Răspunderea civilă a magistraţilor

 

Material realizat de Georgeta Ciungan,

judecător, Judecătoria Focşani

1. Principii

1.1. Independenţa

Independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi reprezintă garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Judecătorii “au sarcina deciziei finale asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţenilor”. Independenţa acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes ci în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc înfăptuirea justiţiei. (Avizul nr.1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor)

Independenţa judiciarului este crucială pentru salvgardarea drepturilor şi libertăţilor persoanei în conformitate cu legea, nefiind un scop în sine. Este o parte a scopului garantării unui proces echitabil în baza art.6 din Convenţie, care impune independenţa instanţelor. Acest fapt a fost stabilit clar în art.3 din Recomandarea Comitetului Miniştrilor pentru statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile (CM/Rec(2010)12): „Scopul independenţei, aşa cum se menţionează în articolul 6 din Convenţie, este să-i garanteze fiecărei persoane dreptul fundamental de a avea parte de un proces judecat în mod echitabil, doar în baza unor argumente juridice şi fără nici o influenţă necorespunzătoare”.

Independenţa impune că judecătorii să fie apăraţi de influenţe exterioare de către celelalte puteri ale statului şi că fiecare judecător în parte să aibă libertatea profesională de a interpreta legea, de a stabili faptele şi de a cântări probele în cazurile particulare. În acest sens, deciziile eronate trebuie contestate prin intermediul căilor de atac, nu prin tragerea la răspundere individuală a judecătorilor.

Independenţa judecătorilor în privinţa aplicării dreptului trebuie protejată, asigurându-li-se imunitate funcţională pentru acţiunile efectuate în exerciţiul funcţiei lor judiciare. Judecătorii nu ar trebui să fie traşi la răspundere individuală pentru exercitarea funcţiei lor judiciare, cu excepţia cazurilor de rea-voinţă sau de neglijenţă gravă. (Comisia Europeană Pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) Republica Moldova Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor (art.27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental nr. 151 din 30 iulie 2015) Adoptată de Comisia de la Veneţia la cea de-a 107-a Sesiune Plenară (Veneţia, 10-11 iunie 2016)

1.2. Răspunderea

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, prin alin. 55 al Avizul nr.3, recomandă ca principiu general ca „judecătorii să fie scutiţi complet de răspundere în ceea ce priveşte plângerile directe împotriva lor în legătură cu exerciţiul de bună-credinţă al funcţiunii lor. Erorile juridice, fie că se referă la jurisdicţie, fie la procedură, în aprecierea şi aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie să fie rectificate prin apel; alte erori juridice care nu pot fi rectificate astfel (inclusiv întârzierea excesivă) trebuie, cel mult, să conducă la o plângere a litigantului nesatisfăcut împotriva statului”.

Carta europeană privind statutul judecătorilor subliniază, la alin. 5.2, nevoia de a restrânge răspunderea civilă a judecătorilor la despăgubirea statului pentru “neglijenţă gravă şi impardonabilă“ prin proceduri legale, cu acordul anterior al unei autorităţi independente cu reprezentare juridică relevantă (cum ar fi cea prezentată la alin. 43 al Opiniei CCJE nr. 1/2001). În continuare, în privinţa răspunderii materiale a judecătorului Carta stipulează în principiu că repararea prejudiciilor suportate ilegal în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecătorului în exerciţiul funcţiunii este asigurată de Stat. Aceasta înseamnă că Statul reprezintă, fata de victima, garantul constant al reparării prejudiciilor.

Precizând că această garanţie a Statului se aplică prejudiciilor suportate în mod ilegitim în urma unei decizii sau ca urmare a comportamentului judecătorului, carta nu se referă în mod necesar la caracterul eronat al deciziei sau comportamentului, dar insistă mai degrabă asupra prejudiciului care rezultă în urma acestora sau care sunt suportate “în mod ilegitim”. Acest lucru este perfect compatibil cu răspunderea care nu se bazează pe greşeala judecătorului, ci pe caracterul anormal, special şi grav al prejudiciului care rezultă din decizia sau din comportamentul său. Importanţa acestui lucru reiese din preocupările îndreptate spre aceea ca independenţa jurisdicţională a judecătorului să nu fie afectată printr-un regim de răspundere civilă.

Carta prevede de altfel că, atunci când prejudiciul pe care Statul trebuia să-l garanteze este rezultatul ignorării grosolane şi inexcuzabile de către judecător a regulilor în cadrul cărora se desfăşoară activitatea sa, statutul poate oferi Statului posibilitatea să îi ceară acestuia, în limitele determinate de statut, rambursarea reparării pe calea unei acţiuni jurisdicţionale.

Necesitatea existenţei unei greşeli grosolane şi inexcuzabile, caracterul jurisdicţional al acţiunii în rambursare trebuie să constituie garanţii semnificative pentru evitarea unei eventuale deturnări a procedurii (Carta europeană cu privire la statutul judecătorului).

Fără a dăuna procedurilor disciplinare sau oricărui drept de apel sau compensare de la Stat, în conformitate cu legea naţională, judecătorii ar trebui să se bucure de imunitate personală faţă de procese civile ce urmăresc obţinerea de daune materiale pentru acte sau omisiuni inadecvate efectuate în exerciţiul funcţiei judiciare (Principii fundamentale asupra independenţei sistemului judiciar Adoptate de Cel de-al Şaptelea Congres al Naţiunilor Unite privind Prevenirea infracţiunilor şi tratamentul infractorilor susţinut la Milano din 26 august până în 6 septembrie 1985 şi avizate Rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 decembrie 1985 ale Adunării Generale).

2. Standarde europene

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) – Avizul nr. 18 (2015) “Poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă “

Puterea judecătorească, la fel ca şi celelalte două puteri ale statului, oferă un serviciu public. Se înţelege de la sine că trebuie să fie răspunzătoare faţă de societatea pe care o serveşte. Autoritatea judecătorească trebuie să fie exercitată în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc justiţie. Prin urmare, puterea judecătorească se confruntă cu sarcina de a demonstra celorlalte puteri ale statului şi societăţii în general utilitatea în slujba căreia şi-au pus competenţele, autoritatea şi independenţa. Beneficiarii justiţiei solicită tot mai mult un sistem judiciar mai eficient. Accesul mai bun la justiţie este considerat din ce în ce mai important. Eficacitatea şi accesibilitatea sunt aspecte ce demonstrează “răspunderea”. CCJE a recunoscut aceste tendinţe şi cu alte ocazii. Atunci când precizează că sistemele judiciare dintr-un sistem democratic trebuie să producă justiţie de cea mai înaltă calitate şi cu răspundere corespunzătoare, CCJE evidenţiază un aspect al „răspunderii” judiciare ce trebuie oferită societăţii în general. În ultimii ani, serviciile publice au evoluat în sensul unei mai mari deschideri şi au acceptat faptul că trebuie să ofere explicaţii mai cuprinzătoare despre activitatea lor publicului pe care îl servesc. În consecinţă, noţiunea de răspundere faţă de public a devenit tot mai importantă în tot cuprinsul vieţii publice. Un organism public va fi „răspunzător” dacă oferă explicaţii pentru acţiunile sale şi, deopotrivă de important, dacă organismul public îşi asumă responsabilitatea pentru ele.

Această “răspundere” este la fel de vitală pentru puterea judecătorească după cum este şi pentru celelalte puteri ale statului, deoarece aceasta, ca şi acelea, are ca scop să servească publicul. În plus, cu condiţia respectării unui echilibru atent, cele două principii, al independenţei judiciare şi al răspunderii, nu se opun în mod ireconciliabil. În context judiciar, “răspunzător” trebuie înţeles în sensul de a fi obligat să dea socoteală, adică: să indice motivele şi să explice deciziile şi conduita cu privire la cazurile pe care judecătorii trebuie să le soluţioneze. “Răspunzător” nu înseamnă că puterea judecătorească răspunde ori se subordonează altei puteri a statului, deoarece ar trăda rolul ei constituţional de organism independent, a cărui funcţie este aceea de a soluţiona cauzele imparţial şi în conformitate cu legea. Dacă puterea judecătorească ar fi “răspunzătoare” faţă de altă putere a statului, în sensul de a răspunde ori de a se subordona aceleia, atunci, în cazurile care implică celelalte puteri ale statului, puterea judecătorească nu ar putea să îşi îndeplinească rolul constituţional menţionat mai sus.

Judecătorii individuali şi puterea judecătorească, în ansamblu, sunt răspunzători la două niveluri. În primul rând, ei sunt răspunzători faţă de justiţiabilii particulari care se judecă în procedurile judiciare particulare. În al doilea rând, ei sunt răspunzători faţă de celelalte puteri ale statului şi, prin intermediul acestora, faţă de societate, în general.

