Conferinţa „Răspunderea magistraţilor în lumina evoluţiilor recente de la nivel european şi naţional”

Academia Română, 15 martie 2012

Răspunderea magistraţilor în lumina evoluţiilor recente de la nivel european şi naţional a fost tema de actual interes abordată de Conferinţa organizată sub acest titlu la 15 martie 2012 la sediul Academiei Române din Calea Victoriei nr. 25, în Clubul Academicienilor.

Conferinţa a beneficiat după deschidere de o prezentare din partea domnului prof. univ. dr. Mihai Şandru referitoare la concluziile ce se pot desprinde din soluţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza Comisia c. Italiei relevante în dreptul intern. Dl. Mihai Şandru a subliniat ideea ce trebuie să fie alăturată unei analize a cauzei Comisia c. Italiei nr. 379/2010, respectiv faptul că, în cazul tratării problematicii unei reguli ce s-ar desprinde din această cauză, este necesar a se observa că legislaţia română, în ce priveşte răspunderea magistraţilor, nu este similară legislaţiei italiene. Aceasta din urmă a prilejuit, prin lacunele sale, concluzia Curţii Europene a Drepturilor Omului privind aspectul că excluderea sau limitarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de instanţele de ultim grad de jurisdicţie, în aplicarea dreptului Uniunii, la dol sau culpă gravă, contravine dreptului Uniunii Europene.

În cauza analizată, Comisia a solicitat Curţii să constate că, înlăturând răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de încălcări ale dreptului european comise de o instanţă naţională de ultim grad de jurisdicţie, în interpretarea regulilor de drept sau în aprecierea faptelor şi a probelor, precum şi limitând această răspundere doar la cazurile de dol şi culpă gravă, Italia nu şi-a respectat obligaţiile care îi reveneau în virtutea principiului răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului european de către instanţele lor care judecă în ultim grad. Comisia a susţinut că dispoziţiile interne care determinau această răspundere limitată fuseseră deja examinate de Curte în cauza Traghetti del Mediterraneo şi considerate implicit contrare dreptului comunitar. Modul în care statul italian a reglementat şi menţinut răspunderea magistraţilor pentru prejudiciile cauzate în exerciţiul funcţiei jurisdicţionale este contrar principiului răspunderii statului stabilit de Curtea de Justiţie în hotărârea Köbler.

În motivarea acţiunii, Comisia a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie din cauzele Köbler şi Traghetti del Mediterraneo, potrivit căreia răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor, imputabile unei jurisdicţii de ultim grad, poate fi angajată dacă a avut loc o încălcare evidentă a dreptului aplicabil. Or, în cazul Italiei, Comisia constatase limitarea prin lege a răspunderii statului doar la cazurile de dol şi culpă gravă, iar Curtea supremă de casaţie din Italia şi-a construit o jurisprudenţă care face extrem de dificilă angajarea răspunderii în caz de culpă gravă.

Statul italian a solicitat respingerea acţiunii, motivând că reclamanta a interpretat eronat legislaţia sa internă. În Traghetti del Mediterraneo, Curtea de Justiţie nu s-a pronunţat în mod expres asupra incompatibilităţii legislaţiei incriminate de Comisie cu principiul răspunderii statului pentru cauze imputabile jurisdicţiilor de ultim grad.

Italia a mai precizat că legislaţia sa poate fi pusă în acord cu jurisprudenţa CJUE prin interpretarea judecătorilor naţionali. Noţiunea de culpă gravă din legislaţia sa coincide cu “încălcarea gravă şi evidentă a dreptului Uniunii”, astfel cum este definită de CJUE. Italia a considerat că legislaţia sa, precum şi jurisprudenţa Curţii supreme de casaţie au ca numitor comun “neglijenţa impardonabilă” a magistratului, drept împrejurare în care poate fi angajată răspunderea statului.

Curtea a reafirmat condiţiile în care statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate particularilor de încălcări ale dreptului Uniuni, în general: norma de drept încălcată conferă drepturi particularilor, încălcarea acestei norme este suficient de gravă şi legătura de cauzalitate directă între încălcarea normei şi prejudiciu.

