Libertatea de exprimare. Excludere din magistratură pentru afirmaţii publice vizând conduita unor oficiali ai statului în legătură cu desfăşurarea unui proces de corupţie la nivel înalt. În interviurile sale, reclamanta a relevat o stare de lucruri îngrijorătoare, afirmând că exercitarea de presiuni asupra judecătorilor învestiţi cu soluţionarea unor cauze este o chestiune frecvent întâlnită şi că această problemă trebuie tratată cu seriozitate dacă sistemul judiciar doreşte să-şi menţină independenţa şi să se bucure de încrederea publicului

CEDO, cauza Kudeshkina c. Rusiei, hotărârea din 26 februarie 2009, cererea nr. 29492/05

Situația de fapt

Petenta s-a născut în anul 1951 şi locuieşte în Moscova, iar în perioada în care s-au petrecut faptele era judecător, cu o vechime în funcţie de 18 ani. Începând din luna noiembrie 2006, reclamanta a ocupat funcţia de judecător la Tribunalul din Moscova.

În anul 2003, instanța compusă din reclamanta şi doi asesori a început să judece un dosar penal privind infracţiuni de abuz în serviciu în care era cercetat un ofiţer de poliţie, dl. Zaytsev. Acesta era acuzat că ar fi efectuat percheziţii nelegale în timp ce investiga un caz de fraudă fiscală şi vamală, în care erau implicate mai multe companii, fiind suspectată implicarea şi a unor înalţi oficiali ai statului. În timpul judecăţii, procurorul a formulat o cerere de recuzare a reclamantei, motivat de faptul că ea ar fi fost părtinitoare şi nu ar fi administrat probele în mod corespunzător, cerere respinsă de către asesorii judiciari. În aceeaşi zi, procurorul i-a acuzat şi pe aceştia de atitudine părtinitoare, cererea sa de recuzare fiind respinsă de către reclamantă. Reclamanta susţine, totodată, că a fost chemată în biroul preşedintelui instanţei, fiind întrebată de diverse aspecte legate de desfăşurarea procesului şi de hotărârile luate de instanţă.

Părţile nu sunt de acord cu privire la desfăşurarea ulterioară a evenimentelor, însă în mod cert reclamanta a fost înlăturată din componenţa completului de judecată, preşedintele Tribunalului din Moscova desemnând un alt judecător în complet.

În octombrie 2003 reclamanta şi-a depus candidatura pentru a deveni membru al dumei de stat (parlamentului), programul său electoral incluzând un proiect de reformă a sistemului judiciar. În perioada campaniei şi a alegerilor, reclamanta a fost suspendată din funcţia de judecător, la cererea sa.

La data de 1 decembrie 2003, reclamanta a dat un interviu unui post de radio, în care a făcut o serie de afirmaţii legate de neîncrederea sa în existenţa unor instanţe realmente independente în Moscova. Totodată, reclamanta a  răspuns unor întrebări ale jurnalistului referitoare la procesul de fraudă privindu-l pe dl. Zaytsev, pe care îl condusese o perioadă de timp ca judecător. Reclamanta, la întrebarea reporterului, a precizat că a fost înlăturată din completul care soluţiona dosarul respectiv, de către Preşedintele Tribunalului, fără nicio explicaţie. De asemenea, reclamanta a dat detalii privind modalitatea de desfăşurare a procesului şi incidentele petrecute în sala de judecată anterior retragerii sale de la soluţionarea cauzei şi şi-a exprimat presupunerea că, în speţă, interesele Parchetului şi cele ale preşedintelui Tribunalului erau comune, intervenţia acestuia din urmă fiind nelegală. Reclamanta a mai afirmat că, din câte cunoaşte, acesta nu este singurul caz în care instanţele de judecată sunt folosite ca instrumente pentru realizarea unor interese comerciale, politice sau personale, situaţie extrem de periculoasă pentru un stat de drept.