Există mai multe forme ale răspunderii. În primul rând, judecătorii răspund pentru deciziile lor prin procedura căilor de atac (“răspunderea judiciară”). În al doilea rând, judecătorii au obligaţia să lucreze în mod transparent. Prin organizarea şedinţelor de judecată publice şi prin indicarea motivelor sentinţelor care sunt puse la dispoziţia publicului (mai puţin în împrejurările excepţionale), fiecare judecător explică justiţiabililor acţiunile şi deciziile sale. De asemenea, judecătorul îşi justifică acţiunile şi în faţa celorlalte puteri ale statului şi a societăţii în general. Această formă a răspunderii poate fi descrisă ca “răspundere explicativă”. În al treilea rând, în cazul în care un judecător s-a implicat în acţiuni nepotrivite, acesta trebuie să dea socoteală în mod mai riguros, de exemplu prin aplicarea unor proceduri disciplinare şi, după caz, a dreptului penal. Aceasta se cheamă “răspundere punitivă”.

Cu privire la răspunderea civilă, penală şi disciplinară (ceea ce s-a numit mai sus “răspundere punitivă”), CCJE subliniază că principala reparaţie pentru erorile judiciare care nu implică reaua credinţă trebuie să fie procedura căilor de atac. De asemenea, pentru a proteja independenţa justiţiei de presiuni necuvenite, trebuie exercitată o mare atenţie pentru a încadra responsabilitatea judecătorilor cu privire la răspunderea penală, civilă şi disciplinară. Sarcinile de interpretare a legii, de analizare a probelor şi de evaluare a faptelor, îndeplinite de un judecător pentru a soluţiona cazurile nu trebuie să dea naştere la răspunderea civilă sau disciplinară a judecătorului, decât în cazuri de rea credinţă, culpă intenţionată sau de neglijenţă flagrantă dovedită. De asemenea, în cazul în care statul trebuie să plătească despăgubiri unei părţi din cauza lipsei administrării justiţiei, numai statul şi nu partea în litigiu are puterea de a stabili, prin acţiune judiciară, răspunderea civilă a unui judecător.

Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) Republica Moldova Opinie amicus curiae pentru Curtea Constituţională privind dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor (art.27 din Legea cu privire la Agentul guvernamental nr. 151 din 30 iulie 2015) adoptată de Comisia de la Veneţia la cea de-a 107-a Sesiune Plenară (Veneţia, 10-11 iunie 2016).

În privinţa tragerii la răspundere a judecătorilor, iniţiate ca urmare a pronunţării unei hotărâri a Curţii, ţinerea pasului cu jurisprudenţa Curţii se poate dovedi o sarcină dificilă. Curtea susţine în mod constant caracterul de instrument viu al Convenţiei, care trebuie interpretată în lumina condiţiilor actuale de viaţă. Modul în care operează Curtea periodic cu doctrina instrumentului viu face dificil, pentru instanţele naţionale, să prezică cum va hotărî aceasta în cazurile pe care le are pe rol. Problema juridică contestată poate fi una nouă sau specifică unei anumite jurisdicţii, astfel încât jurisprudenţa existentă a Curţii să nu ofere indicia sigure de interpretare pentru judecătorul naţional. Jurisprudenţa Curţii poate fi mai mult sau mai puţin fixată sau în evoluţie, în dependenţă de problemă şi de drepturile vizate.

Problema centrală de aici este modul de abordare a solicitărilor pentru o răspundere mai extinsă a judiciarului, salvgardându-se, în același timp, principiul fundamental al independenţei judecătorilor.

Art.66 din Recomandarea CM/Rec (2010)12 pune în balanţă independenţa judecătorului și răspunderea sa în felul următor: „Interpretarea legii, evaluarea faptelor sau cântărirea probelor, operaţiuni derulate de către judecători pentru soluţionarea cazurilor, nu ar trebui să conducă la tragerea la răspundere civilă sau disciplinară, cu excepţia cazurilor de rea-voinţă și neglijenţă gravă”.

Declaraţia cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei adoptată de Conferinţa Preşedinţilor de Instanţe Supreme din Europa Centrală şi de Est, Brijuni, Croaţia, 14 octombrie 2015

Fără a afecta procedurile disciplinare sau dreptul la apel ori de a primi despăgubiri de la stat în conformitate cu dreptul naţional, judecătorii trebuie să se bucure de imunitate în a fi chemaţi în judecată civilă şi imunitate de a plăti despăgubiri pe motiv de acte neadecvate sau omisiuni în exercitarea funcţiei. Niciun judecător nu trebuie să fie supus procedurilor penale pentru comiterea vreunei infracţiuni fără a i se retrage sau a renunţa la imunitate. Oricum, pentru că un judecător nu este mai presus de lege, atunci când un judecător este implicat în conduite infracţionale ridicarea imunităţii sale trebuie să fie iminentă.

Raport ENCJ 2013-2014 “Standardele europene şi internaţionale privind independenţa judiciară şi răspunderea“

Independenţa sistemului judiciar ca întreg şi a judecătorului reprezintă o valoare fundamentală a statului de drept. Fără aceasta, sistemul judiciar nu îşi poate îndeplini funcţiile. Dar independenţa nu este de sine stătătoare. Trebuie acceptat că independenţa este direct legată de responsabilitate. Un sistem judiciar care solicită independenţă, dar refuză să fie responsabil faţă de societate, nu se va bucura de încrederea societăţii şi nu va dobândi independenţa pe care şi-o doreşte.

Raportul grupului de lucru al ENCJ privind răspunderea 2007-2008

La modul general, mecanismele de răspundere a statului există, de asemenea, pentru a corecta erorile cauzate de „funcţionarea deficitară sau anormală” a sistemului judiciar. Orice deficienţă care presupune că sistemul judiciar nu şi-a putut îndeplini misiunea constituie în general o eroare. De exemplu, principalele cauze sunt întârzierile nejustificate în derularea procedurilor, neglijenţa gravă, îngrădirea accesului la justiţie, eroarea judiciară, durata detenţiei etc.

În anumite state, în situaţiile în care pot fi dovedite erori civile ale judecătorilor, acei judecători pot fi declaraţi că răspunzători din punct de vedere civil pentru consecinţele hotărârilor lor, independent şi în afara cadrului prevăzut de acţiunile în recurs. Răspunderea civilă are un caracter clasic. O eroare civilă trebuie să fie comisă prin hotărâre sau în exerciţiul atribuţiilor profesionale şi să aibă ca rezultat producerea unor pagube.

Chestiunea răspunderii civile ridică aspectul asigurării judecătorilor care, deşi acţionează independent în exercitarea funcţiei, rămân totuşi un agent al statului, şi astfel al garanţiei sale. Începând cu anul 1988, judecătorii din Spania şi din Italia au fost asiguraţi.

Totuşi, în niciun caz, răspunderea civilă nu trebuie să reprezinte un mod de înlăturare a judecătorilor dintr-o cauză sau să reprezinte o modalitate de a le ataca, direct sau indirect, independenţa. Mai mult, hotărârile definitive şi irevocabile trebuie să îşi păstreze autoritatea de lucru judecat după ce toate căile de atac au fost epuizate.

Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

În ceea ce priveşte răspunderea penală, CCJE a considerat că judecătorii trebuie să fie răspunzători penal în faţa legii ordinare pentru infracţiuni comise în afara funcţiei lor juridice; răspunderea penală nu trebuie să se aplice judecătorilor pentru greşeli neintenţionate în exerciţiul funcţiunii.

În privinţa răspunderii civile CCJE a considerat că, ţinând cont de principiul independenţei, corectarea erorilor judiciare (fie că ţin de jurisdicţie, fond sau procedură) trebuie să se realizeze printr-un sistem corespunzător de apeluri (cu sau fără permisiunea curţii, orice corectare a altor erori în administrarea justiţiei (inclusiv, de exemplu, întârzierile excesive) se adresează exclusiv statului şi că nu este potrivit ca judecătorul să fie expus, în ceea ce priveşte exerciţiul funcţiunii juridice, vreunei răspunderi personale, chiar ca despăgubire a statului, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată.

Hotărârea Curții din data de 30 septembrie 2003. Gerhard Köbler împotriva Austriei. Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien – Austria. Egalitate de tratament. Cauza C-224/01.

“Eventuala responsabilitate directă a judecătorului în fața părții vătămate vine în conflict cu principiul independenței judecătorilor“.

3. Cadrul legislativ actual

Constituţia României

Articolul 52

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

„(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Legea nr.303/2004

Art.96

  • Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.
  • Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţa sau gravă neglijenta.
  • Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt stabilite de Codul de procedura penală.
  • Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va exercita decât în cazul în care în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine eroarea judiciară.
  • Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
  • După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin.(6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijentă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
  • Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

Art.97

  • Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia unor abateri disciplinare.
  • Exercitarea dreptului prevăzut la alin.(1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse cailor legale de atac.

