lângă argumentele ținând de constituționalitate, dorim să mai subliniem argumente ce țin de oportunitatea demersului legislativ:

Eficiență discutabilă

În urma procedurii de selecție declanșate prin anunțul nr. 794/5234/2019/14.10.2020 al Consiliului Superior al Magistraturii, la instanțele pilot și-au desfășurat activitatea un număr impresionant de asistenți judiciari, cu o pondere cuprinsă între 10,6% și 25% din schema de judecători prevăzută pentru acele instanțe.

Scopul acestor proceduri, așa cum este stipulat în anunțul de selecție, este ca asistentul de judecător să sprijine activitatea judecătorului, dar și a grefierului prin preluarea unor sarcini de documentare, sinteză și redactare. Asistenți judecătorului și-au desfășurat activitatea pe parcursul anilor 2021 și 2022, înainte de a fi preluați în schema de personal al Consiliului Superior al Magistraturii cu titulatura de experți juriști prin OUG nr.127/2022.

Contribuția lor ar fi trebuit să fie vizibilă și să determine o îmbunătățire a indicatorilor de performanță privind durata de soluționare a cauzei și numărul de hotărâri redactate peste termen. Or, analizând rapoartele de bilanț ale instanțelor pilot astfel cum sunt disponibile pe www.portal.just.ro (o parte dintre instanțe nu au publicat rapoartele sau le-au publicat incomplete) se constată că nu există nicio îmbunătățire semnificativă care să justifice efortul bugetar și să demonstreze un aport calitativ al activității asistentului de judecător.

La Tribunalul Ilfov, unde funcționează cel mai mare număr de asistenți raportat la schema de judecători (25%), în anul 2020 (când aceștia nu erau încadrați) 51,5% din totalul hotărârilor pronunțate au fost redactate peste termen, iar în 2021 (după ce asistenții și-au desfășurat activitatea pe parcursul unui an), această pondere s-a redus cu 0,5%, ponderea hotărârilor redactate peste termen fiind astfel de peste 50%.

Curtea de Apel Pitești, care beneficiază de un număr de asistenți judecătorului având o pondere de 14,3% din totalul schemei, a reușit o reducere a ponderii hotărârilor redactate peste termen de numai 0,1%. În anul 2020 procentul fiind de 8%, iar în anul 2021 de 7,9%.

Lipsa unei diferențe notabile sub acest aspect este întâlnită și în cadrul Tribunalului Iași.

În cadrul Tribunalului Mehedinți și a Tribunalului Caraș-Severin, procentele hotărârilor redactate peste termen sunt mai mari în anul 2022, când asistenții judecătorului funcționau deja de 2 ani în cadrul instanțelor, față de anul 2020 când aceștia încă nu erau încadrați. Concret, în anul 2020 la Tribunalul Mehedinți 6,1% din hotărâri au fost redactate peste termen, în timp ce în anul 2022 acest procent a urcat la 8,1%. La Tribunalul Caraș Severin în anul 2020 erau 17,8 % hotărâri redactate peste termen, iar în 2022 numărul lor a crescut la 21,1%.

Datele statistice anterior amintite trebuie privite și în lumina modificărilor aduse art. 405 din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 130/2021, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale a României nr. 233/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 508/17.05.2021. Aceste modificări prevăd că, în cazul în care se pronunță una dintre soluțiile prevăzute la art. 396 și 397 din Codul de procedură penală (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetarea procesului penal), hotărârea trebuie să fie redactată la momentul pronunțării. Având în vedere că aceste cauze reprezintă majoritatea hotărârilor pronunțate în materie penală, rezultă că, de la jumătatea anului 2021, era aproape imposibil din punct de vedere legal să existe restanțe la redactare în cazul hotărârilor pronunțate în materie penală.

În aceste condiții, menținerea acelorași procente în cazul hotărârilor redactate peste termen arată că în materiile non-penale s-a înregistrat un număr mai mare de hotărâri redactate peste termen, ceea ce subliniază încă o dată lipsa de eficiență reală a activității asistenților judecătorilor.