Câteva zile mai târziu, reclamanta a dat interviuri unor publicaţii moscovite, în care a afirmat că, deşi cunoaşte sistemul judiciar din interior, foarte bine, în cei douăzeci de ani de practică, nu şi-a putut imagina că s-ar putea ajunge la o situaţie conflictuală precum cea dintre Yegorova (preşedintele Tribunalului din Moscova) şi ea.

Reclamanta a blamat presiune fără precedent pusă asupra cursului justiţiei prin intervenţia preşedintelui unei instanţe, arătând că, deşi puterea judecătorească este considerată independentă, de fapt, nu de puţine ori, judecătorii se află în situaţia unor funcţionari publici, subordonaţi preşedintelui instanţei. Practic, a susţinut reclamanta jurnalistului, mecanismul de „intervenţie” nu este contactul direct cu judecătorul, ci adresarea către preşedintele instanţei, care ulterior încearcă să se convingă, la început cu fineţe, prin intermediul unor sfaturi „profesionale”, apoi prin exercitarea unor diverse presiuni, mai mult sau mai puţin puternice, pentru ca judecătorul să dea o anumită soluţie. Reclamanta a subliniat că anumite aspecte din viaţa de zi cu zi a unui judecător depind de bunul plac al preşedintelui instanţei, precum decontarea chiriei, acordarea unor bonusuri, repartizarea cauzelor, iar acesta din urmă, în măsura în care doreşte, poate foarte uşor să găsească neregularităţi în activitatea judecătorului, spre exemplu banala întârziere în redactarea actelor de procedură (întârziere inevitabilă în contextul volumului mare de muncă).

Reclamanta nu a fost aleasă ca membru al dumei de stat, reluându-şi funcţia începând cu data de 8 decembrie 2003.

Reclamanta a formulat o plângere împotriva Preşedintelui Tribunalului din Moscova, adresată Înaltului Consiliu Judiciar, în care a solicitat sancţionarea disciplinară a acesteia, motivat de faptul că a exercitat asupra sa presiuni în cursul soluţionării dosarului privind pe inculpatul P.Zaytsev, cerându-i să dea explicaţii cu privire la dosar, deşi acesta era în curs de judecată. Reclamanta a mai arătat în plângerea sa că, urmare a acestor presiuni şi a refuzului său constant de a se supune acestora, a fost înlăturată de la soluţionarea cauzei, dosarul fiind repartizat altui judecător. De asemenea, a susţinut că preşedintele instanţei i-a cerut să nu consemneze în încheierile de şedinţă faptul că asesorii judiciari s-au retras de la soluţionarea cauzei datorită presiunilor exercitate de procuror, nici faptul că procurorul de şedinţă a avut o conduită necorespunzătoare. Asesorii judiciari care se abţinuseră de la soluţionarea cauzei au înaintat Înaltului Consiliu Judiciar scrisori similare cu cele ale reclamantei, iar doamna T., grefier, a făcut afirmaţii similare într-o scrisoare adresată Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie a Federaţiei Ruse.

Înaltul Consiliu a desemnat-o pe doamna judecător S, de la Tribunalul Comercial din Moscova, să efectueze cercetări privind susţinerile reclamantei şi să întocmească un raport în acest sens. În cuprinsul raportului s-a reţinut că nu există probe suficiente pentru a dovedi că doamna Yegorova, Preşedintele Tribunalului din Moscova, ar fi exercitat presiuni asupra reclamantei în cursul soluţionării litigiului. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie a hotărât, fără a detalia argumentaţia, că nu există suficiente dovezi pentru sancţionarea disciplinară.