Art.99

Constituie abateri disciplinare

  1. t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţa sau grava-neglijenta

Art.991

  • Există rea-credinţa atunci când judecătorul sau procurorul încalca cu ştiinţa normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane
  • Există gravă neglijenta atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mog grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Codul de procedura penală

Art.542

(1)În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art.541, precum şi pentru situaţia în care statul roman a fost condamnat de către o instanţă internaţional pentru vreunul din cazurile prev. de art.538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care cu rea-credinţa sau din culpă gravă, a provocat situaţie generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii.

(2)Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, ca cel asigurat în condiţiile alin.(1) a produs cu rea-credinţă sau culpa gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

Legea nr.317/2004

Art.46 alin.7

(7) Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârşită.

Ordonanţa Guvernului nr.94/1999

Art.12

(1) Statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea să la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă.

(3) Răspunderea civilă a magistraţilor se stabileşte în condiţiile care vor fi reglementate prin Legea pentru organizarea judecătorească.

Codul civil

Art. 1384

Dreptul de regres

(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu.

 4.Legislaţia din diverse state europene

 

Finlanda

Potrivit Constituţiei, orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate sau care a suferit un prejudiciu, ca urmare a unui act ilegal ori a unei omisiuni a unui funcţionar public sau a unei alte persoane care exercită o funcţie publică, are dreptul să ceară condamnarea la o pedeapsă a funcţionarului public sau a persoanei care exercită o funcţie publică şi primirea de daune interese din partea organizaţiei publice, a funcţionarului public sau a persoanei care exercită funcţia publică respectivă, conform prevederilor legii. Răspunderea civilă este angajată în temeiul Legii privind răspunderea delictuală, Capitolele 3 şi 4.

Suedia

Nu există norme speciale privind răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor. Potrivit art. 2 din Capitolul 2 al Legii privind răspunderea delictuală (TLA), Statul răspunde pentru angajaţii şi reprezentanţii săi, dacă se stabileşte că instituţia a acţionat cu neglijenţă. În ceea ce priveşte angajatul neglijent, răspunderea sa este limitată prin Cap. 4, art. 1 – TLA care prevede că angajatul este responsabil pentru vătămările şi pagubele produse pe durata angajării, numai în anumite cazuri (spre exemplu, în caz de intenţie sau gravă neglijenţă).

Germania

Potrivit art. 839 (1) din Codul civil german, dacă o persoană, în exercitarea unei funcţii publice încredinţate, îşi încalcă îndatoririle oficiale faţă de o terţă parte, trebuie să o despăgubească pentru toate pagubele cauzate de încălcare (despăgubire bănească). Un judecător este considerat un funcţionar public, în înţelesul acestei dispoziţii legale. În orice caz, în temeiul art.34 prima teză din Legea fundamentală, răspunderea personală prevăzută de art. 839 (1) din Codul civil german este transferată landului, statului sau organismului public al cărui angajat este judecătorul.

În cazul delictelor intenţionate sau al neglijenţei grave, statul are drept de regres împotriva funcţionarului sau a judecătorului în cauză. Art. 75 din Legea privind serviciul public federal şi art. 48 din Statutul funcţionarilor publici, care se aplică în mod corespunzător judecătorilor, în conformitate cu art. 46 şi 71 din Legea privind judecătorii din Germania, prevăd răspunderea materială a funcţionarilor publici faţă de angajator.

În cazul în care un judecător îşi încalcă îndatoririle oficiale, prin pronunţarea unei „hotărâri într-o problemă de drept”, atunci, potrivit art. 839 (2) prima teză din Codul civil german, răspunderea este angajată numai în cazul în care încălcarea constituie infracţiune. Este situaţia în care judecătorul săvârşeşte infracţiunea denumită „Împiedicarea cursului justiţiei”, prevăzută de art. 339 din Codul penal, care stabileşte temeiul legal pentru sancţionarea abaterilor grave săvârşite de judecători, procurori şi alţi funcţionari guvernamentali. Potrivit acestei dispoziţii, fapta unui judecător, funcţionar public sau arbitru care, soluţionând o cauză în materie juridică, împiedică cursul justiţiei în beneficiul sau în detrimentul unei părţi, se pedepseşte cu închisoare de la unu la cinci ani.

Sancţionarea acestei categorii de infracţiuni protejează administrarea justiţiei în Germania, în special validitatea sistemului de drept, şi asigură păstrarea încrederii societăţii în imparţialitatea judecătorilor şi lipsa arbitrariului în soluţionarea proceselor. Împiedicarea cursului justiţiei este definită ca fiind o încălcare intenţionată a normelor de drept substanţial şi procedural. În toate cazurile, se presupune că a avut loc o împiedicare a cursului justiţiei dacă autorul a încălcat legea premeditat şi grav. Prin urmare, se cer întrunite cerinţe stricte cu privire la gradul de încălcare a îndatoririlor, pentru ca fapta să constituie infracţiune. De aceea, fapta nu constituie infracţiune atunci când judecătorul, în mod nepremeditat, face o greşeală, aplică legea incorect sau, pur şi simplu, face o eroare discreţionară. Fapta nu se pedepseşte când este săvârşită din neglijenţă.

În cazul în care un judecător, care soluţionează un proces, săvârşeşte o altă infracţiune prin modul în care soluţionează cauza, potrivit opiniei predominante, urmează a fi pedepsit dacă este, în acelaşi timp, vinovat de împiedicarea culpabilă a cursului justiţiei. Prin urmare, art. 339 din Codul penal are un efect restrictiv. În caz contrar, restricţia, şi anume răspunderea judecătorului numai pentru aplicarea incorectă a legii, cu intenţie, ar fi din nou anulată.

În orice caz, privilegiul judecătorului care soluţionează un proces nu se acordă pentru beneficiul propriu al acestuia, cu scopul de a-l exonera de răspundere pentru prejudiciile cauzate. Mai presus de toate, serveşte protejării forţei legale a hotărârii judecătoreşti, a certitudinii juridice şi menţinerii stabilităţii ordinii juridice. Acest privilegiu este conceput să evite situaţiile repunerii în discuţie a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii, pentru motivul că judecătorul care a soluţionat cazul a acţionat ilegal şi, prin urmare, şi-a încălcat obligaţiile. Mai mult, acest privilegiu serveşte protejării independenţei justiţiei. Obiectivitatea şi independenţa judecătorului îşi propune să asigure că acesta se supune numai legii. Acest privilegiu are ca finalitate protejarea judecătorilor faţă de influenţele externe, atunci când dau un verdict, de eventuale inconveniente, după pronunţarea hotărârii, şi să garanteze cetăţenilor o protecţie legală efectivă. Pe de o parte, acest privilegiu garantează independenţa judecătorilor, care ar fi pusă în pericol dacă s-ar teme de angajarea răspunderii pentru orice verdict pe care l-ar da (chiar dacă această frică s-ar întemeia numai pe riscul unei acţiuni în regres exercitate de angajator). Pe de altă parte, împiedică eludarea efectului de lucru judecat al unei hotărâri definitive şi obligatorii. Acest lucru s-ar putea întâmpla dacă hotărârea judecătorească (şi comportamentul judecătorului) ar fi subiectul unei reevaluări subsecvente în cadrul unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului care a pronunţat-o.

Letonia

Legea privind răspunderea disciplinară a judecătorilor, art. 7 – „Luarea hotărârilor”

Alin. 6 – Aplicarea unei sancţiuni disciplinare nu exclude răspunderea civilă sau penală a judecătorului, cu excepţia situaţiilor menţionate la art. 5 alin. 3 din Legea privind puterea judecătorească.

Legea privind puterea judecătorească, art. 13 – „Imunitatea judecătorilor”

Alin. 5 – Judecătorul nu este responsabil financiar pentru pierderile suferite de o persoană care ia parte la un proces, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti nelegale sau nefondate. În cazurile prevăzute de lege, pierderile vor fi suportate de Stat.

În cazurile în care ar putea să existe temeiuri pentru angajarea răspunderii civile a judecătorului pentru fapte care nu derivă din exercitarea atribuţiilor de judecător, procedurile sunt identice cu cele aplicabile altor persoane.

Polonia

Legea nu reglementează răspunderea civilă a judecătorilor şi procurorilor.

Ungaria

Conform Cap. 11 din Legea privind statutul procurorilor, procurorul răspunde pentru daunele produse prin încălcarea obligaţiilor profesionale şi, pentru încălcarea drepturilor persoanei, poate fi obligat la plata despăgubirilor.

Răspunderea civilă a judecătorilor este prevăzută de Legea CLXII din 2011.

Conform Secţiunii 131, judecătorii răspund civil pentru orice prejudicii cauzate angajatorului prin acte intenţionate sau săvârşite cu gravă neglijenţă, şi pentru încălcarea obligaţiilor rezultând din raporturile de serviciu. De asemenea, este răspunzător în ceea ce priveşte restituirea, în cazul oricărei încălcări a drepturilor privind personalitatea, în situaţia în care angajatorul solicită această plată.

