Procedura disciplinară derulată împotriva președintelui Curții Supreme a Republicii Slovacia. Încălcarea dreptului la judecarea cauzei de o instanţă imparţială. Motivul invocat de Curtea Constituţională, şi anume nevoia de a-şi menţine competenţa de soluționare a cauzei, nu poate justifica participarea a doi judecători ale căror cereri de recuzare au fost admise în procedurile anterioare derulate împotriva reclamantului, pentru lipsă de imparţialitate

CEDO, cauza Harabin c. Slovaciei, hotărârea din 20 noiembrie 2012, cererea nr. 58688/11

Situația de fapt

Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în Bratislava, în prezent fiind judecător la Curtea Supremă, iar din 23 iunie 2009 deține funcția de Președinte al acestei instanțe. El a mai deținut această funcție în perioada 1998-2003, iar în perioada iulie 2006-iunie 2009 a fost Ministru al Justiției.

Curtea Supremă a Republicii Slovacia a fost înregistrată în evidențele Registrului Oficial al Biroului de Statistică ca fiind o entitate bugetară, considerată parte a sectorului administrației publice centrale. Bugetul acesteia formează un capitol separat al bugetului de stat, în concordanță cu legea bugetară în vigoare.

După intrarea în vigoare a Legii auditului în 2001, Ministerul Finanțelor devine responsabil în ce privește auditul financiar la Curtea Supremă în 2004 și 2007.

Între 23 ianuarie 2009 și 27 aprilie 2009 Ministrul Finanțelor a exercitat un audit guvernamental la Curtea Supremă, concentrat pe folosirea fondurilor publice și eficiența managementului financiar pentru perioada anului 2007, dar și asupra manierei în care pierderile identificate potrivit controlului financiar anterior au fost eliminate. La 16 aprilie 2009, raportul preliminar a fost  prezentat Curții Supreme. Ulterior, în septembrie și octombrie 2009, respectiv martie 2010, Directorul Curții Supreme a prezentat Ministerului Finanțelor documentele care indicau măsurile luate pentru eliminarea lipsurilor și modul de implementare a acestor măsuri. Înscrisurile au fost semnate de reclamant, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme.

În 21 iulie 2010, Ministrul Finanțelor a ordonat derularea unui control financiar la Curtea Supremă cu scopul de a examina folosirea fondurilor publice, eficiența managementului financiar, utilizarea bunurilor publice și conformitatea cu măsurile care au fost recomandate la auditul precedent din 2009.

Reclamantul, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme, nu a permis agenților de control financiar să desfășoare auditul la data de 29 iulie 2010, dar nici la 2, 3 sau 4 august 2010.

În 2 august 2010, reclamantul a solicitat Președintelui Oficiului Suprem de Audit să inițieze o verificare asupra utilizării fondurilor publice de Curtea Supremă. El s-a referit la ordinul Ministrului Finanțelor și la hotărârea Curții Constituționale. Răspunsul pe care l-a primit la 27 august 2010 arăta că independența Oficiului Suprem de Audit este garantată prin Constituție și că nu a avut alte atribuții adiționale de supraveghere în 2010.

Prin scrisorile din 3 și 6 august 2010, reclamantul a informat Ministerul Finanțelor că agenții economici ai ministrului finanțelor nu aveau autoritatea de a exercita servicii de audit. Reclamantul a susținut că este de competența Oficiului Suprem de Audit să supravegheze administrarea fondurilor publice de Curtea Supremă.

La 11 august 2010, Ministrul Finanțelor a emis o decizie prin care îl amenda pe reclamant cu 995.81 EUR, pe motiv că a refuzat auditul și nu s-a conformat cu obligațiile izvorâte din Legea auditului din 2001. Reclamantul a formulat o contestație, iar la 29 septembrie 2010, Ministrul Finanțelor a stopat procedurile pe motiv că nu avea capacitatea de a-l sancționa pe reclamant ca judecător.

Concomitent, printr-o decizie emisă la 11 august 2010, Ministrul Finanțelor a amendat Curtea Supremă cu 33,193.91 EUR pentru eșecul de a se conforma cu obligațiile impuse de Legea auditului din 2001. În 29 septembrie, ministrul a revocat obiecția asupra deciziei de amendare a Curții Supreme.