Între timp, anterior reluării de către reclamantă a funcţiei de judecător (după suspendarea la cerere), preşedintele Consiliului Judiciar al Moscovei a înaintat o plângere în care a solicitat excluderea din magistratură a reclamantei, motivat de faptul că, în timpul campaniei electorale la care aceasta a participat, a avut o atitudine neconformă statutului său de judecător. El a susţinut că în interviurile date de către reclamantă în timpul campaniei electorale aceasta a insultat cu bună ştiinţă sistemul judecătoresc şi judecători individual, dând declaraţii false de natură a submina autoritatea puterii judecătoreşti. După mai multe amânări, Comitetul de analiză a competenţei profesionale din Moscova a hotărât că reclamanta a săvârşit o abatere disciplinară, fiindu-i aplicată sancţiunea excluderii din magistratură. S-a reţinut că în mod deliberat reclamanta a diseminat informaţii false societăţii civile, denaturând adevărul, privind arbitrariul ce se presupune că ar exista în sistemul judecătoresc, privind presupusa presiune ce s-ar putea exercita de către preşedinţii instanţelor asupra judecătorilor, susţinând că nimeni nu poate avea certitudinea că drepturile sale vor fi analizate în mod imparţial, liber de orice influenţe. S-a mai reţinut că exprimarea unor astfel de opinii de către un judecător în funcţie este de natură să submineze prestigiul autorităţii judecătoreşti şi să promoveze idei incorecte privind corupţia, dependenţa şi părtinirea autorităţilor judiciare, ceea ce conduce la pierderea încrederii publice în imparţialitatea judecătorilor şi echitatea procedurilor.

Reclamanta a contestat această decizie la Tribunalul din Moscova, şi a solicitat în cursul procesului strămutarea cauzei la o altă instanţă, motivat de lipsa de imparţialitate a instanţei sesizate. Reclamanta a susţinut totodată că Tribunalul din Moscova, în orice alcătuire a completului, nu este independent şi imparţial, deoarece declaraţiile care i-au fost imputate reclamantei şi datorită cărora a fost sancţionată disciplinar vizau tocmai funcţionarea acestei instanţe în particular şi conduita preşedintelui său. Instanţa a respins cererea reclamantei de strămutare, motivat de faptul că numai instanţa superioară putea pronunţa o decizie de strămutare, şi nu instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, respingând totodată şi cererea reclamantei de suspendare a judecăţii până la soluţionarea de către Curtea Supremă a cererii sale de strămutare. A doua zi, instanţa a decis să menţină hotărârea Comitetului de analiză, reţinând că acuzaţiile aduse în mass-media de către reclamantă erau false, lipsite de substanţă, şi afectau prestigiul puterii judecătoreşti şi autoritatea tuturor instanţelor.

Instanţa a concluzionat în sensul că reclamanta a abuzat de dreptul său la libertatea de exprimare, datorită ambiţiilor sale politice, că a negat în mod public principiul supremaţiei dreptului, iar o astfel de atitudine este incompatibilă cu statutul său de judecător.

Reclamanta a contestat această decizie în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Aceasta a respins cererea sa de strămutare, motivat de faptul că ar contraveni regulilor de competenţă, apoi a menţinut decizia primei instanţe. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de imparţialitate a Tribunalului din Moscova, instanţa supremă a reţinut că atât timp cât reclamanta nu a formulat aceste apărări în timpul desfăşurării procedurii la prima instanţă, nu avea dreptul de a le formula direct în apel.

Asupra art. 10 din Convenție

Reclamanta a susţinut că excluderea sa din magistratură, ca urmare a declaraţiilor date în presă, încalcă dreptul său la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţie.

Curtea a arătat că aplicarea unei sancţiuni disciplinare în situaţia din speţă constituie o ingerinţă în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, art.10 din Convenţie fiind pe deplin aplicabil, fapt necontestat de părţi. În continuare, Curtea a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de alineatul al doilea al art. 10, reţinând că ingerinţa în cauză era prevăzută de lege şi urmărea un scop legitim.

În ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, Curtea a luat în considerare toate circumstanţele cauzei, din perspectiva principiilor consacrate în jurisprudenţa sa:

–          Libertatea de exprimare constituie unul dintre elementele de bază ale unei societăţi democratice, una dintre principalele condiţii ale progresului şi ale realizării fiecărui individ. Ea nu vizează numai ideile sau informaţiile primite în mod favorabil, sau considerate ca fiind inofensive, sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau neliniştesc. Acestea sunt cerinţele pluralismului şi ale toleranţei, fără de care nu este de imaginat existenţa unei societăţi democratice. După cum prevede art. 10, acest drept este susceptibil de limitări, însă acestea trebuie să fie prevăzute strict de lege, iar nevoia de a restrânge libertatea de exprimare trebuie să fie stabilită în mod convingător.

–          În sensul art. 10 alin. 2 din Convenţie, adjectivul „necesar” implică existenţa unei nevoi sociale imperioase, în stabilirea căreia statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere, însă acestei marje de apreciere îi corespunde un control european privind atât legea, cât şi deciziile de aplicare a acesteia, chiar dacă provin de la o instanţă independentă.

–          În exercitarea atribuţiei sale de control, Curtea nu are în niciun caz sarcina de a se substitui autorităţilor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva dispoziţiilor art. 10, deciziile luate de acestea în virtutea marjei de apreciere de care dispun. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se limiteze la a verifica dacă statul prin autorităţile sale a utilizat puterea sa de apreciere în spiritul bunei credinţe, cu grijă şi  în mod rezonabil; din contra, Curtea este îndreptăţită să aprecieze ingerinţa în lumina tuturor circumstanţelor cauzei, pentru a determina dacă aceasta a fost proporţională cu scopul legitim urmărit, şi pentru a analiza dacă autorităţile interne au adus motive pertinente şi suficiente în justificarea ingerinţei. În acest context, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale, întemeindu-se pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente, au făcut aplicarea unor standarde conforme exigenţelor impuse de principiile consacrate de art. 10.

În plus, Curtea a arătat că echitatea procedurii, garanţiile procedurale, natura şi gravitatea sancţiunilor aplicate, sunt factori ce vor fi luaţi în considerare la aprecierea proporţionalităţii unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare consacrat de art. 10 din Convenție.

Curtea a subliniat că funcţionarii publici, ca orice alt angajat, beneficiază de libertatea de exprimare, însă în acest context trebuie să se ţină cont inclusiv de faptul că angajaţii datorează angajatorului, în general, loialitate, rezervă şi discreţie, ceea ce presupune ca dezvăluirea de către funcţionarii publici a unor informaţii de care au luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, chiar în ceea ce priveşte informaţii de interes general, să fie analizată din perspectiva loialităţii şi rezervei pe care o datorează. Problemele legate de funcţionarea justiţiei constituie un subiect de interes general, iar dezbaterile pe marginea acestor probleme sunt protejate de art. 10.

Cu toate acestea, având în vedere rolul special pe care îl are puterea judecătorească în societate, Curtea subliniază că puterea judecătorească trebuie să se bucure de încrederea publicului pentru a-şi îndeplini în mod corespunzător atribuţiile. În consecinţă, este posibil să fie necesară protejarea încrederii publicului în faţa atacurilor distructive şi vădit nefondate, cu atât mai mult cu cât judecătorii au obligaţia de a fi rezervaţi, fapt ce îi împiedică să răspundă în aceeaşi manieră în care sunt criticaţi.

În ceea ce priveşte protecţia puterii judecătoreşti, miza cea mai importantă o constituie încrederea pe care instanţele trebuie să o inspire persoanei acuzate, în procesele penale, precum şi publicului larg. Pentru aceste considerente, Curtea a considerat în jurisprudenţa sa anterioară că este imperativ ca funcţionarii ce activează în justiţie să dea dovadă de rezervă în exercitarea dreptului lor la liberă exprimare în toate cazurile în care autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ar putea fi puse în discuţie.