Sarcina probei, în ceea ce priveşte răspunderea judecătorului, existenţa şi întinderea prejudiciului şi încălcarea drepturilor privind personalitatea revine angajatorului. Întinderea răspunderii judecătorului este prevăzută în Secţiunea 132: “judecătorul este răspunzător şi/sau va fi obligat să plătească o sumă în cuantum de până la 3 salarii lunare dacă prejudiciul sau încălcarea drepturilor personalităţii au fost cauzate de gravă să neglijenţă. În cazul în care a săvârşit faptă cu intenţie, judecătorul răspunde pentru întreg prejudiciul cauzat, indiferent de salariul său”.

Răspunderea procurorului pentru daune şi obligaţia de reparare a daunelor în natură sau prin echivalent sunt stabilite prin hotărârea autorităţii care exercită atribuţii disciplinare. Regulile privind procedura disciplinară se aplică şi în acest caz şi, de asemenea, cele privind calea de atac. Angajatorul trebuie să dovedească vinovăţia procurorului, fapta, întinderea daunelor, legătura de cauzalitate şi încălcarea drepturilor individuale.

Dacă procurorul şi-a încheiat activitatea înainte de adoptarea hotărârii privind obligarea să la plata daunelor sau la restituire, angajatorul poate solicita instanţei judecătoreşti obligarea să la plata daunelor sau restituirea.

Distinct de restituire, Codul civil se aplică şi cu privire la consecinţele încălcărilor privind drepturile individuale.

Conform Secţiunii 134, cererile privind răspunderea pentru prejudicii, precum şi orice alte cereri privind încălcarea unor drepturi ale personalităţii rezultând din săvârşirea unei abateri disciplinare sunt soluţionate în cadrul procedurii disciplinare.

Răspunderea judecătorului pentru prejudicii sau pentru orice obligaţie de restituire (restitutions) rezultată din alte fapte decât abaterile disciplinare este stabilită, printr-o decizie motivată, de persoana care exercită drepturile angajatorului în termen de 60 de zile de la momentul luării la cunoştinţă a pagubei.

Prevederile privind procedura disciplinară se aplică şi în cadrul procedurii privind răspunderea pentru prejudicii sau pentru restituirea plaţii (payment of restitutions). Judecătorul poate contesta decizia angajatorului prin formularea unui apel în faţa instanţei judecătoreşti în termen de 15 zile. Normele privind procedura disciplinară se regăsesc în cuprinsul Legii nr. CLXII din 2011.

În privinţa procurorilor, în Ungaria nu există reglementări legale privind asigurarea pentru răspundere.

Croaţia

Republica Croaţia este răspunzătoare în privinţa prejudiciilor provocate persoanelor fizice sau juridice, dacă acestea sunt cauzate de erori judiciare. Statul poate recupera de la judecător sumele plătite pentru acoperirea prejudiciilor, numai dacă acestea au fost provocate cu intenţie sau din gravă neglijenţă.

 

Estonia

Principiile generale se regăsesc în Legea privind răspunderea statului și în Legea privind despăgubirile pentru prejudiciile cauzate în cadrul procedurii penale și contravenționale (State Liability Act https://www.riigiteataja.ee/en/eli/515112013007/consolide, Compensation for Damage Caused în Offence Proceedings Act https://www.riigiteataja.ee/en/eli/522122014001/consolide).

Conform art.15 (1) din Legea privind răspunderea statului, o persoană poate solicita despăgubire pentru prejudiciul suferit în cursul unui proces, inclusiv prejudiciul cauzat prin hotărârea instanţei, doar dacă un judecător a comis o infracţiune în cursul respectivului proces. Cererea trebuie introdusă împotriva Republicii Estonia, reprezentată de Ministerul Justiţiei. Dacă statul este obligat la plata despăgubirilor, teoretic este posibil ca statul să se îndrepte împotriva judecătorului condamnat pentru infracţiune. Cu toate acestea, în practică, nu au existat astfel de incidente.

Art.311 din Codul penal prevede că pronunţarea unei hotărâri nelegale, cu intenţie, de un judecător se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. Pentru reţinerea infracţiunii, este necesară probarea intenţiei directe a judecătorului de a pronunţa o hotărâre nelegală. Este imposibilă condamnarea judecătorului pentru interpretarea eronată a legii sau pentru evaluarea eronată a probelor, chiar în caz de neglijenţă gravă.

Judecătorii nu răspund în cazul în care hotărârile lor sunt modificate/casate.

Art.7 (1) din Legea privind despăgubirile pentru prejudiciile cauzate în cadrul procedurii penale și contravenționale prevede că, în cazul în care o autoritate judiciară (inclusiv procurorul) a încălcat normele procedurale şi, astfel, a cauzat un prejudiciu unei persoane, acesta din urmă are dreptul solicite despăgubirea pentru prejudiciul suferit, indiferent de soluţia definitivă a cauzei. Autoritatea judiciară nu răspunde dacă probează că nu a existat nicio culpă a sa în producerea prejudiciului. În cazul în care se acordă despăgubiri, Ministerul Justiţiei are posibilitatea de a introduce o acţiune împotriva procurorului care a încălcat normele procedurale şi, astfel, a cauzat un prejudiciu.

Cipru

Nu există reglementări legale pentru răspunderea civilă a judecătorilor/procurorilor.

Portugalia

Legea nr. 67/2007 stabileşte, la art. 14, dreptul de regres al Statului împotriva judecătorilor, în caz de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Ambele Statute Profesionale prevăd că, exceptând cazurile în care magistratul săvârşeşte o infracţiune, răspunderea civilă a acestuia poate fi trasă doar în urma regresului statului în ipoteza relei-credinţe sau a gravei neglijenţe (fraud or serious misconduct).

Decizia de exercitare a acţiunii de regres aparţine Înaltului Consiliu Judiciar, din oficiu sau la cererea Ministerului Justiţiei.

Conform art. 14 din Legea nr. 6/2007, Ministerul Justiţiei sau organul competent să exercite acţiunea disciplinară împotriva judecătorului sau procurorului poate chema în judecată magistratul în faţa unei instanţe civile.

Anglia

Funcţionarii publici sunt, în general, imuni la procedurile pe seama activităţii prestate în exercitarea atribuţiilor judiciare.

Scoţia

Prin practica judiciară ce a urmat deciziei din cauza Haggart’s Trustees v Lord President Hope (1846), Camera Lorzilor, predecesoarea Curţii Supreme a Marii Britanii, a reţinut că judecătorii erau imuni faţă de răspunderea civilă pentru actele judiciare. Aceasta întrucât s-a considerat că prin îngăduirea unei reclamaţii pentru prejudicii împotriva judecătorilor cu privire la actele judiciare ale acestora ar submina independenţa sistemului judiciar şi nici nu existau temeiuri legale pentru asemenea cereri.

Există, totuşi, o excepţie legală stipulată în Legea de procedură penală a Scoţiei, care prevede că judecătorii locali (justices of the peace), ofiţerii instanţelor (clerks of court) şi procurorii sunt imuni faţă de răspundere în respectarea oricăror proceduri cuprinse în lege, cu excepţia situaţiilor în care:

  1. a) persoana în judecată a fost arestată din această cauză;
  2. b) asemenea proceduri, acte, consideraţii, decrete sau hotărâri au fost invalidate;
  3. c) persoana în judecată arată în mod expres şi dovedeşte că asemenea proceduri, acte, consideraţii, decrete sau hotărâri au fost luate, făcute ori emise cu rea-credinţă şi fără motive temeinice.

(Aceste date au fost obținute în urma unui demers lansat de Asociaţia Forumul Judecătorilor din România în cursul anului 2016, prin care au fost solicitate informaţii în acest sens de la autorități reprezentative din alte sisteme judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene  – ministere ale justiției, consilii judiciare/ale magistraturii, școli de magistratură etc.)

Italia

Această formă de răspundere este analogă celei a oricărui funcţionar public şi-şi găseşte temeiul în art. 28 din Constituţie, care stabileşte următoarele: “Funcţionarii şi angajaţii Statului sau ai instituţiilor publice se fac direct răspunzători, în virtutea legilor penale, civile şi administrative, pentru faptele săvârşite cu încălcarea unor drepturi. În asemenea cazuri, răspunderea civilă se extinde asupra Statului şi asupra instituţiilor publice”.

Materia răspunderii civile a magistraţilor, după un referendum în acest sens care a dus la abrogarea reglementarii precedente, puternic limitativă în privinţa cazurilor de răspundere, este reglementată în momentul de faţă de Legea nr. 117 din 13 aprilie 1988, intitulată “Despăgubirea pentru daunele provocate în exerciţiul funcţiunilor juridice şi răspunderea civilă a magistraţilor”.