La 18 ianuarie 2011, Curtea Regională din Bratislava a anulat cele două decizii mai sus menționate și a trimis cazul înapoi la Ministerul Finanțelor. În motivare, Curtea Regională a apreciat că această cea mai înaltă instanță în ordinea jurisdicțională nu intră domeniul administrației publice. Dispozițiile relevante din Legea auditului din 2001 nu se aplică și Curții Supreme, fondurile publice administrate de aceasta fiind parte din bugetul aprobat de Parlament. Supravegherea utilizării acelor fonduri este de competența Oficiului Suprem de Audit. La 28 aprilie 2011, Curtea Supremă a menținut hotărârea pronunțată de prima instanță.

În baza hotărârilor mai sus menționate, Curtea Supremă nu a permis Ministerului Finanțelor să efectueze niciun audit în lunile iulie și decembrie 2011, iar ca o consecință, ministrul a amendat din nou instituția la 27 februarie 2012.

La 23 aprilie 2012, în urma alegerilor parlamentare, Ministrul Finanțelor nou învestit a admis contestația Curții Supreme și a anulat amenda din 27 februarie 2012. El și-a întemeiat decizia pe hotărârile Curții Regionale din Bratislava și Curții Supreme, dată fiind forța lor obligatorie.

La Curtea Constituțională au fost inițiate proceduri privind abaterile disciplinare ale Președintelui Curții Supreme.

Din 2 februarie până în 26 aprilie 2011, Oficiul Suprem de Audit a inițiat un control financiar concentrat pe managementul financiar și încheierea conturilor pentru 2011.

Procedurile care au condus la decizia Curții Constituționale din 29 iunie 2011

La 18 noiembrie 2010, Ministrul Justiției a inițiat procedurile disciplinare în fața Curții Constituționale îndreptate împotriva reclamantului. A procedat în acest mod la cererea Ministrului Finanțelor și în urma unei notificări a unui anchetator al poliției care a respins plângerea penală împotriva reclamantului, considerând conduita acestuia ca fiind o abatere disciplinară gravă. Împiedicarea a patru controale financiare de către reclamant ar atrage o sancțiune disciplinară ce consta în reducerea cu 70% a salariului.

La 16 martie 2011 reclamantul a prezentat argumente în scris, susținând că a acționat conform Constituției și legii, fiindcă legislația în materie nu permite Ministerului Finanțelor să exercite controale financiare la Curea Supremă. Întrucât Curtea Supremă nu este nici un organism al administrației publice, nici o autoritate centrală în înțelesul Legii auditului din 2001, realizarea controalelor financiare intră în competența Oficiului Suprem de Audit, Curtea funcționând pe baza bugetului aprobat de Parlament.

Reclamantul și-a exprimat opinia conform căreia Ministrul Finanțelor și Ministrul Justiției au încercat să pună la îndoială administrarea fondurilor publice care sunt alocate Curții Supreme de Justiție din bugetul de stat, în vederea subminării independenței economice a instanței supreme. Procedurile disciplinare inițiate împotriva reclamantului au fost motivate de opiniile sale asupra legii.

La 17 martie 2011 Ministrul Justiției a contestat trei judecători de la Curtea Constituțională acuzându-i de părtinire, pe motiv că au avut relații personale cu reclamantul și că au fost investiți în post de același partid politic.

La 5 aprilie 2011, reclamantul a recuzat patru judecători de la Curtea Constituțională pe motiv de părtinire. Judecătorul G. a dat declarații defăimătoare cu privire la abilitățile profesionale ale reclamantului, în contextul alegerilor pentru funcția de Președinte al Curții Supreme. Judecătorul O. a făcut declarații în media arătând că reclamantul ar trebui revocat din funcție pentru binele justiției. Judecătorul L. a făcut parte din același complet cu ceilalți doi judecători, fiind influențabil. Nu în ultimul rând, judecătorul H. ar putea fi lipsit de imparțialitate, dat fiind faptul că reclamantul l-a criticat cu privire la fapta penală comisă de acesta, aceea de a nu plăti taxe. În replică la cererea reclamantului, toți cei patru judecători au declarat că nu se consideră a fi părtinitori, negând acuzațiile aduse.