Această lipsă de eficiență este și rezultatul lipsei unei reglementări eficiente în materia răspunderii pentru propria activitate. Deși conform art. 43 lit. a din proiectul de lege criticat, constituie abatere disciplinară întârzierea nejustificată în efectuarea lucrărilor, această prevedere legală este aproape imposibil de aplicat deoarece nu există un termen maximal sau măcar de recomandare pentru efectuarea acestor lucrări. Prin contrast, conform art. 406 alin.3 din Codul de procedură penală (în cauzele în care nu se pronunță soluțiile prevăzute de art. 396 și 397) și 425 alin. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorii au la dispoziție maxim 30 de zile de la pronunțare pentru redactarea hotărârii. Or, în cazul în care asistentul nu face cercetarea de jurisprudență solicitată sau alte lucrări în legătură cu acea cauză în termenul de 30 de zile, judecătorul are de ales fie să o facă el singur (ceea ce face inutilă prezența asistentului judecătorului), fie să delege aceste atribuții grefierului de ședință sau grefierului documentarist, fie să aștepte îndeplinirea sarcinilor de asistentul judecătorului și judecătorul să își asume eventualele sancțiuni disciplinare în cazul constatării abaterii disciplinare prevăzute la art. 271 lit. g din Legea nr. 303/2022.

Impact bugetar semnificativ

Cercetând schemele prezentate de Consiliul Superior al Magistraturii (posturi vacante- https://www.csm1909.ro/PageDetails.aspx?PageId=278&FolderId=10300&FolderTitle=Situa%C8%9Bia-posturilor-vacante-de-judec%C4%83tor-la-data-de-10-aprilie-2023 ), în instanțele din reședințele de județ își desfășoară activitatea 2606 judecători (922 judecători la curțile de apel, 1684 la tribunale fără tribunale specializate). Dacă 4 judecători ar împărți un asistent, s-ar crea 651 posturi.

Salariul net al judecătorului stagiar este în jur de 8000 lei, ceea ce corespunde unui salariu brut de aproximativ de 12.000 lei (2.400 euro). Bugetul lunar pentru salarizarea lor este de 651 x 2.400 euro = 1.562.400 euro, iar cel anual de 18.748.800 euro. Pentru comparație, potrivit stadionul Cluj Arena a avut un cost de construcție de 44 milioane de euro în 2011, estimat la 59 milioane de euro în 2021. Mai recent, la Hunedoara s-a demarcat construcția unui stadion din categoria UEFA 4 cu 10.100 locuri, cu parcare subterană, spații de cazare pentru sportivi, restaurant, sală de fitness, nocturnă, valoarea proiectului ridicându-se la 64,5 milioane de euro, adică bugetul pe cel mult 3 ani al salariilor asistenților judecătorului.

Însă aceste estimări sunt doar minime. Conform art. 3 alin. 2 din legea contestată, numărul de posturi este stabilit de ordonatorul principal de credite cu avizul conform al Secției pentru judecători din cadrul CSM, ceea ce poate duce la supraîncărcarea discreționară a schemei fără vreo analiză reală de costuri/beneficii și implicit la împovărarea bugetului de stat.

Această povară financiară va fi mai grea decât cea a pensiilor de serviciu ale magistraților. Acestea sunt plătite din fondurile de pensii, dar aceste cheltuieli exorbitante vor duce efectiv la colapsul sistemului judiciar care nu va mai putea fi finanțat sau se va ajunge la diminuarea/înghețarea salariilor judecătorilor și personalului auxiliar. Concret, din Hotărârea Plenului CSM nr. 90/25.05.2023 rezultă că, în mod normal, anual, în jur de 200-300 de magistrați părăsesc sistemul judiciar prin pensionare (în anul 2020 au fost un număr de 174 de judecători și 129 de procurori), în anul 2022, ca urmare a tulburărilor generate de schimbarea condițiilor de pensionare, ajungându-se la un număr record de 464 de judecători și 256 de procurori. Or, numărul preconizat al asistenților este de cel puțin 3 ori mai mare decât al magistraților pensionați, ceea ce face ca efortul bugetar necesar pentru întreținerea lor să fie cu mult mai mare eventualei economii generate de înlăturarea pensiilor de serviciu solicitată de guvernanți și motivată pe deficitul bugetar.