În esenţă, legea afirma principiul posibilităţii de a despăgubi orice tip de daune provocate pe nedrept ca urmare a unui comportament, a unui act sau a unei decizii judiciare ale unui magistrat, înfăptuite cu “dol” sau “culpă gravă” în exerciţiul funcţiunii sau ca rezultat al “refuzului justiţiei”.

Legea furnizează noţiunile de culpă gravă şi de “negare a justiţiei” (denegare de dreptate): clarifică faptul că nu pot da naştere la răspunderi activitatea de interpretare a normelor de drept şi aceea de evaluare a faptelor şi a probatoriului: în această privinţă protecţia părţilor este în mod exclusiv procesuală, prin recurgerea la sistemul atacării în justiţie a deciziei judecătoreşti care se presupune a fi viciată.

Cu toate acestea, menţinându-se imposibilitatea revizuirii fondului activităţii judecătoreşti, poate exista eventual loc pentru răspunderea disciplinară a magistratului în cazurile unde, potrivit jurisprudenţei constante a Secţiei disciplinare a CSM ne aflăm în faţa unei abnorme sau a unei macroscopice încălcări a legii sau în faţa unui caz de utilizare distorsionată a funcţiei juridice.

Din perspectivă procesuală, răspunderea despăgubirii pentru daunele aduse gravează asupra Statului, împotriva căruia cel păgubit poate să acţioneze, iar în cazul afirmării răspunderii sale, Statul poate recupera, în anumite condiţii, sumele respective de la magistrat.

Acţiunea de răspundere şi procedura care îi corespunde au reguli speciale, printre care subordonarea caracterului procedural al acţiunii faţă de experimentarea tuturor mijloacelor ordinare de atac şi a celorlalte mijloace pentru a modifica sau revoca măsura care se presupune că a cauzat pe nedrept daune, precum şi prevederea unui termen de decadenţă pentru punerea în aplicare a acesteia; judecarea admisibilităţii acţiunii, în scopul controlării supoziţiilor respective, a respectării termenelor şi aprecierii unei eventuale “netemeinicii evidente”; facultatea de intervenţie a magistratului în procesul împotriva Statului.

Pentru garantarea transparentei şi imparţialităţii actului judecăţii sistemul prevede şi deplasarea competentei de cunoaştere a cauzelor în chestiune, în scopul evitării ca acestea să fie tratate de către acelaşi birou în care îşi desfăşoară sau şi-a desfăşurat munca magistratul din a cărui activitate se presupune a fi rezultat o daună abuzivă, conform criteriilor dictate de codul de procedură penală pentru procesele penale privind magistraţii.

– răspunderea pentru tergiversarea procesului

Legea nr.89 din 24 martie 2001, intitulată “Prevedere privind reparaţia echitabilă în caz de încălcare a termenului nerezonabil al procesului şi modificarea adusă articolului 375 din codul de procedura civilă” (în mod obişnuit denumită legea Pinto de la numele parlamentarului care a propus-o) stabileşte că acela care a suferit o daună patrimonială sau nepatrimonială, prin efectul încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Consiliului Europei în ce priveşte nerespectarea termenului rezonabil, aşa cum prevede art.6 par.1 din Convenţie, are dreptul la reparaţie echitabilă. În determinarea comiterii încălcării, trebuie luate în considerare: complexitatea cazului, comportamentul parţilor şi al judecătorului procesului, cel al celorlalte autorităţi chemate să contribuie la încheierea procesului.

Procesul este de competenţa Curţii de Apel, care hotărăşte prin decret însoţit de motivare şi care trebuie pronunţat în cursul procesului sau în decurs de şase luni de la încheierea să definitivă.

Decretul de acceptare a cererii (şi de atribuire a indemnizaţiei care decurge din această) este adus la cunoştinţa Procurorului general al Curţii de Conturi, pentru o eventuală declanşare a procedurii de răspundere civilă, precum şi titularilor acţiunii disciplinare a funcţionarilor publici, interesaţi în orice fel de procedură.

Legea, introdusă pentru realizarea unui remediu pe plan intern în faţa numeroaselor condamnări pronunţate de Curtea europeană a drepturilor omului care interesau Statul italian în materie de tergiversare excesivă a proceselor, priveşte răspunderea directă a Statului pentru deficienţele organizatorice ale sistemului juridic care nu permit să se dea un răspuns grabnic cererii de justiţie; poate avea relevanţă în privinţa răspunderii disciplinare a magistratului, în măsura în care vina pentru durata excesivă a procesului poate fi atribuită comportamentelor de neglijenţă al acestuia.

– noţiunile de dol şi culpă gravă în răspunderea civilă a magistratului

Legea nr. 117 din 1988 stabileşte ce acel care a suferit un prejudiciu pe nedrept prin efectul unui anume comportament, unui act sau al unei măsuri juridice înfăptuite de către magistrat cu dol sau din culpă gravă în exercitarea funcţiei, poate acţiona în justiţie Statul în vederea obţinerii de despăgubiri de daune şi că Statul, în cazul unei condamnări la plata despăgubirilor, poate la rândul său să exercite o acţiune de recuperare împotriva magistratului, în valoare de maximum o treime din salariul pe un an; în caz de dol această limită nu e aplicabilă.

Noţiunea de dol (în această materie, nu se utilizează în limbajul legilor italiene conceptul de rea-credinţă) nu este dată de lege şi din acest motiv este nevoie să se recurgă la accepţiile acestuia din codul civil, în ce priveşte anularea contractelor, cu referire la înşelătoriile folosite sau la o serie de manevre şi de artificii de natură să inducă în eroare partea adversă, caracterizate prin ceea ce se cheamă animus decipiendi, adică voinţa de a înşela, sau din codul penal, care defineşte purtător de dol acel delict în care evenimentul cauzator de daune sau periculos, care este rezultatul unei acţiuni sau al unei omisiuni, este premeditat şi voit de către făptuitor, ca o consecinţa a propriei acţiuni sau omisiuni; în esenţa, conduita de dol este caracterizată de elemente de intenţie a comportamentului şi de reprezentarea daunei.

Legea 117 din 1988 defineşte (art. 2), în schimb, care sunt cazurile de culpă gravă relevante pentru stabilirea răspunderii civile a magistratului (a Statului, pentru comportamentul magistratului, menţinându-se posibilitatea recuperării prejudiciului).

Constituie culpă gravă : încălcarea gravă a legii determinată de neglijenţa de neiertat; afirmarea, determinată de neglijenţa condamnabilă, a unei fapte a cărei existenţă este incontestabil exclusă din actele procesului; negarea, determinată de condamnabila neglijentă, a unui fapt a cărui existenţă reiese în mod incontestabil din actele procesului; luarea unei măsuri privind libertatea persoanei în afara cazurilor permise de lege sau fără motivare.

Legea clarifică, de asemenea, (art. 3), că reprezintă o negare a actului de justiţie refuzul, omisiunea sau întârzierea magistratului în redactarea actelor biroului său atunci când, după scurgerea termenului legal de încheiere a actului partea prezentat o petiţie  şi au trecut, fără vreun motiv justificat, 30 de zile; termenul poate fi prelungit în materie civilă şi este redus la cinci zile, termen ce nu poate fi prelungit, în materie de libertate personală a imputatului.

Jurisprudenţa Curţii de Casaţie în materie a clarificat următoarele:

– neglijenţa condamnabilă cere un quid pluris faţă de neglijenţă, adică trebuie să se prezinte ca inexplicabilă, fără legătură cu acele particularităţi ale situaţiei care ar putea face de înţeles, fără a o justifica, eroarea judecătorului (Cass. 6950/94);- gravă încălcare a legii determinată de neglijenţa condamnabilă nu exclude normele procesuale; nu este sursă de răspundere acel moment al activităţii judecătorului care priveşte identificarea conţinutului unei norme şi aplicabilităţii acestuia la o anumită faptă, chiar dacă soluţia e interpretabilă sau prost argumentată, întrucât altfel s-ar ajunge la o revizuire nepermisă a unei judecăţi interpretative sau evaluative, în timp ce constituie sursă de răspundere omiterea judecăţii asupra unor chestiuni decisive (Cass. 17259/02);

– ipoteza emiterii unei hotărâri privitoare la libertatea persoanei în afara cazurilor îngăduite de lege priveşte premisele stabilite în mod abstract şi nu evaluarea actelor procesuale (Cass. 2186/97).

Conform art. 9 din Legea nr.117/1988, în caz de cerere de despăgubire de daunelor pentru răspundere civilă declarată admisibilă, trebuie întreprinsă o acţiune disciplinară împotriva magistratului pentru faptele care au provocat acţiunea de despăgubire. În acest scop actele se transmit Procurorului general de pe lângă Curtea de Casaţie în termen de 2 luni, dacă acţiune nu a fost deja declanşată de acesta sau de Ministrul Justiţiei. (Raportul seminarului „Răspunderea disciplinară a magistraţilor şi noţiunile de „rea credinţă” şi „gravă neglijenţă” în administrarea justiţiei, potrivit art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004”, 21 februarie 2007, Bucureşti, disponibil pe www.csm1909.ro)

Reforma din Italia – Legea nr.18/2015

Legea nr. 117/1988 conţinea în prevederile de la articolul 2 că orice persoană care a suferit daune ca urmare a comportamentului nejustificat a magistratului, a unei hotărâri judecătoreşti sau a unui alt act pus în aplicare de către un magistrat, are deschisă calea în recuperarea prejudiciului împotriva Statului pentru compensarea pierderilor financiare „care decurg din privarea de libertate”.

