Neîncălcarea art. 6 par. 1 din Convenție, în cazul în care, în numele instanței, un grefier a administrat proba cu interogatoriul

CEDO, cauza Agnes Mort c. Regatului Unit, decizia de inadmisibilitate din 6 septembrie 2001, cererea nr.44564/98

Situația de fapt

Reclamanta, Agens Mort, este cetățean al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, fiind născută în 1956, și locuiește în Corby.

A. Circumstanțele cauzei

În timpul evenimentelor, reclamanta, în vârstă de 42 de ani, mamă singură, era în evidența Income Support, cu un istoric de probleme de sănătate mentală și dependență de droguri.

La 10 noiembrie 1995, după ce a pledat vinovată, reclamanta a fost condamnată de Curtea de Justiție din Corby pentru neplata taxei de licență TV. Ea a fost amendată cu 100 lire sterline (GBP), precum și la plata unor cheltuieli de 45 GBP, în total 145 GBP în conformitate cu art. 150 (3) al Legii instanțelor judecătorești din 1980. După ce a luat în considerare mijloacele sale materiale, curtea și-a exercitat atribuțiile în conformitate cu art. 75 (1) a Legii din 1980 și a dispus ca reclamanta să plătească în rate câte 5 GBP pe săptămână. Prin art.46 (1) din Regulamentul instanțelor, grefierul curții a informat-o pe reclamantă cu privire la suma pe care trebuia să o achite, cuantumul ratelor și data și locul la care trebuiau plătite. Neplătind ratele o perioadă de timp, o citație a fost emisă pentru a se prezenta în fața instanței de judecată, la data de 24 ianuarie 1996. Fiindcă nu s-a prezentat, fără vreo explicație, curtea a emis un mandat de arestare pe numele său. Acesta a fost pus în executare. Reclamanta s-a prezentat în fața instanței la 13 martie 1996. Curtea a constatat că a refuzat intenționat să plătească și a decis să fie condamnată la închisoare pentru o perioadă de 7 zile, pedeapsă suspendată cu condiția de a plăti o amendă de 5 GBP pe săptămână. Reclamanta a întârziat plata. La data de 1 mai 1996, când reclamanta nu s-a prezentat și nici nu a dat vreo declarație, curtea a dispus condamnarea la închisoare pentru 7 zile, până ce suma de 140 GBP va fi plătită. Cu toate acestea la 25 septembrie 1996, înainte ca ordinul să fie executat (pentru că reclamanta nu a fost găsită), instanța a hotărât să revizuiască decizia, în funcție de evoluțiile recente ale jurisprudenței, anulând pedeapsa închisorii și emițând un mandat pentru a asigura prezența acesteia în fața instanței pentru a fi judecată în continuare cauza.

La 27 ianuarie 1996, reclamanta a fost din nou condamnată pentru utilizarea televiziunii fără licență. Ea a fost amendată cu 120 GBP și cheltuieli în sumă de 45 GBP. Reclamanta nu a fost prezentă în instanță. Instanța a dispus ca reclamanta să plătească suma până la data de 25 octombrie 1996. Grefierul instanței i-a expediat un preaviz. Reclamanta nu a efectuat vreo plată. Un nou preaviz a fost emis la 4 noiembrie 1996. Reclamanta nu a oferit niciun răspuns.

Curtea a emis citații în care solicita reclamantei să se prezinte în instanță la data de 4 decembrie 1996. Cum aceasta nu s-a prezentat, curtea a emis un mandat de arestare conform art. 83 (1) (b) din Legea din 1980.

Mandatul în legătură cu al doilea ordin a fost executat și reclamanta s-a prezentat în fața curții la 10 martie 1997. Curtea a reiterat sumele datorate în conformitate cu cele două ordine și a continuat ancheta în temeiul art. 82 (3) (b) din Legea din 1980. Ca răspuns la întrebările adresate de grefierul instanței, reclamanta a prezentat probe în legătură cu sănătatea sa și circumstanțele cauzei. A afirmat că nu a plătit amenda, deoarece era foarte bolnavă, suferea de depresie și agorafobie de mai mult de un an și 6 luni. La sfârșitul audierii, grefierul s-a sfătuit cu judecătorii înainte ca aceștia să dispună plata amenzii de 5 GBP pe săptămână, la 24 martie 1997.