La 5 mai 2011, Curtea Constituțională a apreciat că presupusa abatere disciplinară comisă de reclamant trebuie să fie analizată în plen, conform principiilor constituționale,

La 10 mai 2011, Curtea Constituțională a respins cererile de recuzare a șapte judecători. Faptul că recuzările a patru dintre acești judecători au fost anterior admise în alte proceduri împotriva reclamantului nu au avut vreo importanță. Curtea Constituțională a constatat că examinarea cauzei de plenul Curții Constituționale a reprezentat o garanție că principiile constituționale, inclusiv independența judecătorilor, vor fi respectate. În plus, toți cei șapte judecători constituționali au hotărât independent și imparțial, potrivit conștiinței lor.

La 29 iunie 2011 reclamantul a fost găsit vinovat de săvârșirea unor abateri disciplinare grave constând în împiedicarea a patru controale financiare decise de Ministrul Finanțelor. Sancțiunea disciplinară a constat în reducerea salarului anual cu 70%, corespunzând sumei de 51,299.96 EUR. În motivare, Curtea Constituțională a argumentat că în conformitate cu Legea auditului din 2001, fiind o instituție care folosește fondurile publice, Curtea Supremă este considerată a fi un organ administrativ, aflat sub controlul financiar al Ministerului Finanțelor. În niciun caz independența justiției nu va fi subminată în acest fel.

Asupra art. 6 din Convenţie

Reclamantul a invocat că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, la soluţionarea cauzei de un tribunal imparţial, fiindu-i totodată încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie din următoarele motive:

a)            erau judecători părtinitori la Curtea Constituţională;

b)            decizia Curţii Constituţionale asupra sancţiunii disciplinare a fost una arbitrară, întrucât era diferită de decizia anterioară;

c)            Curtea Constituţională a interpretat eronat prevederile legale cu privire la elementele unei abateri disciplinare grave;

d)            Curtea Constituţională nu a fost de acord cu deciziile instanţelor inferioare cu referire la competenţa Ministrului Finanţelor de a iniţia un control financiar la Curtea Supremă, fără argumente relevante;

e)            Curtea Constituţională nu a indicat motivele pentru care a decis impunerea sancţiunii maxime în ceea ce priveşte reclamantul;

f)             Sancţiunea impusă a fost o măsură disproporţională în comparaţie cu sancţiunile pe care legea penală le impune autorilor de fapte penale, întrucât sancţiunea viza întregul salariu.

În legătură cu plângerea împotriva lipsei de imparţialitate a judecătorilor, Curtea, făcând referire la jurisprudenţa sa constantă (Micallef împotriva Maltei, cererea nr. 17056/06, par. 93-99)  a constatat că imparţialitatea denotă absența unui prejudiciu sau a părtinirii. Existenţa sa poate fi evaluată prin raportare la un demers subiectiv, prin care se încearcă a se stabili o opinie personală sau un interes al unui judecător într-un caz particular, şi un demers obiectiv, de a stabili dacă judecătorul în cauză a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială în acel sens. În al doilea rând, trebuie determinat dacă, în afară de conduita personală a unui anumit judecător, există anumite circumstanţe care pot fi contestate şi care pot ridica bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului. Orice judecător împotriva căruia există o temere justificată că ar fi lipsit de imparţialitate, trebuie să se abțină din cauză.

Existenţa procedurilor la nivel naţional prin care se asigură imparţialitatea, numite reguli de reglementare a abținerii judecătorilor, asigură imparţialitatea, eliminând cauzele acestor temeri.

În prezenta cauză, Curtea a considerat a fi de importanţă majoră iniţierea procedurilor disciplinare împotriva unui judecător, în calitatea sa de Preşedinte al Curţii Supreme. Legislaţia slovacă conferă Curţii Constituţionale competenţa de a iniţia proceduri disciplinare împotriva Preşedintelui Curţii Supreme. Curtea Constituţională se pronunţă în aceste cazuri în plen, ca instanţă unică, luând decizii cu majoritatea voturilor.