Reforma a lărgit spectrul acţiunilor care pot constitui temei al daunelor, prin eliminarea sintagmei „care rezultă din privarea de libertate“, prevăzut anterior.

În ceea ce privește întinderea despăgubirii, alineatul 3, astfel cum a fost modificat prin art. 5 din Legea nr.18/2015, ridică pragul material de suportare a daunelor de la 1/3 din indemnizaţia la ½ din indemnizaţia magistratului.

Se menţine, în aparenţă, conceptul de “răspundere indirectă”. Principiul răspunderii indirecte a rămas neschimbat, în sensul că cetăţeanul care a suferit un prejudiciu ca urmare a acţiunii sau omisiunii nejustificate a magistratului, va trebui să exercite o acţiune în recuperarea daunelor numai împotriva statului, cu excepţia cazurilor în care magistratul a săvârşit o infracţiune, în legătură cu dauna produsă, caz în care exista posibilitatea exercitării unei acţiuni directe.

Cu toate acestea, pentru acţiunea indirectă, a fost instituită o garanţie pentru magistrat pentru înlăturarea oricăror presiuni asupra sa, în sensul că este necesar să existe o evaluare a responsabilităţii acestuia, în termen de doi ani, şi nu de un an astfel cum era prevăzut în legislaţia anterioară.

În plus, statul este obligat să exercita o acţiune în regres contra magistratului, opţiunea din vechea legislaţie fiind înlăturată, pentru cazurile de denegare de dreptate, încălcarea dispoziţiile legale interne sau al dreptului Uniunii Europene, precum şi pentru situaţiile în care s-a încercat denaturarea faptelor şi a dovezilor, cu rea-credinţă, gravă neglijenţă sau pentru situaţiile de fraudă.

Procurorul General la Curtea de Casație se va exercita acţiunea disciplinară pe baza creanţei suportate de Stat, fără a mai fi necesară îndeplinirea procedurii de filtru (admisibilitate în principiu).

A fost reglementată o extindere a conceptului de “neglijenţă gravă”. Forma de vinovăţie cu care a acţionat judecătorul este necesară să se incadraze în noţiunile de “rea-credinţă”, “gravă neglijenţă” sau “denegare de dreptate”.

-“ neglijenţa gravă“, potrivit noii legislaţie, este definită ca o încălcare a normelor de drept şi nu are legătură cu activate de evaluare a situaţiei de fapt şi de drept incidente într-o cauză – o încălcare clară a dreptului intern și a legislației Uniunii Europene (în loc de grave încălcări a legii aplicabile anterior);

– denaturarea unui fapt sau a unei probe;

– declararea unui fapt care în mod incontestabil este respins, sau, invers, negarea unui fapt care exista incontestabil;

– emiterea unei decizii care afectează libertatea personală sau a proprietăţii în afara cazurilor premise de lege sau fără motiv.

În noul alineat 3-bis, în plus, legea precizează condițiile care trebuie luate în considerare în stabilirea cazurilor în care exista o încălcare clară a legii interne şi al dreptului Uniunii Europene, respectiv cu luarea în considerare a criteriilor privind „gradul de claritate și de precizie al normele încălcate; nejustificarea și gravitatea încălcării“, precum și, în ceea ce privește numai încălcare vădită a dreptului UE, „nerespectarea obligației formulării unei întrebări preliminare de referinţă în conformitate cu articolul 267 al treilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

După reforma, prin modificarea paragrafului 2 al art. 4 din Legea nr. 117/1988, cererea trebuie să fie făcută în termen de trei ani (în loc de doi ani prevăzut anterior) de la incident.

Eliminarea filtrului admisibilitate prevăzut de art. 5 din Legea nr. 117/1988, în prezent abrogată, potrivit căreia, Curtea, după ascultarea parţilor, trebuia să se pronunţe imediat asupra admisibilităţii.

Serbia

Statul este răspunzător pentru daunele suferite de terţe persoane din cauza erorilor judiciare, pentru situaţiile în care s-a pronunţat o decizie a Curţii Constituţionale, hotărârea judecătorească internă a devenit definitiva sau există o decizie pronunţată de un organism European. Statul se poate îndrepta cu o acţiune în regres împotriva judecătorului care cu rea-credinţa sau neglijenţă gravă a provocat eroarea judiciară.

Franţa

Pentru situaţiile în care se stabileşte conduita necorespunzătoare a unui judecător, statul are la îndemâna acţiunea în regres împotriva judecătorului conform L.781-1, Codul de organizare judiciară. Reprezintă o acţiune clasică de responsabilitate administrativă prin care este permis statului să se întoarcă împotriva agenţilor săi atunci când acestea, prin comportamentul lor, au cauzat un prejudiciu.

În 2008, 182 de acțiuni în despăgubiri au fost introduse împotriva statului în fața instanțelor naționale, din cauza disfuncționalităților din justiție (217 în 2007) și în 47 de decizii statul a fost condamnat. Cele 47 de decizii au stabilit daune în valoare totală de 1,100,540.80 euro (870,163.88 de euro pentru 33 de decizii definitive în 2008).

În cazul în care statul este condamnat pentru funcționarea defectuoasă a justiției determinată de o abatere personală a magistratului şi imputabil acestuia, acţiunea în regres poate fi iniţiată în scopul de a obţine de la judecător rambursarea sumelor plătite de stat.

Cu toate acestea, recursul statului împotriva unui magistrat care comite o greșeală personală cu privire la serviciul public de justiție, nu a fost niciodată pusă în aplicare.

Jurisprudența Consiliului Suprem și a Consiliul de Stat au clarificat, de asemenea, limitele stricte în care actul judiciar în sine, deoarece este denaturat, poate duce la acțiuni disciplinare.

Într-adevăr, rezultă din independența autorității judiciare, afirmat la art.64 din Constituție, că hotărârile judecătorești nu pot fi criticate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Un magistrat nu poate fi urmărit penal din cauza deciziilor judiciare pe care le face. CSM subliniază, de asemenea, această regulă, afirmând că el nu putea „ exercita o evaluare a actelor judiciare ale judecătorilor, care sunt responsabilitatea exclusivă a acestora din urmă și nu pot fi criticate decât prin exercitarea căilor de atac prevăzută de lege pentru părțile în litigiu.” Consiliul Constituțional a validat această analiză, atunci când s-a pronunțat asupra unei prevederi a Legii organice din 5 martie 2007, prin care a reluat dar a şi extins aceasta excepție şi a statuat, în plus față de definirea abaterii disciplinaire ca „independența sistemului judiciar, garantată de art.64 din Constituție, și principiul separației puterilor, consacrat la art.16 din Declarația 1789, nu interzice legiuitorului organic să se extindă răspunderea disciplinară a judecătorilor pentru activităţilor lor judiciare, pentru situaţiile când se indentifică o încălcare gravă și deliberată a unei norme de procedură; cu toate acestea, aceleași principii se opun angajamentul procedurii disciplinare, atunci când această încălcare nu a fost recunoscută anterior printr-o hotărâre definitivă în instanţă”.

Austria

Statul este răspunzător pentru toate daunele cauzate de erorile provocate de către un funcționar public, cu condiția ca partea care le pretinde să fi epuizat toate căile de atac. Judecătorii sunt consideraţi funcţionari publici, cu excepţia celor care funcţionează în cadrul instanţei supreme a căror hotărâri nu pot atrage, în nicio situaţie, exercitarea unei acţiuni pentru recuperarea daunelor.

Cu toate acestea, pentru a fi angajată răspunderea patrimonială este necesar că eroarea să fie rezultatul încălcării grave a reglementărilor legale şi a deciziilor instanţei supreme. Statul se poate îndrepta împotriva judecătorului pentru recuperarea daunelor plătite dar numai când exista o eroare gravă. În acest sens, există un sistem de asigurare privată a căror costuri nu sunt suportate de stat.

5. Evoluţie legislativă naţională

În privinţa Legii nr.303/2004 se remarca că încă de la data intrării în vigoare, 27.09.2004, legiuitorul a reglementat răspunderea directă a statului în raport cu persoanele prejudiciate, dar şi răspunderea indirectă a magistratului, în condiţiile Codului de procedura penală şi pentru celelalte situaţii, sub rezerva dovedirii că a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

De remarcat, la data intrării în vigoare nu era prevăzută abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijentă, aceasta fiind introdusă prin art.I din  titlul XVII din Legea nr.247/19.07.2005 şi nici nu erau definite noţiunile de “rea-credinţa” sau “gravă neglijenţă”.