Salarizare nejustificată raportat la inexistența unei răspunderi proprii

Asistentul judecătorului nu are nici răspunderea, nici atribuţiile unui judecător stagiar, astfel încât nu există nicio raţiune ca remuneraţia să fie identică. Mai mult, a salariza asistentul judecătorului similar cu judecătorul stagiar înseamnă că legiuitorul înţelege să plaseze pe asistentul judecătorului în categoria puterii judecătoreşti, ceea ce contravine prevederilor constituţionale (art. 124-art. 126 din Constituţie) din interpretarea cărora rezultă că justiţia se înfăptuieşte exclusiv de judecătorii de la nivelul Înaltei Curţi, curţilor de apel, a tribunalelor şi a judecătoriilor, iar nu de alte categorii profesionale. Ca atare, salarizarea trebuie să reflecte în mod adecvat statutul şi locul fiecărei categorii profesionale în cadrul sistemului judiciar.

Pe de altă parte, asistenţii judecătorului nu întocmesc în nume propriu şi nu semnează niciun act, neavând niciun fel de răspundere. Din această perspectivă, salarizarea propusă prin proiectul de lege criticat este nejustificată, fiind de natură să aducă atingere principiului echităţii în raport cu munca şi atribuţiile celorlalte categorii de personal.

Concluzii

Legea contestată creează o categorie de personal plasată într-o realitate ocultă, fără atribuții proprii și fără nicio răspundere, care nu întocmește în nume propriu niciun act care să fie contestat sau măcar cunoscut. Activitatea sa nu își găsește fundament în Codurile de procedură și nici nu este clar delimitată. Cu toate acestea, aceste persoane sunt infiltrate în mod strategic în realizarea ”celui mai important act al justiției”, după cum este calificată hotărârea judecătorească de către legiuitorul constituant, având acces la piesele dosarului și la proceduri cu un înalt grad de intruziune în viața privată cum ar fi supravegherea tehnică și privarea de libertate, deși nu sunt organe judiciare. În acest mod, garanțiile stipulate de Codul de procedură penală și Convenția (europeană) a drepturilor omului și a libertăților fundamentale devin teoretice și iluzorii, cu consecințele de rigoare pentru statul român.

Prin inexistența obligației de a-și declara eventuala stare de incompatibilitate (gradul de rudenie, afinitate, interesul în soluționarea cauzei) sau colaborarea cu organele secrete, inclusiv față de judecător și față de părți, și posibilitatea dăruită de legiuitor de a ”selecta” aspectele de fapt și de drept relevante ale dosarului, rezultatul procesului poate fi influențat în modalități nepermise. Se aduce atingere art. 6 din Convenția (europeană) pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât apare pentru justițiabil întrebarea legitimă: Cine a judecat procesul și a analizat argumentele sale? Se naște îndoiala legitimă pentru parte dacă judecătorii judecă litigiul sau aceștia sunt doar o interfață, argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii fiind de fapt ale unor persoane ale căror identitate nu o cunoaște și nici nu poate să o cunoască, nu le poate recuza în cazul în care au un interes în soluționarea litigiului într-o anume manieră, nu realizează niciun act concret care să poată fi contestat sau combătut.

          Numărul mare de posturi preconizat, coroborat cu precaritatea pregătirii profesionale necesare și recrutarea lejeră conduce la distrugerea a douăzeci de ani de investiții în Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri pentru asigurarea unui personal înalt calificat în cadrul instanțelor judecătorești și la nemulțumiri în cadrul categoriilor profesionale implicate efectiv în realizarea actului de justiție.

Reiterăm că art. 40 din lege stabilește următoarele: ”(1) Asistenții judecătorului îndeplinesc următoarele atribuții principale: a) acordă sprijin judecătorului în realizarea procedurilor specifice premergătoare stabilirii primului termen de judecată; b) realizează activități de documentare, de verificare și de prezentarea actelor și lucrărilor dosarului precum și a elementelor de fapt și de drept relevante în cauză; c) redactează, sub coordonarea judecătorului, proiecte de hotărâri judecătorești sau a altor acte procedurale. (2) Asistentul judecătorului îndeplinește orice alte atribuții de serviciu stabilite de judecătorul coordonator, de președintele instanței sau de președintele de secție.”

Având în vedere jurisprudența constantă a instanței de for constituțional, detaliată în cuprinsul memoriului cu privire la art. 1, 124 și 126 din Constituție, stipulările clare și neechivoce în sensul că hotărârea judecătorească reprezintă cel mai important act al justiției.” (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021) și că motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei și constituie expresia independenței (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 paragraful 40), legea privind asistentul judecătorului nu pare a fi conformă cu exigențele constituționale.

6 iulie 2023

 

Asociația Forumul Judecătorilor din România

No related posts.

Lasă un comentariu


− 3 = five