Răspunderea statului în cazul în care încălcările provin de la instanţe care judecă în ultim grad este guvernată de aceleaşi reguli, cu particularitatea că cea de-a doua condiţie trebuie înţeleasă ca încălcare evidentă de către judecător a dreptului aplicabil. Statele membre pot reglementa condiţiile în care operează răspunderea în aceste cazuri, însă nu pot limita sau exclude răspunderea în situaţiile în care s-a produs o încălcare evidentă. Curtea a apreciat că reclamanta a furnizat elemente suficiente din care rezultă că interpretarea culpei grave de către Curtea supremă de casaţie se realizează într-un mod care impune condiţii mai stricte decât cele care decurg din condiţia încălcării evidente a dreptului aplicabil.

Acţiunea Comisiei a fost admisă în întregime.

Legislaţia românească privind răspunderea magistraţilor nu este într-atât de restrictivă, precum legislaţia italiană, analizată de CJUE în Tragetti del Mediteranneo şi în hotărârea pronunţată la 20.11.2011. Particularii pot obţine despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instanţele de ultim grad de jurisdicţie, prin încălcarea evidentă a dreptului european aplicabil, nu doar în caz de dol sau culpă gravă, ci şi atunci când această încălcare s-a produs ca urmare a săvârşirii unei fapte penale sau a unei alte fapte disciplinare. Modul în care sunt definite noţiunile de rea-credinţă şi gravă neglijenţă include şi încălcarea dreptului aplicabil (norme materiale şi/sau procesuale) ca urmare a interpretării regulilor de drept, împrejurărilor de fapt şi probelor (deoarece nu sunt arătate limitativ acţiunile magistratului prin care cauzează încălcarea).

În realitate, ceea ce ar putea exercita un efect descurajant asupra exercitării dreptului la despăgubiri nu este reglementarea răspunderii penale şi disciplinare a magistraţilor, cât faptul că răspunderea trebuie stabilită în mod definitiv printr-o hotărâre judecătorească pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului si că această faptă trebuie să fie de natură să determine o eroare judiciară. Statele membre pot să stabilească condiţii suplimentare pentru exercitarea dreptului la despăgubiri ce decurge din jurisprudenţa Köbler, cu condiţia ca acestea să nu restrângă cazurile de răspundere dincolo de încălcările evidente ale dreptului european aplicabil şi cu respectarea cerinţelor ce decurg din principiile echivalenţei şi efectivităţii dreptului european. România nu are o legislaţie specială privind răspunderea statului pentru cazurile care decurg din jurisprudenţa Köbler, prin urmare se va aplica art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi Codul de procedură penală. Principiul echivalenţei este respectat, deoarece aceste norme se aplică şi în cazul dreptului la despăgubiri exercitat pentru erori judiciare comise prin încălcarea normelor juridice interne. Pentru a trece şi testul principiului efectivităţii, trebuie ca art. 96 din Legea nr. 303/2004 şi art. 504 şi urm. din Codul de procedură penală să nu facă extrem de dificilă sau imposibilă obţinerea despăgubirilor. Această chestiune se apreciază in funcţie de împrejurările concrete ale speţei de judecătorul sesizat cu o asemenea acţiune.

A urmat prezentarea susţinută de domnul procuror Horaţiu Radu, Agentul guvernamental al României la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Acesta a subliniat, în calitate de fost agent guvernamental la CEDO, că anul 2011 a fost un an foarte bun, cauzele pierdute au scăzut, fiind înregistrat cel mai mare număr de cauze câştigate. S-a remarcat printre cauzele acestei concluzii sistemul instituţional îmbunătăţit şi utilizarea de către judecători, în mod corect, a instituţiei recursului efectiv. Privitor la răspunderea magistraţilor pentru condamnările la CEDO, aceasta devine o noţiune lipsită de sens, cât timp energia pentru evitarea unor astfel de condamnări trebuie canalizată spre prevenţie. Din aceeaşi perspectivă, magistraţii nu pot însoţi rezultatele activităţii lor de o activitate de PR (Public Relations) pentru a demonstra că răspunderea pentru condamnările la CEDO revine în mai mare măsură sau în egală măsură celorlalte puteri ale statului. Referitor la răspunderea magistraţilor în jurisprudenţa CJUE, aceasta este atinsă tangenţial, nefiind adecvat a se angaja răspunderea magistraţilor decât în condiţiile stabilite de această jurisprudenţă. Statul răspunde pentru activitatea judiciarului, însă CJUE nu poate interveni în activitatea judiciară în cauza Köbler fiind arătat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene că se angajează răspunderea personală a magistraţilor, ci răspunderea statului. Revine statului a reglementa răspunderea magistraţilor, tipul răspunderii: personală, materială. Dar în cazul instituirii unei  astfel de răspunderi, aceasta trebuie instituită faţă de toţi funcţionarii. De altfel, în cauzele Francovich, Factortame şi Brasserie du Pecheur CJUE stabileşte condiţiile pentru angajarea răspunderii statelor pentru  prejudiciile cauzate de oricare din organele sale prin încălcarea dreptului Uniunii. Statele trebuie să adopte toate măsurile pentru menţinerea ordinii juridice a Uniunii Europene şi pot reglementa condiţiile pentru angajarea răspunderii în dreptul intern şi nu pot fi mai stricte decât cele ce asigură respectarea drepturilor Uniunii Europene.