Prin Legea nr.356/2006 se încearcă definirea elementului material al abaterii, în sensul că acţionarea cu forma de vinovăţie corespunzătoare relei-credinţe sau gravei neglijenţe se raportează la normele de drept procedurale.

După trecerea a şase ani, prin Legea nr.24/2012, legiuitorul intervine pentru a definitiva forma actuală, în sensul că menţine abaterea disciplinară, cu o nouă numerotare, a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în conţinutul art.99 lit.t) din Legea nr.303/2004, în timp ce prin art.991 defineşte noţiunile de “rea-credinţă” şi “gravă neglijenţă”.

Pe tot parcursul evoluţiei legislative, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru repararea daunelor produse prin erori judiciare s-a menţinut la 1 an.

În ceea ce priveşte Legea nr.317/2004 în componenta referitoare la termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare, la data intrării în vigoare, 30.09.2004, termenul era de 1 an calculat de la data săvârşirii abaterii, cu elementul de reper pentru acţiunea disciplinara la 60 de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii disciplinare.

Prin O.U.G. nr.29/2006 se menţine termenul de 1 an al prescripţiei răspunderii disciplinare, calculat de la data săvârşirii abaterii cu eliminarea oricărui alt element referitor la exercitarea acţiunii disciplinare. Prin O.U.G. nr.59/2009, termenul de 1 an al prescripţiei rămâne neschimbat dar momentul de debut al curgerii este dat momentul luării la cunoştinţa a faptei.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.36/2011 se produc modificări în sensul că acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termenul de prescripţie de cel mult 1 an de la data la care fapta a fost cunoscută de C.S.M., dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii faptei. În final, prin Legea nr.24/2012, odată cu modificările produse şi asupra Legii nr.303/2004, termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare este stabilit la 2 ani calculat de la data la care fapta a fost săvârşită cu indicarea unui termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, pentru exercitarea acţiunii disciplinare.

6. Oportunitate modificare legislativă

6.1. Eficienţa

În conformitate cu legislaţia în vigoare, magistratul răspunde prin intermediul unei acţiuni directe, civil, contravenţional şi penal pentru fapte independente de actul de justiţie.

În privinţa răspunderii disciplinare, sancţiunile sunt strict prevăzute de Legea nr.303/2003 şi pot fi stabilite doar pentru fapte, atitudini, comportamente reglementate în mod expres de art.99 din acelaşi act normativ.

De menţionat ca răspunderea disciplinara nu exclude celelalte tipuri de răspundere, respectiv răspunderea penală sau civilă, după caz, dar, potrivit dispoziţiile legale în vigoare, constituie situaţie premisă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a magistratului, în condiţiile arătate în continuare.

Eroarea judiciară constituie temei pentru angajarea răspunderii directe a statului dar şi a magistratului pentru repararea prejudiciilor patrimoniale, atât în cauzele penale cât şi în cazul celorlalte cauze, astfel cum rezultă din disp.prev. de art.96 alin.2 din Lg.303/204.

Deşi eroarea judiciară nu este definită în mod expres de legiuitor, din punct de vedere al relevantei răspunderii patrimoniale a magistratului, conţinutul acesteia rezulta, atât în componenţa obiectivă cât şi în componenţa subiectivă, din interpretarea prevederilor art.96 alin.2 şi alin.7 rap. la art.99 lit.t) şi 991 din Legea nr.303/2004, în sensul că este necesar ca magistratul să fi acţionat cu rea-credinţa sau gravă neglijenta în încălcarea normelor de drept material ori procesual.

De remarcat este că pentru angajarea răspunderii directe a statului pentru eroare judiciară nu este necesară întrunirea elementelor constitutive ale acesteia, sub aspect subiectiv sau obiectiv, statul având aptitudinea de a răspunde pentru orice eroare judiciară cauzatoare de prejudicii în condiţiile art.96 alin.1 din Legea nr.303/2004.

Răspunderea civilă indirectă a magistratului pentru erori judiciare produse în alte procese decât cele penale.

            Din art.96 alin. 1 şi alin.4 din Legea nr.303/2004 rezultă, dincolo de orice dubiu, că acţiunea pentru exercitarea dreptului la repararea prejudiciilor se poate exercita numai împotriva statului şi numai după ce s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, răspunderea disciplinară sau penală a magistratului, pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii şi dacă această faptă este de natură să determine eroare judiciară. Prin urmare, pentru alte procese decât cele penale, statul răspunde direct indiferent de tipul de abatere disciplinară reţinută în sarcina magistratului şi indiferent de natura infracţiunii săvârşite, cu amendamentul ca acestea din urmă să fie apte să genereze o eroare judiciară.

În privinţa răspunderii indirecte a magistratului, în cadrul acţiunii în regres reglementată de art.96 alin.7 din Legea nr.303/2004, statul are posibilitatea să recupereze despăgubirile acordate doar de la magistratul care a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în săvârşirea unei fapte, încadrată în sfera ilicitului penal sau disciplinar, după caz.

În această din urmă situaţie, eroarea judiciară trebuie dovedita în faţa instanţei care judecă acţiunea în regres, în limitele şi cadrul stabilit de art.96 alin.4 şi alin.7 din Legea nr.303/2004, hotărârea penală sau disciplinară a magistratului nefiind apte, prin ele însele, să conducă spre reţinerea unei prezumţii absolute de eroare judiciară. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul la acţiune în regres a statului împotriva magistratului, potrivit art.96 alin.8 din Legea nr.303/2005, este de un an.

În legătură cu acest ultim aspect, este necesar să fie avut în vedere termenul de prescripţie a răspunderii disciplinare, în acelaşi sens şi termenul de prescripţie a răspunderii penale, având în vedere interdependenţa între acestea, pentru situaţia când abaterea disciplinară/fapta penală a generat eroarea judiciară, atât în cazul răspunderii directe a statului cât şi în cazul răspunderii subsidiare a magistratului.

În acest context se disting două situaţii:

– în urma exercitării acţiunii disciplinare sau penale, la sesizarea din oficiu sau a persoanei interesate, magistratul a fost sancţionat disciplinar pentru fapta prev. de art.99 lit.t) din Legea nr.303/2004 sau penal pentru o faptă penală, printr-o hotărâre definitivă.

– în lipsa unei sancţiuni disciplinare sau penale, Statul Roman este condamnat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi obligat la acordarea despăgubirilor.

Pentru prima situaţie, persoana vătămată are dreptul la acţiunea în despăgubiri împotriva statului, în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare penală sau disciplinară, după caz. Statul Român, la rândul lui, are dreptul la exercitarea acţiunii în regres împotriva magistratului, tot în termenul de 1 an, dreptul său la acţiune fiind născut după momentul acoperii prejudiciului astfel cum rezultă din art.96 alin.7 din Legea nr.303/2004.

Pentru a doua situaţie, cu luarea în considerare a particularităţilor ce ţin de pronunţarea unei hotărâri la CEDO, aceasta putând avea loc şi la o distanţă de 3-7 ani de la data săvârşirii prezumtivelor fapte penale sau disciplinare, se remarcă, la o privire superficială, că termenul de prescripţie a răspunderii penale/disciplinare s-a împlinit în majoritatea cazurilor şi, pe cale de consecinţă, nu mai poate fi realizată situaţia premisă, respectiv existenţa unei hotărâri penale/disciplinare definitive.

În legătură cu aşa-zisul impediment, Ministerul Justiţiei a formulat opoziţie şi a propus identificarea unor soluţii prin modificarea cadrului legislativ existent, nu pentru realizarea drepturilor persoanelor vătămate, acestora fiindu-le deja acordate despăgubiri în baza hotărârilor CEDO, ci pentru exercitarea dreptului Statului în vederea recuperării daunelor prin intermediul acţiunii în regres împotriva magistratului.

Nu este necesară intervenţia legiuitorului având în vedere că soluţiile sunt oferite de legislaţia în vigoare.

Astfel, pentru înlăturarea impedimentului împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii disciplinare/penale, după caz, persoana interesată, căreia ulterior i-au fost recunoscute ca fiindu-i încălcate drepturile, prin hotărârea CEDO, are la îndemână, în prealabil, exercitarea dreptului prevăzut de art.97 alin.1 din Legea nr.303/2004 formulată în termenul de prescripţie prevăzut de art.46 alin.7 din Legea nr.317/2004 constând în sesizarea Consiliului Superior al Magistraturii privind abaterile disciplinare sau, după caz, prevăzut de art.289 C.pr.pen. privind plângerea penală, pentru situaţiile în care organul de urmărire penală nu se sesizează din oficiu.