Reclamanta a achitat ratele la 8 și 15 aprilie 1997, apoi nu a mai plătit. La 30 aprilie 1997, o citație a fost emisă pentru a solicita să se prezinte la data de 30 mai 1997. Nu s-a prezentat și a fost emis un mandat de arestare.

Reclamanta a fost adusă în fața judecătorilor la 25 iulie 1997. În timpul audierilor, nu a fost reprezentată și nu i-a fost oferită asistența unui avocat din oficiu. Nu a solicitat o astfel de reprezentare. O anchetă la adresa acesteia a fost efectuată. Aproape toate întrebările au fost adresare de grefier. Scopul întrebărilor a fost să stabilească mijloacele acesteia de la acea vreme, să identifice dacă orice motive sau scuze au existat pentru neplată și să permită magistraților să ia în considerare opțiunile de aplicare accesibile și să decidă dacă acestea au fost adecvate sau susceptibile de a reuși. Ea a mărturisit că este părinte singur al băiatului de 11 ani, șomeră. Ea primea 79 GBP pentru săptămână de la Departamentul de Securitate Socială și 17 GBP pe săptămână alocația pentru copil. A plătit recent datoria pentru chiria apartamentului în valoare de 400 GBP și plătește săptămânal 35 GBP pentru mâncare, 10 GBP pentru consum și propriile beneficii, după deducerea cheltuielilor.

Reclamanta a relatat instanței că a suferit probleme de sănătate și a prezentat o notă medicală de la medicul său, în care se menționa că suferea de anxietate, depresie și efectele abuzului de heroină, plus al medicamentelor administrate. În timpul interogărilor, grefierul a prezentat reclamantei că dorința sa de a plăti alte datorii în acea perioadă dar nu și amenda sugerată, demonstrează faptul că a considerat amenda ca fiind de o prioritate inferioară și că aceasta a demonstrat că ar fi putut plăti amenda dacă ar fi avut intenția. Reclamanta, în răspuns, a susținut că a considerat să plătească datoriile pentru spațiul închiriat pentru a păstra casa pentru ea și fiul acesteia. La sfârșitul audierilor, grefierul instanței, la cererea magistraților, i-a urmat în camera de consiliu. Magistrații au indicat grefierului că au stabilit vinovăția, neglijând aportul reclamantului în neplata amenzilor și cheltuielilor și, în plus, au dorit să se asigure că au luat în considerare toate opțiunile de control posibile. Magistrații și grefierul s-au întors în sala de judecată împreună. Magistrații au dispus condamnarea reclamantei la pedeapsa închisorii pe un termen de 14 zile, suspendat cu condiția plății a 7 GBP pe săptămână.

Reclamanta nu a efectuat următoarele plăți. La 28 august 1997, a fost citată să se prezinte în fața magistraților pentru data de 19 septembrie 1997, în scopul prezentării motivului pentru care nu ar trebui să fie condamnată la închisoare. Cum nu s-a prezentat, instanța a condamnat-o la 14 zile de închisoare cu toate că suma de 295 GBP fusese plătită.

La 20 octombrie 1997, reclamanta s-a prezentat la Comisariatul de Poliție din Corby, unde a fost reținută, conform mandatului de arestare. La 21 octombrie 1997, ea a fost transferată la închisoare.

La 22 octombrie 1997, cererea reclamantei pentru revizuirea judiciară a deciziei curții a fost admisă și a fost pusă în libertate sub cauțiune.

A fost audiată în fața Curții Devizionale (Divisional Court). Reclamanta a argumentat, inter alia, că procesul de audiere a debitorilor a fost ilegal și împotriva justiției naturale și rolul jucat de grefier în timpul proceselor a dus la aparența lipsei independenței și imparțialității a procesului judiciar.

În hotărârea dată din 9 martie 1998, Curtea Divizională (Divisional Court) a respins cererea reclamantului. Nu a constatat ilegalitate sau imparțialitate în practica generală a judecătorilor în procedurile de executare sau în modul în care au fost îndeplinite procedurile de executare. A constatat că argumentele avocatului reclamantei potrivit căruia procesele ar fi trebuit analizate ca fiind de natură penală și acele ale avocatului instruit de Procurorul General ca amicus curiae că procesele nu au fost niciodată penale sau civile sui generis. A comentat că argumentele acestuia din urmă au fost răsunătoare în dreptul intern dar a decis că această clasificare nu era necesară pentru scopurile deciziei din cauză.