Domnul judecător Dragoş Călin, Curtea de Apel Bucureşti, a continuat lucrările conferinţei cu prezentarea succintă a analizei autorităţilor potenţial responsabile desprinsă din lucrarea lansată cu ocazia conferinţei “Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României 2011 – analiză, consecinţe, autorităţi potenţial responsabile”. În materie civilă au fost pronunţate de-a lungul anului 2011, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, condamnări pentru încălcarea art. 6 par. 1 şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie ca urmare a neexecutării hotărârilor judecătoreşti irevocabile de către organele statului obligate în acest sens (răspunderea pentru neexecutare revenind puterilor executivă şi legislativă), duratei procedurii (răspunderea revenind puterii judiciare, legislative, în unele cazuri puterii executive), încălcării termenului rezonabil (fiind reţinută răspunderea inclusiv puterii legislative prin stabilirea în urma adoptării O.U.G. nr. 58/2003 a competenţei exclusive a Înaltei Curţi de Casaţie de Justiţie a judecării recursurilor, prin prevederile legislative referitor la suspendarea cauzelor provocată de trimiterile la Curtea Constituţională în urma invocării excepţiilor de neconstituţionalitate).

Relevante au fost ”urmările„ cauzei Maria Atanasiu c. României, hotărârea pilot pronunţată în anul 2010, în sensul că au fost suspendate atât emiterea titlurilor de despăgubire cât şi a titlurilor de conversie. Până la adoptarea unei legi care să implementeze recomandările din cauza pilot, până la 25 ianuarie 2012, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au fost înregistrate 74.931 dosare privind acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar un număr de 7.039 dosare au fost returnate autorităţilor emitente pentru completare. Dintre dosarele înregistrate, 25.323 dosare au fost soluţionate prin emiterea de titluri de despăgubire. La Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, din cadrul A.N.R.P., au fost depuse un număr de 25.222 cereri de opţiune. Dintre acestea, 4.452 cereri de opţiune au fost soluţionate prin emiterea de titluri de plată în cuantum de 616.647.198,04 lei. Pentru soluţionarea cererilor de opţiune privind acordarea despăgubirilor în numerar rămase este necesară suma de aproximativ 1.601.749.254,73 lei. De asemenea, 11.354 cereri de opţiune au fost soluţionate prin emiterea de titluri de conversie în acţiuni la Fondul Proprietatea, cuantumul opţiunilor realizate pentru acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea fiind de 13.385.484.086 acţiuni. La nivelul Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor se află în curs de soluţionare un număr de 298 de dosare conţinând opţiunea persoanelor îndreptăţite în vederea acordării de acţiuni la Fondul Proprietatea, şi un număr de 14.242 de dosare de opţiune în numerar. Ulterior listării la bursă a Fondului Proprietatea şi după reluarea procedurii de emitere a titlurilor de conversie, începând cu data de 2 mai 2011, s-a emis un număr de 5.589 de titluri de conversie, valoarea opţiunilor în acţiuni aferentă titlurilor de conversie emise totalizând 4.735.362.596 acţiuni.

În materie penală au fost pronunţate un număr de 32 hotărâri. Una din acestea a privit încălcarea dreptului la viaţă în cauza referitor la dosarul Revoluţiei române din decembrie 1989 în care s-a constatat răspunderea puterii executive, a puterii judiciare şi a puterii legislative din perspectiva organizării parchetelor şi instanţelor militare. S-a mai reţinut încălcarea art. 2 în ce priveşte latura materială în cauzele Iorga, Soare şi Predica c. României, cu privire la durata procedurilor, încălcarea art. 6 par. 2 privind prezumţia de nevinovăţie prin declaraţiile publice ale oficialilor responsabili cu derularea anchetelor penale.