Dacă partea interesată nu a înţeles să se folosească de drepturile conferite de lege şi a ales doar calea plângerii la instanţa europeană, hotărârea CEDO, astfel cum s-a subliniat anterior, nu poate constitui, prin ea însăşi, o dovadă irefutabilă de eroare judiciară care să constituie temei pentru exercitarea acţiunii în regres de către stat împotriva magistratului.

Este adevărat că partea interesată, doar în privinţa acţiunii disciplinare, nu poate formula critici în legătură cu soluţia pronunţată prin hotărârea judecătorească, care este supusă cailor de atac, dar acest aspect nu are relevanta şi nu constituie un fine de neprimire pentru cercetarea faptelor disciplinare prevăzute de art.99 lit.t) din Legea nr.303/2004, astfel încât poate formula o plângere în termenul de prescripţie. Statul, la rândul lui, nu poate reproşa imposibilitatea obiectivă decurgând din legislaţia în vigoare de a formula acţiune în regres în cazul hotărârilor CEDO, de vreme ce, pe de o parte, chiar şi în cazul în care a fost obligat la despăgubiri se poate constata că nu a existat o eroare judiciară imputabila magistratului în sensul prevăzut de art.96 alin.4 şi alin.7 din Legea nr.303/2004 şi, pe de altă parte, prin reprezentanţii săi, Statul are posibilitatea să exercite, el însuşi, acţiunea disciplinară şi să obţină o hotărâre definitivă de sancţionare, pentru situaţia constatării abaterii disciplinare aptă de a conduce spre o eroare judiciară, anterior unei hotărâri de condamnare la CEDO, înainte de împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii disciplinare.

Răspunderea civilă indirectă a magistratului pentru erori judiciare produse în procesele penale.

Sediul materiei este dat de art.542 C.pr.pen. potrivit căruia, în cazul în care s-au stabilit despăgubiri pentru eroare judiciară sau privare nelegală de liberate sau statul roman a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acesta din urmă are obligaţia de a exercita acţiunea în regres împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune.

În cadrul acţiunii în regres, statul trebuie să dovedească, prin intermediul ordonanţei procurorului sau al hotărârii penale definitive, că persoana a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.

Se remarcă, spre deosebire de cauzele anterioare, că factorul generator de prejudicii, în materie penală, poate consta fie dintr-o eroare judiciară definită de art.538 C.pr.pen., fie dintr-o privare nelegală de libertate, definită la rândul ei de art.539 C.pr.pen., în ambele variante constatate deja prin hotărâre definitivă de achitare, pentru cazul erorii judiciare şi prin ordonanţa procurorului, încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de camera preliminară sau a instanţei de judecată, pentru situaţia privării nelegale de libertate, astfel cum rezultă din art.542 alin.2 rap. la art.541 alin.2 C.pr.pen..

În acest context legislativ, pentru despăgubirile acordate de statul roman provenite din erorile judiciare şi privările nelegale de libertate, nu mai este necesară, în cadrul acţiunii în regres, a îndeplinirii situaţiei premise, respectiv existenta unei hotărâri prin care s-a constatat abaterea disciplinară sau faptă penală, eroarea judiciară şi privarea nelegală de libertate fiind deja constatate în cadrul şi limitele prevăzute de art.538 şi art.539 C.pr.pen. de către organul judiciar competent. Elementul ce trebuie dovedit în cadrul acţiunii în regres este de natura subiectivă şi constă în dovedirea acţionarii cu rea-credinţă sau culpa gravă profesională a producerea erorii judiciare sau a privării nelegale de libertate.

O situaţie aparte, o reprezintă cazurile în care statul roman este condamnat de o instanţă internaţională, hotărârea acesteia, potrivit art.542 alin.2, neputând fi folosită ca dovadă a producerii rezultatului cu rea-credinţă sau culpa gravă profesională, deşi aceeaşi hotărâre poate constitui temei pentru exercitarea acţiunii în regres, astfel cum rezultă din art.542 alin.1 C.pr.pen..

6.2 Suficienţa

Prin comparaţie cu legislaţia relevanta a statelor europene, România se situează printre statele care angajează răspunderea magistratului la limitele şi standardele cele mai ridicate.

Potrivit legislaţiei naţionale, este identificat factorul generator de producere a prejudiciilor şi anume eroarea judiciară, care, la rândul ei, este definită în materie penală şi interpretată în materie civilă, elementele de natura obiectivă fiind apte să acopere toate situaţiile asupra cărora celelalte state nu s-au aplecat, au ezitat să le prevedă sau sunt în curs de adoptare, iar elementele de natura subiectivă, reaua-credinţă sau gravă neglijenta circumscriindu-se în sfera standardelor europene, delimitând independenţa magistratului de legitimitatea intereselor persoanelor prejudiciate.

Astfel, încălcarea normelor de drept material sau procesual, apte să genereze eroarea judiciară aşa cum rezultă din art.991 din Legea nr.303/2004, constituie o normă de drept de natură să cuprindă toate garanţiile conferite de art.6 din Convenţie, în materie penală şi materie civilă, dreptul la un proces echitabil, în toate componentele sale referitoare la accesul la o instanţă, celeritatea judecării cauzei, dreptul la apărare, prezumţia de nevinovăţie, egalitatea de arme, privilegiul contra autoincriminarii, contradictorialitatea, denegarea de dreptate, evaluarea probelor, caracterul neloial al probelor, etc., reprezentând norme de drept intern civile sau penale şi reglementate, fie la nivel de principiu, fie ca norme generatoare de raporturi juridice.

Acţiunile disciplinare, situaţiile premise astfel cum au fost amintite anterior, au fost exercitate în mod constant şi justificat şi au condus, pentru perioada 2010-2015, la sancţionarea disciplinară a peste 100 de magistraţi şi condamnarea a 36 de magistraţi pentru fapte de corupţie.

Imunitatea magistratului pentru fapte în legătură cu atribuţiile sale constituţionale este situată în partea cea mai inferioară a protecţiilor, judecătorul şi procurorul fiind lipsit de orice imunitate pentru fapte de natura penală, cu excepţia masurilor preventive cărora le sunt aplicabile protecţii filtru, în mod asemănător pentru fapte de natură civilă sau orice alte fapte de orice natură.

În acest context, răspunderea patrimonială corespunde exigenţelor europene iar invocarea numărului şi cuantumului despăgubirilor acordate ca urmare a condamnărilor statului român la CEDO nu reprezintă, în realitate, o cauză justificată pentru agravarea răspunderii patrimoniale a magistratului, în condiţiile în care de cele mai multe ori eroarea judiciară nu este rezultatul unei singure acţiuni/omisiuni ci reprezintă efectul unui cumul de factori şi incidente care implica şi obligaţiile celorlalte puteri în stat, legislativă şi executivă.

Astfel, potrivit statisticilor,[1] până la 31 decembrie 2014, puterea legislativă este responsabilă în 76,82% dintre cauzele în care s-au pronunţat hotărâri de condamnare (769 cauze), puterea judecătorească este responsabilă în 64,83% (649 cauze), puterea executivă în 57,84% (579 cauze), Ministerul Public pentru 19,48% (195 cauze), iar Curtea Constituţională este responsabilă pentru 0,39% din condamnări (4 cauze).

Nu în ultimul rând, orice intervenţie legislativă de natură a crea bănuiala de presiune asupra sistemului judiciar trebuie să fie puternic fundamentată, astfel încât să înlăture orice factor de imixtiune, independenţa obiectivă fiind percepută ca ameninţată potrivit raportului ENCJ 2013-2014 referitor la Independenţa şi responsabilitatea sistemului judiciar -Standardele europene şi internaţionale privind independenţa judiciară şi responsabilitatea.

6.3 Deficienţele (intervenţie legislativă)

Reglementarea normelor de drept care delimitează răspunderea magistratului de a altor funcţionari publici în sarcina cărora se poate reţine o participaţie la producerea erorii judiciare. Stabilirea competentei materiale pentru acţiunea în regres a statului român împotriva judecătorului/procurorului, în cauzele penale, cel puţin la nivel de Curte de apel.

7. Concluzii

Cadrul legislativ actual oferă toate soluţiile pentru angajarea răspunderii statului, în mod direct şi a magistratului, în subsidiar, nefiind necesară, cel puţin până la conturarea unei jurisprudenţe, o intervenţie legislativă.

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Concluziile actualizate pentru perioada 1994-2014 au fost publicate în volumul X al culegerii „Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României. Analiză, consecinţe, autorităţi potenţial responsabile” (paginile 4431-4472) -http://www.editurauniversitara.ro/carte/cedo/hotararile_cedo_in_cauzele_impotriva_romaniei_2014_analiza_consecinte_autoritati_potential_responsabile_volumul_x/11120 şi sunt puse la dispoziţia cititorilor la pagina web http://hotararicedo.ro/files/files/CEDO%20VOL%20X%20nprint.pdf .

No related posts.

2 Responses to “Răspunderea civilă a magistraţilor”


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ three = 8

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)