În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia nu a existat o autoritate în statut sau în legislația subsecventă ca funcționarul să acționeze în calitate de interogator, a susținut:

”Este subiect al normelor legislative și pentru instanța compusă din magistrați, ca și pentru orice altă instanță, să determine în limitele echității cum ar trebui să se desfășoare procesele sale. Ar fi, fătă nici o îndoială împotriva standardelor ordinare ale echității și practicii formate, în cazul în care funcționarul și-ar asuma un rol contradictoriu sau partizan în desfășurarea oricăror procese, inclusiv a anchetei. Nu ar trebui să fie nicio problemă în stabilirea unui refuz intenționat sau a unei neglijențe cu vinovăție, și nu ar trebui să fie nici o problemă cu privire la consilierea  judecătorilor în legătură cu circumstanțele sau în comunicarea părerii personale asupra circumstanțelor. Aceasta este indubitabil. Dar aici, în opinia noastră nu reprezintă o obiecție față de funcționar, la cererea expresă sau implicită a magistraților, să pună întrebări unui debitor relevante pentru scopurile sale sau pentru anchetă. Art. 84 al Legii din 1980 împuternicește curtea să dispună persoanei să furnizeze o astfel de declarație pe care instanțele ar putea-o solicita. Aceasta este o atribuție prin care, conform Regulamentului funcționarilor judecătorești din 1970, funcționarul poate să acționeze în numele instanței. Ar fi ciudat, dacă unui funcționar nu i s-ar permite să obțină, prin interogări orale, probele pe care el este autorizat să le solicite în scris, sub sancțiunea unei sancțiuni penale. Fie judecat în condiții naționale sau ale Convenției, practica generală adoptată în Northamptonshire (și fără îndoială oriunde altundeva) în opinia noastră satisface standardele înalte ale echității unei proces care s-ar putea solda cu o pedeapsă cu închisoarea.”

În ceea ce privește independența și imparțialitatea funcționarului în această cauză, Curtea Divizională (Divisional Court) a remarcat că, în declarația pe propria răspundere, funcționarul din cauza reclamantei a negat că interogatoriul său a fost agresiv sau opresiv. El a discutat cu magistrații, la cererea lor, așa erau dispuși să o găsească pe reclamantă vinovată de neglijență cu vinovăție și să impună o internare și a dorit să se asigure că au luat în considerare toate opțiunile de control posibile. I-a sfătuit numai în ceea ce privește dreptul. În legătură cu solicitările reclamantei, Curtea Divizională a constatat următoarele:

”Avocatul reclamantului a criticat vehement conduita funcționarului în timpul interogării reclamantei, la data de 24 iulie 1997, și în timpul consultării judecătorilor. În special, s-a plâns de comentariul său că reclamanta a ales să plătească alte datorii în locul amenzii date. În opinia noastră, nu există nicio dovadă că  funcționarul a depășit limitele adecvate rolului său sau a desconsiderat constrângerile aferente acestuia. Nu se pare (și reclamanta nu a solicitat) că aceasta a menționat datoriile sale pentru chirie în decursul anchetei din 10 martie 1997 și nici oportunitățile dese care le-a avut, ea ar fi atras atenția instanței la orice ocazie sau a solicitat o prelungire a timpului sau o modificare a programului său pe tranșe, în scopul de a-i permite să satisfacă acest domeniu. Este destul de neclar pe ce perioadă sau la ce rată aceste datorii au fost eliminate. Se pare că, într-adevăr, reclamantul, fără referire la instanță, a ales să plătească datoria pentru chirie în preferând-o amenzii, dar dacă nu a fost așa, a avut posibilitate să contrazică această sugestie.”

Curtea Divizională a refuzat să ateste că această cauză a ridicat probleme de drept de interesul publicului general pentru a fi decisă de către Camera Lorzilor.