În contextul dezbaterilor electorale, pe de altă parte, Curtea a acordat o importanţă deosebită dreptului candidaţilor la libera exprimare. Dreptul de a fi ales, de a participa la alegeri în calitate de candidat, exprimă un principiu fundamental pentru efectivitatea democraţiei politice, fiind de o importanţă crucială în sistemul Convenţiei, pentru a asigura supremaţia dreptului.

Aplicând principiile enumerate mai sus speţei de faţă, Curtea a observat că niciuna dintre declaraţiile petentei nu poate fi subsumată noţiunii de „divulgare” a unor informaţii protejate de secretul de serviciu. Pentru a argumenta criticile aduse preşedintelui unei instanţe, reclamanta a făcut referire la experienţa sa practică în calitate de judecător, susţinând că în procesul penal privindu-l pe Zaytsev judecătorii s-au confruntat cu presiuni din partea unor oficiali ai statului, în special din partea preşedintelui Tribunalului din Moscova, fapt ce nu poate fi considerat ca divulgare a unor secrete de serviciu. Relatările reclamantei privind experienţa sa ca judecător trebuie să fie analizate ca relatarea unei stări de fapt, într-o indisolubilă legătură cu opiniile exprimate de aceasta.

În continuare, Curtea a analizat existenţa unei baze factuale a declaraţiilor făcute de către reclamantă, pentru a putea aprecia caracterul adecvat al judecăţilor de valoare făcute de aceasta în interviurile date.

Chiar dacă existenţa unor eventuale întâlniri private între reclamantă şi preşedintele instanţei, în care aceasta din urmă ar fi chemat-o pe reclamantă pentru a o interoga cu privire la procesul în curs de desfăşurare este un subiect disputat de către părţi în concluziile lor, acceptând dificultatea probării unor astfel de chestiuni, Curtea a observat totuşi că în sprijinul declaraţiilor reclamantei vin afirmaţiile făcute de către asesorii judiciari şi ale secretarului instanţei. Reţinând omisiunea Comitetului de analiză a competenţei profesionale din Moscova de a analiza în detaliu susţinerile judecătorului desemnat să efectueze raportul suspus dezbaterii comitetului, Curtea a concluzionat că acest comitet nu a asigurat o bază factuală fundamentată deciziei sale de excludere. Afirmaţiile reclamantei că ar fi fost exercitate presiuni asupra sa în timpul desfăşurării procesului nu au fost în mod pertinent înlăturate de către Comitet sau instanţele care au analizat ulterior problema. În consecinţă, Curtea a reţinut că reclamanta a prezentat o bază factuală suficientă pentru a argumenta criticile aduse funcţionării instanţei.

Totodată, Curtea a constatat că alegaţiile formulate de reclamantă vizau o problemă extrem de sensibilă, respectiv cea a conduitei unor oficiali ai statului în legătură cu desfăşurarea unui proces de corupţie la nivel înalt, proces condus de către reclamantă în calitate de judecător. În interviurile sale, reclamanta a relevat o stare de lucruri îngrijorătoare, afirmând că exercitarea de presiuni asupra judecătorilor învestiţi cu soluţionarea unor cauze este o chestiune frecvent întâlnită, şi că această problemă trebuie tratată cu seriozitate dacă sistemul judiciar doreşte să-şi menţină independenţa şi să se bucure de încrederea publicului. Fără îndoială, reclamanta a pus în discuţie o chestiune de interes public, care ar trebui să fie deschisă dezbaterilor publice într-o societate democratică. Decizia de a da publicităţii aceste informaţii s-a bazat pe experienţa personală a reclamantei şi a fost luată numai după ce a fost înlăturată de la soluţionarea cauzei.