În circumstanţele supuse analizei, Curtea Constituţională s-a confruntat cu situaţia în care părţile au recuzat, pe motiv de părtinire, şapte judecători din treisprezece. Chiar dacă, în procedurile anterioare, s-au admis cererile de recuzare a doi dintre judecători, Curtea Constituţională a decis să nu mai admită nicio cerere de recuzare pentru vreunul dintre cei şapte judecători contestaţi, motivând că determinarea abaterilor disciplinare presupuse a fi fost săvârşite de reclamant este de competenţa exclusivă a plenului. Curtea a apreciat că în momentul în care a pus în balanţă cererea de recuzare a judecătorilor şi nevoia de a păstra competenţa de a judeca, Curtea Constituţională nu a luat o poziţie corespunzătoare din punct de vedere al art.6 din Convenţie, din cauza faptului că nu a adus argumente care să motiveze respingerea cererilor de recuzare. Motivul invocat de Curtea Constituţională, şi anume nevoia de a-şi menţine competenţa de soluționare a cauzei, nu poate justifica participarea a doi judecători ale căror cereri de recuzare au fost admise în procedurile anterioare derulate împotriva reclamantului, pentru lipsă de imparţialitate.

Curtea a apreciat că, în două proceduri disciplinare ulterioare diferite îndreptate împotriva reclamantului, Curtea Constituţională a avut o abordare diferită, admiţând cererile de recuzare ale părţilor şi eliminând judecătorii bănuiţi de lipsă de imparţialitate.

În considerarea argumentelor expuse, Curtea a constatat, în ceea ce priveşte la  procedurile disciplinare împotriva reclamantului, că acestuia i s-a încălcat dreptul prevăzut de art.6 din Convenţiei, şi anume dreptul la judecarea cauzei de o instanţă imparţială.

Asupra art. 10 din Convenţie

Reclamantul a susţinut că a fost sancţionat pentru exercitarea atribuțiilor sale legale în legătură cu necompetenţa Ministrului Justiţiei de a iniţia un control financiar la Curtea Supremă, încălcându-i-se astfel dreptul la libertatea de exprimare şi opinie.

Curtea a reiterat că statutul de Preşedinte al Curţii Supreme, de care s-a bucurat reclamantul, nu îl lipseşte de protecţia prevăzută de art.10, în măsura în care sancţiunea contestată poate fi o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare. Pentru a determina dacă se aplică şi în cazul de faţă, măsurile disciplinare trebuie analizate raportat la circumstanţele cauzei şi la legislaţia relevantă (Wille c. Liechtenstein, cererea nr.28396/95, par.42-43; Harabin c. Slovacia (dec.), cererea nr.62584/00, 29 iunie 2004).

Reclamantul a fost sancţionat prin ordinul Ministrului Justiţiei şi apoi Curtea Constituţională a concluzionat că reclamantul nu şi-a respectat obligaţiile legate de administrarea instanţei, nepermiţând controlul financiar ordonat de Ministrul Finanţelor. Procedurile din faţa Curţii Constituţionale trebuiau să stabilească dacă reclamantul s-a conformat sau nu îndatoririlor administrative ce îi reveneau în raport cu instanța supremă, respectiv dacă a sa conduită trebuie sau nu să fie calificată drept o abatere disciplinară. Curtea Constituţională a dispus revocarea din funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme, dar reclamantului i-a rămas posibilitatea de activa în sfera lui profesională.

Cauza prezentă trebuie să se distingă de alte cauze în care Curtea a constatat că măsurile contestate au fost fără echivoc legate de libertatea de exprimare, spre exemplu, opiniile exprimate de Preşedintele Curţii Administrative din Lichtenstein în timpul unei prelegeri publice (Wille c. Liechtenstein, cererea nr.28396/95, par.42-43), declaraţii date de un judecător în media (Kudeshkina c. Rusia, cererea nr.29492/05, par. 79, 26 februarie 2009) sau de către dezvăluirea în media a unor acte întocmite de un funcţionar public şi un procuror.

În consecinţă, Curtea a considerat că măsurile disciplinare contestate de reclamant nu constituie o ingerinţă asupra dreptului la liberă exprimare garantat de art.10 din Convenţie.