Asupra art. 6 din Convenție

Cu privire la aplicabilitate

Guvernul a argumentat că art. 6 nu este aplicabil procedurilor în fața instanței judecătorești pentru executarea amenzilor impuse reclamantei. Instanța judecătorească nu analizat o acuzație penală. Deși procesele în dreptul intern sunt, sui generis, mai mult civile decât penale, Guvernul a susținut că acestea sunt mai mult civile decât penale deoarece scopul acestora este mai degrabă obligarea reclamantului la plata amenzilor și cheltuielilor, decât pedepsirea acesteia pentru neplata lor. Această situație este diferită de cea din cauza Benham (Benham c. Regatului Unit, hotărârea din 10 iunie 1999, când reclamantul a fost adus în fața instanței pentru neplata unei taxe comunitare) așa cum reclamantă a fost condamnată de două ori în procese penale separate pentru infracțiunea de a folosi televiziunea fără licență. Aceste acuzații penale au fost stabilite în mod definitiv și procedura ulterioară de executare a amenzii a fost analizată în civil, fiind menită să conducă la recuperarea sumei de către stat.

Nu au fost aspecte de urmărire penală sau acuzatorii, ci administrative și inchizitoriale. Pedeapsa nu a fost suficientă de gravă pentru a aduce aceste procese în sfera dreptului penal (Engel și alții c. Olandei, hotărârea din 8 iunie 1976, par. 82).

Reclamanta a susținut că procedurile de executare a amenzii este clasificată în instanțele naționale ca fiind cea mai puțin severă din pedepsele penale. Nu există nicio îndoială că măsura punitivă a amenzii și pedeapsa închisorii ar putea fi impuse. Magistrații au constatat că reclamanta se face vinovată de neglijență cu vinovăție și au stabilit închisoare, care a fost în mod evident o măsură punitivă cu scopul de a pedepsi pe reclamantă pentru infracțiune. Ea a susținut că, în cauza Benham, procesele în instanțele judecătorești au fost considerate civile în termeni interni, dar s-au constatat a fi penale și, urmând cauza Benham, Guvernul a extins schema ABWOR (consultanță juridică cu titlu de asistență) pentru ca debitorii precum reclamanta să plătească amenzile, iar comunitatea se impune datornicilor precum reclamantului din Benham, recunoscând că ambele categorii ar trebui să fie active pentru a fi finanțate din fonduri publice de asistență juridică.

Curtea reamintește că, în jurisprudența sa, stabilește 3 criterii care trebuie luate în considerare atunci când decide dacă o persoană a fost ”acuzată de o infracțiune” în sensul art. 6. Acestea sunt clasificările infracțiunii în dreptul intern, natura procesului și natura și severitatea pedepsei (a se vedea hotărârea Benham, citată anterior).

În ceea ce privește primul criteriu, care este numai un punct de pornire, Curtea constată că instanța națională a avut dubii în legătură cu natura penală a procesului, dar nu a decis asupra acestei probleme. Întorcându-ne la cel de-al doilea criteriu, natura procesului, care are o importanță mai mare, reclamanta a fost examinată conform dreptului general aplicabil întregii comunități. Precum în cauza Benham, instanța judecătorească nu și-ar putea exercita atribuțiile de a condamna la închisoare pentru constatarea unei neglijențe cu vinovăție. Astfel, procesele au un caracter punitiv. În cele din urmă, reclamanta s-a confruntat cu un termen maxim de închisoare, de 2 săptămâni. În timp ce această perioadă de detenție nu a fost la fel de îndelungată ca în cauza Benham (reclamantul a fost condamnat la 30 zile, dintr-un maxim de 3 luni), în aceste circumstanțe aceasta ar trebui considerată ca având un caracter disuasiv și punitiv, dincolo de considerentele de plată a datoriei.

Curtea concluzionează că procesele au implicat determinarea unei acuzații penale și astfel art. 6 este aplicabil.

Pe fond

1. Rolul funcționarului judecătoresc

a) Observațiile părților

Guvernul a susținut că procedurile de executare silită a amenzilor nu este necesar să fie contradictorii, în sensul ca procurorul să asiste. Dreptul la un proces contradictoriu necesită ca reclamantul să cunoască oportunitatea de a comenta cu privire la dovezile împotriva sa. În această cauză reclamantei i s-au dat oportuni ample și repetate pentru a-și prezenta cauza în fața judecătorilor. Nu a fost nici o lipsă a egalității armelor, principiu care are drept scop prevenirea unei părți de a fi amplasată într-un dezavantaj substanțial în comparație cu cealaltă parte.