Discursul politic se bucură de o protecţie specială în baza art. 10. Curtea a făcut referire la jurisprudenţa sa, în sensul că, chiar dacă un subiect în dezbatere publică are implicaţii politice, acest fapt nu este de natură a împiedica un judecător să facă vreun comentariu cu privire la acest subiect. Curtea a reţinut că reclamanta a făcut aceste comentarii în discursurile din campania electorală, şi că, deşi unele afirmaţii ale reclamantei au avut un grad de generalizare şi exagerare, declaraţiile acesteia nu au fost lipsite de o bază factuală. În consecinţă, nu pot fi privite ca un atac gratuit la adresa unor persoane, ci ca nişte comentarii deschise în legătură cu o problemă de o mare importanţă pentru public.

În ceea ce priveşte desfăşurarea procedurilor în faţa instanţelor în care a fost atacată decizia de excludere din magistratură a reclamantei, Curtea a reţinut că temerile acesteia privind lipsa de imparţialitate a Tribunalului din Moscova au fost justificate. Totodată, Curtea a constatat că instanţele naţionale nu au răspuns acuzaţiilor reclamantei de lipsă de imparţialitate, respingând cererea acesteia de strămutare a cauzei la o altă instanţă, fapt ce constituie o gravă omisiune procedurală. În consecinţă, Curtea a reţinut că reclamanta nu s-a bucurat de suficiente garanţii la aplicarea sancţiunii de excludere din magistratură.

În ceea ce priveşte gravitatea sancţiunii aplicate, Curtea a observat că excluderea din magistratură constituie, fără îndoială, o sancţiune extrem de gravă, fiind cu siguranţă deosebit de tulburătoare pentru o persoană care activase timp de 18 ani ca judecător. Aceasta era, potrivit dreptului intern, cea mai gravă sancţiune disciplinară şi, în lumina celor reţinute mai sus, Curtea a constatat că aplicarea acestei sancţiuni nu corespunde gravităţii faptei săvârşite de către reclamantă.

Curtea a reamintit efectul „descurajant” pe care îl poate avea teama de sancţiune asupra exerciţiului libertăţii de exprimare. Acest efect este în detrimentul societăţii în ansamblul său, fiind totodată un factor în legătură cu analiza proporţionalităţii şi justificării sancţiunii aplicate reclamantei, care avea tot dreptul să supună dezbaterii publice deficienţele constatate. Curtea a constatat că sancţiunea aplicată reclamantei a fost extrem de severă şi era aptă de a produce un efect „descurajant” asupra judecătorilor care ar fi dorit să participe la dezbaterea publică privind eficacitatea instituţiilor judiciare.

În concluzie, Curtea a reţinut că autorităţile naţionale nu au asigurat un just echilibru între nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti şi a drepturilor altor persoane, pe de o parte, şi nevoia de a proteja dreptul reclamantei la libera exprimare, pe de altă parte, încălcând astfel dispoziţiile art. 10 din Convenţie.

Opinia separată formulată de judecătorii Kovler şi Steiner

În dezacord cu majoritatea care a pronunţat soluţia de mai sus, cei doi judecători au subliniat că ceea ce s-a reproşat reclamantei la aplicarea sancţiunii disciplinare a fost faptul că ar fi dezvăluit informaţii legate de un proces de corupţie la nivel înalt aflat în curs de desfăşurare. Or, chiar admiţând afirmaţia majorităţii în sensul că declaraţiile reclamantei nu se circumscriu noţiunii de „divulgare” a unor informaţii clasificate, au arătat cei doi judecători, este dificil să se constate că aceste afirmaţii reprezentau judecăţi de valoare. În opinia separată s-a afirmat că reclamanta a abuzat de imunitatea oferită de candidatura sa, în perioada procesului electoral, dezvăluind informaţii privind desfăşurarea unui proces penal înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive.