Asupra art. 1 din Protocolului adiţional nr.1 la Convenție

Reclamantul a invocat faptul că sancţiunea disciplinară i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor proprii, garantat de art. 1 al Protocolului adiţional nr.1 la Convenţie. Acesta a argumentat că sancțiunea a fost disproporţionată în raport cu orice scop legitim, având un impact puternic asupra vieţii sale de familie, dat fiind faptul că are în grijă doi copii minori. În opinia sa, sancţiunea ar fi trebuit să vizeze doar partea suplimentară a venitului, aceea care îi revine din exercitarea funcţiei de Preşedinte al Curţii Supreme, nu şi remuneraţia primită ca judecător al Curţii.

Curtea a observat că sancţiunea impusă reclamantului, şi anume 70% din salariul său anual, reprezintă o reducere a veniturilor sale cu 51,299.96 Euro. Sancţiunea reprezintă o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, dar, pentru a fi compatibilă cu art.1 al Protocolului adițional nr.1, această ingerinţă trebuie să intre sub incidenţa principiului legalităţii, proporţionalităţii și scopului legitim în ce privește interesul public (Beyeler c. Italiei, nr.33202/92, par. 108-114). Reclamantul a fost sancţionat conform dispoziţiilor legale care reglementează abaterile disciplinare,  prevăzute de art.136 par. 3 din Constituţie şi de Legea judecătorilor din 2000, în consecinţă, principiul legalităţii cerut de art.1 al Protocolului adiţional nr.1 la Convenție a fost respectat. Curtea Constituţională l-a sancţionat pe reclamant după ce a decis că acesta nu şi-a respectat responsabilităţile legale ce îi revin în domeniul administraţiei Curţii Supreme, fiind respectat așadarprincipiul proporţionalităţii dintre interesul public şi cel individual.

Cu toate că sancţiunea impusă reclamantului de Curtea Constituţională nu reprezintă o sumă tocmai neglijabilă, Curtea a apreciat că aceasta nu este contrară prevederilor art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenție, întrucât există un raport de proporţionalitate între măsurile luate şi scopul urmărit.

Asupra art.14 din Convenţie

Reclamantul a invocat faptul că a fost subiectul unei discriminări în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor prevăzute de art.6 şi 10 din Convenţie şi de art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenție. El a susţinut că, spre deosebire de ceilalţi judecători, inclusiv cei de la Curtea Constituţională, el nu a beneficiat de proceduri disciplinare cu două faze procesuale, că soluţia dată de Curtea Constituţională diferă de cea din procedurile anterioare cu privire la aceleaşi măsuri, fără a fi argumentată, şi că modul de interpretare şi aplicare a Legii judecătorilor din 2000, cu privire la sancţiunile disciplinare, s-a realizat în mod discriminatoriu.

Curtea a reiterat faptul că dreptul prevăzut de art. 14 este încălcat atunci când statele tratează diferit persoanele aflate în aceleaşi situaţii, fără a aduce o justificare obiectivă şi rezonabilă (Thlimmenos c. Greciei, cererea nr.34369/97, par. 44). Poziţia reclamantului ca Preşedinte al Curţii Supreme diferă de aceea a judecătorilor instanţelor inferioare şi chiar de cea a judecătorilor de la Curtea Constituţională. În concluzie, Curtea a considerat ca nu a existat o încălcare a art.14.

Asupra art.13 din Convenţie

Reclamantul s-a plâns că nu are la dispoziţie niciun recurs efectiv împotriva deciziei Curţii Constituţionale din 29 iunie 2011. Chiar dacă reclamantul ar avea argumente fondate, arătând că ar fi victimă a încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie (Boyle şi Rice c. Regatului Unit, hotărârea din 27 aprilie 1988), Curtea a apreciat că şi în cazul de faţă, atunci când reclamantul invocă o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţie printr-o decizie dată de ultima instanţă a sistemului judiciar din ţara respectivă, aplicabilitatea art.13 al Convenţiei este implicit restricţionată (Juricic c. Croaţiei, cererea nr.58222/09, par. 100, 26 iulie 2011). Curtea consideră această plângere ca fiind inadmisibilă.

Satisfacția echitabilă

Curtea a obligat statul slovac la plata către reclamant a sumei de 3000 EUR, daune morale, și suma de 500 de EUR, pentru acoperirea costuri și cheltuieli de judecată.

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ eight = 10

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)