Relevantă a fost decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 septembrie 2011 în cauza Zelca şi alţii împotriva României, în care Curtea Europeană a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie, sub aspectul respectării principiului securităţii raporturilor juridice prin prisma jurisprudenţei pretins divergente.

Aplecându-se asupra speţei deduse judecăţii, Curtea a reţinut că reclamanţii au beneficiat de garanţiile unui proces echitabil, fiind parte la un proces ţinut pe baze de oralitate, publicitate şi contradictorialitate, părţile fiind în măsură să îşi expună argumentele apreciate ca fiind pertinente şi concludente de pe poziţii de egalitate cu partea adversă.

În ceea ce priveşte divergenţa de jurisprudenţă invocată, Curtea a reţinut că, începând cu anul 2008, instanţele naţionale au pronunţat mai multe soluţii divergente. Însă, la un an diferenţă, respectiv la data de 21 septembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat un recurs în interesul legii apt să unifice practica naţională în materie. Mai mult, soluţia adoptată de instanţa supremă era în acord cu soluţia pronunţată în cauza reclamanţilor.

Sub acest ultim aspect, Curtea Europeană a reţinut că, mecanismul intern prevăzut de articolul 329 din Codul de procedură civilă, drept cale de unificare a practicii judiciare, şi-a dovedit eficienţa, având în vedere că, într-o perioadă relativ scurtă de timp, a pus capăt soluţiilor divergente pronunţate la nivelul ţării în materia drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici. Astfel, Curtea a decis că plângerea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţie nu este admisibilă.

Problematica jurisprudenţei neunitare a fost preluată de domnul dr. Gabriel Caian, judecător detaşat la Agentul guvernamental pentru CEDO, care a subliniat trendul pozitiv în ce priveşte situaţia României la Curte. Hermeneutica dreptului presupune instrumente specifice, iar fără perfecţionarea instrumentelor logicii devine foarte greu ca juriştii să adopte o interpretare corespunzătoare textelor de lege. În cauza Ştefănică şi alţii împotriva României, Curtea a reţinut că a lipsit mecanismul adecvat pentru a preveni jurisprudenţa neunitară. În cauza Frimu c. României, Curtea a constatat neîncălcarea pe art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, chiar dacă diminuarea pensiilor de care s-au plâns reclamanţii a fost una de substanţă, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins sesizarea privind pronunţarea unui recurs în interesul legii în această chestiune. Din această ultimă perspectivă, faţă de jurisprudenţa neunitară pe acest aspect, se va urmări hotărârea Curţii privind această parte a plângerii care a fost amânată de Curte.

Domnul judecător Ionuţ Militaru, Tribunalul Bucureşti, a realizat prezentarea datelor statistice ale studiului  “Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României 2011 – analiză, consecinţe, autorităţi potenţial responsabile” şi prezentarea site-ului www.hotărâricedo.ro. Până la 31 decembrie 2011, România a fost obligată la plata sumei totale de 49.329.532 EUR, din care aproximativ 2.530.796 EUR în urma înţelegerilor amiabile încheiate, respectiv 46.798.736 EUR în urma unor hotărâri de condamnare ale Curţii. Suma este compusă din obligarea Statului Român la plata unor daune materiale în valoare totală de 43.028.290 EUR, a unor daune morale în valoare totală de 3.159.610 EUR, precum şi a unor cheltuieli de judecată în sumă totală de 610.836 EUR.

Pentru anul 2011, puterea executivă este responsabilă în 65,51 % dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare (38 din 58), puterea legislativă este responsabilă în 62,06 % (36 din 58), puterea judecătorească în 53,44 % (31 din 58), iar Ministerul Public pentru 39,65 % (23 din 58).

Raportând calculul la suma totală a responsabilităţilor, între puterile indicate, pentru anul 2011, ierarhia are pe primul loc puterea executivă (29,68 %) şi puterea legislativă (28,12 %), puterea judecătorească (24,21 %) şi Ministerul Public (17,96 %).

În proporţie covârşitoare, responsabilităţile sunt concurente între cele trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească) ori între două dintre acestea (legislativă şi judecătorească, legislativă şi executivă, executivă şi judecătorească).