Ei au argumentat că rolul funcționarului judecătoresc nu a adus atingere niciunuia dintre aspectele unui proces echitabil. Funcționarul nu a acționat, în niciun mod, ca oponent al reclamantei. El a pus întrebări reclamantei în numele judecătorilor, ca subaltern și executant al acestora. Nu poate exista nicio obiecție cu privire la judecători, în persoană sau prin intermediul funcționarului, care a adresat întrebări relevante reclamantei cu privire la capacitatea sa de plată, asigurându-se că întrebările au fost puse într-un mod neutru. În această cauză, grefierul nu a fost partizan, nu a întrebat-o într-un mod opresiv și nu a supus-o unui interogatoriu. Curtea Divizională a constatat că aceasta nu și-a asumat un rol contradictoriu sau partizan. Scopul întrebărilor a fost să descopere informațiile necesare judecătorilor pentru a pronunța o hotărâre judecătorească corectă și în cunoștință de cauză cu privire la identitatea sa, metodele de plată, plățile efectuate și orice alte motive sau scuze pentru neplată. Acestea nu erau întrebări primordiale sau de acuzare și au fost adaptate pentru obținerea informațiilor care ar putea ajuta reclamanta în atenuarea pedepsei și informații care ar putea fi împotriva sa. Nici rolul grefierului nu poate fi echivalat cu cel al procurorului general, printre altele, cauza Borgers (hotărârea din 30 octombrie 1991, par. 24-29) unde un funcționar public a luat o poziție publică împotriva uneia dintre părți prin susținerea unor observații cu privire la finalizarea cu succes a unui caz particular. Rolul grefierului de-a lungul procesului a fost neutru, conform legii. Prin urmare judecătorii nu au fost privați de independență sau imparțialitate datorită prezenței grefierului în sală sau prin prezența lui când au emis decizia.

Reclamanta a susținut că rolul avut de grefierul judecătorilor a fost contrar garanțiilor art. 6 par. 1 din Convenție. În special, reclamanta a fost privată de dreptul la un proces contradictoriu, pentru că nu s-a confruntat cu niciun procuror sau alt oponent pe lângă grefierul judecătorilor. Prezența procurorului ar fi permis, în mod corect și corespunzător, investigarea problemelor fără implicarea grefierului. De asemenea, a fost o încălcare a principiului egalității armelor, deoarece a fost în imposibilitatea de a avea cunoștință  și nu a avut oportunitatea de a comenta asupra observațiilor grefierului date judecătorilor și care a devenit un adversar eficient atunci când a interogat-o, nu numai pentru a stabili mijloacele sale, dar și pentru a stabili motivele sau scuzele existente pentru neefecutarea plății. S-a referit, inter alia, la hotărârea Curții în cauza Borgers c. Belgiei (citată anterior) și Lobo Machado c. Portugaliei (hotărârea din 20 februarie 1996, par. 31).

În plus, a argumentat că natura rolului jucat de către grefier în procedurile de executare a amenzii a condus la o teamă obiectiv justificată că judecătorii ar fi fost lipsiți de imparțialitate și independență, atunci când au decis să o condamne sau nu la închisoare. Nu este sugerat că a existat vreo părtinire personală din partea grefierului. Cu toate acestea, temeri justificate provin din interogarea reclamantei de către grefier, care apoi s-a retras cu magistrații când au deliberat, astfel acționând în calitate de procuror și pare a fi implicat procedura de luare a deciziei. Reclamanta nu a fost de acord cu observațiile guvernului, conform cărora grefierul a avut numai un rol neutru. Nu este cunoscut cu certitudine care este sfatul dat de grefier judecătorilor și ce influență a avut asupra procesului de luare a deciziei. Nu a existat nicio justificare pentru ca grefierul să nu dea niciun sfat în timpul procesului. Faptul că grefierul s-a retras împreună cu instanța dă naștere la o aparentă incorectitudine, ca abuzivă pe fond, că acesta a acționat efectiv în calitate de procuror, de instigator la judecarea cauzei și efectuarea interogatoriului și ulterior participând la luarea deciziei de către judecători.

b) Aprecierea Curții

Curtea a constatat că reclamanta a invocat atât principiul egalității armelor, cât și cerința independenței și imparțialității în ceea ce privește rolul grefierului în cauză. Aceasta subliniază că egalitatea armelor, un element important în asigurarea naturii contradictorii a procesului, se aplică în raport de alte părți ale proceselor. Nu se aplică în ceea ce privește instanța. În schimb, nu este necesar ca procurorul sau alte părți ale procesului să ofere garanții ale independenței și imparțialității, care se referă la membrii instanței, ce determină particularitatea acestei cauze. Prin urmare, s-a examinat dacă grefierul instanței acționează în calitate procuror sau parte ori ca membru al instanței.