În anul 2011, puterea judecătorească răspunde, singură, pentru 5 condamnări, puterea executivă pentru 7 condamnări, iar puterea legislativă nu răspunde singură pentru vreo condamnare.

Proiectul „JurisClasor CEDO” reprezintă o iniţiativă a autorilor culegerii de jurisprudenţă „Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României. Analiză, consecinţe, autorităţi potenţial responsabile”, iniţiativă pusă în practică de Editura Universitară, care deţine drepturile de autor asupra lucrării, protejate de legislaţia internă şi internaţională (copyright), în colaborare cu Asociaţia Magistraţilor Europeni pentru Drepturile Omului.

Proiectul cuprinde două secţiuni distincte, respectiv o revistă online în care sunt publicate articole de specialitate, hotărâri importante pronunţate de CEDO împotriva României, hotărâri relevante pentru dreptul intern, pronunţate şi împotriva altor state, decizii de inadmisibilitate, noutăţi privind drepturile omului, recenzii ş.a.m.d., precum şi o bază de date cu motor de căutare în funcţie de diverse criterii.

Scopul bazei de date este reprezentat de publicarea online a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în limba română. În principal, vor fi introduse hotărârile în cauzele împotriva României, iar pe măsura dezvoltării proiectului, vor fi introduse şi cauze împotriva altor state, traduse în limba română.

Utilitatea practică a clasorului de jurisprudenţă online rezidă în faptul că sunt tratate toate hotărârile de condamnare pronunţate de Curtea europeană în cauzele împotriva României, inclusiv cele nepublicate în Monitorul Oficial al României şi cele pentru care nu s-a realizat o traducere neoficială la care cei interesaţi să poată avea acces. Baza de date conţine şi hotărârile pronunţate în anul 2011, iar pe viitor jurisprudenţa va fi actualizată la câteva zile de la pronunţarea de noi hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Domnul judecător dr. Dieter Schlafen, colaborator al Curţii de Apel Bucureşti, a efectuat o prezentare a câtorva aspecte a dreptului german din perspectiva răspunderii magistraţilor. S-a apreciat că jurisprudenţa CJUE trebuie interpretată ca fiind pozitivă din perspectiva răspunderii magistraţilor, statele fiind cele obligate la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea normelor comunitare. Pentru aceasta trebuie îndeplinite condiţiile: norma comunitară trebuie confere drepturi persoanelor, încălcarea trebuie să fie suficient calificată, să existe o legătură de cauzalitate între încălcare şi prejudiciu, iar încălcarea trebuie să fie evidentă din perspectiva jurisprudenţei Curţii. Fiecare stat îşi defineşte noţiunea de culpă, dar aceasta nu are relevanţă. Relevant este că încălcarea dreptului Uniunii Europene trebuie să fie evidentă. Rezultă aşadar două sisteme: sistemul uniunii în care vina nu contează, sistemul naţional în care vina prezintă relevanţă astfel încât răspunderea magistratului nu se poate angaja în lipsa culpei. În Italia există o acţiune în regres împotriva magistratului doar dacă se încalcă legea cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă. Atât în dreptul german cât şi în dreptul italian, grava neglijenţă  reprezintă o încălcare evidentă, excepţională. Încălcarea manifestă este mai mult decât gravă neglijenţă, iar încălcarea nu e manifestă dacă dreptul Uniuni Europene nu o reglementează. Potrivit Constituţiei germane, în caz de rea-credinţă sau gravă neglijenţă, regresul este posibil. În Codul Civil german se prevede că magistratul care încalcă o obligaţie oficială răspunde patrimonial numai dacă această încălcare constituie o infracţiune penală. Aceasta nu se aplică dacă magistratul întârzie sau refuză executarea atribuţiei oficiale. În dreptul român, răspunderea patrimonială pentru erorile judiciare intervine în caz de rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Se pune întrebarea în cadrul intrării în vigoare a Noului Cod Civil, acesta poate constitui drept comun pentru angajarea răspunderii materiale a magistraţilor? În Italia răspunderea materială se poate angaja pentru culpă gravă, dol şi neglijenţă nescuzabilă.