Curtea a reiterat că grefierul instanței a acționat numai pentru a asista magistrații, care sunt judecători ai cazului. Aceasta ar putea include acordarea de consultanță de drept sau de procedură, luarea notițelor cu privire la probe și la anumite ocazii, efectuarea audierii martorilor în numele judecătorilor (a se vedea practica și legislația națională relevantă). Nu există nicio îndoială că grefierul instanței s-a bucurat de oricare rol în proces independent de judecători sau având vreo obligație cu privire la influențarea deciziei în vreo anumită direcție. În acest sens, poziția grefierului se distinge de cea a funcționarilor ca procuror, avocat, conținând opiniile personale cu privire la rezultatul anumitor cauze (a se vedea Borgers, citat anterior, Lobo Machado, citat anterior, și Kress c. Franței, nr. 309594, [MC], hotărârea din 7 iunie 2001). Pe această bază, nicio problemă nu apare în cursul normal al evenimentelor dacă grefierul instanței se retrage împreună cu magistrații și nu se cunoaște ce consiliere, dacă a fost vreuna, a fost oferită. Presupunând că grefierul îndeplinește rolul prevăzut de lege, prezența acestuia în timpul deliberării judecătorilor ar trebui considerată ca făcând parte din funcționarea obișnuită a instanței.

Cu toate acestea, în acest caz, reclamanta s-a plâns că nu a existat un procuror și că grefierul instanței și-a asumat efectiv în această instanță. În opinia Curții, aceasta nu indică că ar trebui considerat, în sensul art. 6, ca un adversar ale cărui considerente cu privire la egalitatea armelor au fost aplicabile. Mai degrabă trebuie să se examineze dacă comportamentul grefierului instanței în timpul procesului nu a respectat cerințele de independență și imparțialitate cerute de acesta, ca o parte integrantă a magistraților instanței. Jurisprudența națională și direcțiile practicii instanțelor insistă asupra ideii că funcționarii judecătorești trebuie să evite impresia părtinirii și că reclamanții pot formula o cale de atac în cazul în care se va demonstra o părtinire a funcționarului, a confirmat Curtea în concluzie.

Curtea a considerat în mod corespunzător plângerile reclamantei legate de faptul că grefierul a creat aparența unei părtiniri prin modul în care a interogat-o în timpul procesului. Se reamintește că această întrebare a fost luată în considerare de Curtea Divizională, care a constatat că conduita grefierului nu a depășit limitele corespunzătoare și că a fost îndreptățit, în numele jduecătorilor, pentru a obține, prin interogatoriu oral, informații relevante pentru reclamantă. Reclamanta a argumentat  că grefierul instanței a adresat întrebări de genul acelora care le pune procurorului pentru a  constata dacă a avut vreun motiv pentru a nu plăti și că, indiferent de faptul dacă a fost într-adevăr părtinitor, aceasta nu a pus la îndoială independența și imparțialitatea procesului de luare a deciziei de către instanța magistraților.

Totuși, Curtea nu este convinsă că interogarea reclamantei de către grefier în această cauză a depășit ceea ce ar fi permis unui funcționar al instanței care acționează în numele judecătorilor. Sarcina sa a fost să obțină informația necesară în ceea ce privește mijloacele ei pentru e permite judecătorilor să stabilească dacă a fost capabilă să plătească amenda sau nu. Întrebarea care i-a adresat-o se referea la prioritatea achitării datoriilor față de amendă, ceea ce a subliniat faptul că a deținut mijloace pentru a achita o parte din datorii la un anumit moment din trecut. Aceasta ar putea fi nefavorabil pentru susținerile reclamantei că nu a putut achita datoria dar i-a oferit posibilitatea să prezinte aspecte relevante în această privință și nu poate fi considerată per se ostilă sau părtinitoare.

În plus, reclamanta a argumentat că a fost prejudiciată, deoarece nu a participt un procuror, pentru a oferi o natură contradictorie adecvată proceselor. Totuși, nu este evident dacă prezența unui procuror pentru a o interoga în legătură cu neplata datoriilor ar fi fost necesar pentru a face procesul echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenție. Spre exemplu, ea nu a atras atenția asupra niciunei probleme pe care ar fi intenționat să o ridice în apărarea sa, dar s-a aflat în incapacitatea să o facă din cauza procesului.

Curtea a concluzionat că plângerile reclamantei ar trebui respinse ca fiind vădit neîntemeiate în conformitate cu art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

2. O instanță stabilită prin lege

a) Observațiile părților

Guvernul a susținut că instanța nu este o entitate separată atuci când acționează ca o instanță de executare a amenzilor, dar continuă să acționeze conform dispozițiilor legale relevante pentru atribuțiile și procedurile sale, spre exemplu Legea instanțelor judecătorești din 1980. Funcția de executare a amenzilor, care include rolul grefierului de a consulta magistrații, este divizată în legislația primară și secundară, note de practică și jurisprudență. Ancheta în privința mijloacelor, efectuată de grefier în numele judecătorilor, este prevăzută în statut și judecătorii au dreptul, în conformitate cu legislația internă, să autorizeze funcționarii lor să facă aceasta în numele lor, precum în cauză, sau să facă acest lucru el însuși conform practicii în alte domenii.

Reclamanta a argumentat că instanța de judecată nu este o instanță stabilită prin lege în conformitate cu cerințele art. 6 par. 1. Ea a susținut că și cadrul legal este prea vag și incert în ceea ce privește executarea amenzilor și nu prevede suficient de detaliat procedura conform căreia urmează a fi efectuate astfel de audieri. Spre exemplu, Regulamentul curții magistraților nu conține expres nicio regulă care să autorizeze grefierul judecătorilor să adreseze întrebări acuzatului în legătură cu aceea dacă neplata se datorează unui refuz intenționat sau neglijență cu vinovăție. Probele în cursul procedurilor reclamantei pentru revizuire judiciară au concluzionat că și conducerea unei anchete era guvernată de practica locală, care nu satisface cerința strictă de ”a fi stabilită prin lege”.

b) Aprecierea Curții

Curtea a observat că este indiscutabil faptul că instanțele cu magistrați care îndeplinesc numeroase funcții de drept penal și civil sunt în principiu ”instanțe stabilite de lege” cu puterea de a lua decizii obligatorii și garanțiile procedurale aferente unui organism judiciar. Argumentele reclamantei se concentrau pe modul în care instanța din cauza sa a realizat proceduri de executare a amenzii. Curtea consideră că în aplicarea unei amenzi și deținând mijloacele de interogare prioritare impunerii unor penalități pentru neplata amenzilor, instanța acționează în conformitate cu autoritatea și competența date de regulament. Nu este convinsă că în cauza reclamantei instanța a depășit competențele sale sau a acționat în afara cadrului legal care guverna exercitarea funcțiilor. În timp ce reclamanta argumenta că nu a fost dată nicio putere expresă grefierului pentru a efectua un interogatoriu în ancheta de executare a amenzii, aceasta ar putea fi considerată ca o parte a obligațiilor grefierului de a asista magistrații. Faptul că magistrații instanțelor variau în funcție de modul în care delegau interogatoriile grefierilor nu stabilește că practica este în afara legitimei exercitări a discreției magistraților. În continuare, problema a fost pusă de către reclamanta în procedurile judiciare în fața Curții Divizionale, care avea puterea de a anula deciziile luate ultra vires. Nu a constatat niciun motiv de nelegalitate. Reamintind că este primordial pentru autoritățile naționale, în special instanțele, să rezolve problemele dreptului intern, Curtea nu a găsit vreun motiv pentru a pune în discuție constatările Curții Divizonale în acest sens.

Curtea concluzionează că plângerile reclamantei sunt nefondate în această privință și trebuie respinse ca vădit nefondate, în conformitate cu art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


9 − four =

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)