În final, doamna procuror dr. Tamara Manea, Serviciul pentru procurori al Inspecţiei Judiciare de pe lângă Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, a efectuat prezentarea unor aspecte ale răspunderii disciplinare a magistraţilor cât priveşte înţelesul noţiunii de exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, interesând încălcarea normelor de drept material/procesual – art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art. 124 alin. 3 din Constituţia României, care dispune că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Independenţa procurorilor este consacrată în mod expres de dispoziţiile art. 64 alin. 2 şi art. 67 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Asigurarea independenţei judecătorilor este impusă, cu titlul de obligaţie, statelor de principalele instrumente cu caracter universal şi regional european.

În actuala redactare, legiuitorul nu mai impune pentru antrenarea răspunderii disciplinare condiţia ca fapta să nu constituie infracţiune.

Analiza elementelor constitutive ale acestei abateri disciplinare nu poate fi efectuată decât prin raportare la: principiul independenţei judecătorilor şi procurorilor în pronunţarea hotărârilor şi adoptarea soluţiilor; principiul constituţional potrivit căruia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar în condiţiile legii;  dispoziţiile potrivit cărora soluţiile adoptate de procuror nu pot fi desfiinţate sau modificate decât în procedura controlului ierarhic şi în cea judecătorească care sunt prevăzute de lege.

Având în vedere aceste coordonate, a apreciat că trebuie, în primul rând, stabilit care anume parte din activitatea de înfăptuire a actului de justiţie nu intră în sfera răspunderii disciplinare.

Pornind de la ideea că voinţa legiuitorului, atunci când a prevăzut această abatere disciplinară, nu a fost aceea de a înfrânge în vreun fel principiul independenţei judecătorului şi procurorului, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să judece/instrumenteze o cauză.

Opinia pe care acesta şi-o formează în urma raţionamentului logico-juridic nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege şi nu poate forma obiectul unei verificări disciplinare. A admite altfel, înseamnă pe de o parte, a nesocoti principiul independenţei judecătorului/procurorului, iar pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia, hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Odată stabilite aceste limite, în mod firesc, apare întrebarea: pentru care încălcări ale normelor de drept material şi procesual răspunde magistratul şi în ce condiţii poate fi antrenată răspunderea sa?

Textul art. 991 din Legea nr. 303/2004, modificată, în care legiuitorul defineşte reaua-credinţă şi grava neglijenţă, circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea de o gravitate deosebită, care au consecinţe asupra valabilităţii actelor întocmite de magistrat, a duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor părţilor.

În sfera răspunderii disciplinare pot intra numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi procuror şi pentru care, un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă), nu poate găsi o justificare.

Sub aspectul laturii subiective, judecătorul/procurorul care acţionează cu rea-credinţă realizează o distorsionarea conştienta a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări.

Prin urmare, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţile implicate în proces.

Elementele psihice care formează structura internă a acestei forme de vinovăţie sunt caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei.

În ceea ce priveşte cea de-a doua formă de vinovăţie legiuitorul, prin folosirea sintagmei „gravă neglijenţă”, a stabilit gradul culpei ca fiind cel al „culpei lata”.

Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale.

Pentru aprecierea acestei forme de vinovăţie, trebuie luat drept model criteriul adoptat în dreptul civil, care este unul obiectiv completat şi cu elemente de ordin subiectiv ce ţin de circumstanţele concrete care decurg din locul, timpul, împrejurările în care a fost comisă fapta, calităţile şi pregătirea autorului.

În doctrina şi jurisprudenţa civilă s-a conturat un astfel de criteriu obiectiv prin admiterea unui tip abstract care să constituie un model de comparaţie, respectiv cel al „omului diligent”.

Aplicând acest criteriu obiectiv la segmentul de activitate pe care îl presupune înfăptuirea actului de justiţie, etalonul ar trebui să fie cel al „magistratului diligent” care acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi de apărare a intereselor generale ale societăţii, care îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice pe care trebuie să le respecte.

judecător Roxana Lăcătuşu,

Tribunalul Bucureşti

Related posts:

  1. Conferinţa „Răspunderea magistraţilor în lumina evoluţiilor recente de la nivel european şi naţional”, 15 martie 2012
  2. Conferinţa „Identificarea autorităţilor responsabile pentru condamnările suferite de Republica Moldova şi România la CEDO. Răspunderea magistraţilor” Chişinău, 22-23 Octombrie 2010

Tags: , , , , ,


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 5 = six

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)