Judecătorii care au formulat opinia separată au combătut argumentul majorităţii în sensul că un astfel de comportament neobişnuit al unui judecător în funcţie era justificat de participarea sa la campania electorală, arătând că astfel s-ar putea considera că, ori de câte ori o persoană are de plătit o poliţă cuiva, este mai bine să o facă în timpul unei campanii electorale, deoarece, urmând motivaţii Curţii, o astfel de acţiune nu va putea fi privită ca un atac personal vădit nefondat, ci numai ca un comentariu deschis asupra unui subiect de o mare importanţă pentru public,  chiar dacă s-ar dezvălui astfel informaţii protejate de secretul de serviciu.

O astfel de concluzie permisivă vine în contradicţie, în opinia celor doi judecători, cu o altă concluzie a Curţii: obligaţia funcţionarilor publici ce activează în domeniul justiţiei de a manifesta rezervă în exercitarea libertăţii lor de exprimare ori de câte ori s-ar putea pune în discuţie autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Totodată, judecătorii care au formulat opinia separată au subliniat că reclamanta a ales să dea publicităţii informaţiile abia la câteva luni după ce se presupune că a fost îndepărtată de la soluţionarea cauzei, în cursul campaniei electorale. De asemenea, s-a arătat că reclamanta, prin declaraţiile sale şi prin conduita sa, ireconcialiabile cu statutul de judecător, cu o vechime de 18 ani în sistem, s-a autoexclus din rândurile judecătorilor, chiar anterior aplicării sancţiunii disciplinare.

În consecinţă, se consideră că a existat o relaţie de proporţionalitate rezonabilă între sancţiunea disciplinară aplicată şi scopul legitim urmărit, de apărare a autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti.  Cei doi judecători şi-au exprimat totodată temerea că efectul „descurajant” al hotărârii Curţii ar putea crea impresia că nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătoreşti este mult mai puţin importantă decât nevoia de a proteja libertatea de exprimare a unui funcţionar, chiar dacă bunele intenţii ale acestuia nu au fost dovedite.

Opinia separată formulată de judecătorul Nicolaou

În dezacord cu opinia majorităţii, judecătorul Nicolaou consideră că ar fi trebuit analizat mai atent cazul, în special din perspectiva celor ce rezultă din conţinutul raportului efectuat de către judecătorul de la secţia comercială a Tribunalului din Moscova cu privire la conduita reclamantei, raport avut în vedere de către Comitetul de analiză la aplicarea sancţiunii disciplinare.

Judecătorul subliniază că în conţinutul raportului s-a reţinut că motivele pentru care Preşedintele Tribunalului a îndepărtat-o pe reclamantă de la soluţionarea cauzei erau „incapacitatea sa de a conduce şedinţa de judecată, încălcarea de către aceasta a principiilor egalităţii de arme şi contradictorialităţii, antepronunţare, solicitarea de către aceasta a sfatului preşedintelui instanţei, existenţa unor rapoarte confidenţiale ale unor agenţii cu privire la reclamantă, în legătură cu dosarul cu care fusese învestită. Judecătorul consideră frapantă referinţa la existenţa unor rapoarte confidenţiale ale unor agenţii trimise către preşedintele Tribunalului din Moscova, ca temei al înlăturării judecătorului de la soluţionarea cauzei, precum şi faptul că această menţiune nu a atras niciun fel de reacţie din partea judecătorului care a întocmit raportul deferit Comitetului de Analiză, neexistând nicio motivare cu privire la acest aspect.

Totodată, a considerat că cel mai important aspect îl constituie faptul că reclamanta nu s-a limitat la a face afirmaţii în legătură cu o speţă determinată, respectiv dosarul Zaytsev, ci a făcut generalizări, privind existenţa unei probleme extinse la nivelul întregului sistem. Bazându-se pe experienţa sa de 18 ani ca judecător la Tribunalul din Moscova, ea a afirmat categoric că are dubii referitoare la independenţa instanţelor din Moscova, lăsând impresia că ea are cunoştinţă de existenţa acestor probleme privind presiuni şi manipulări ale judecătorilor şi la alte instanţe determinate, fără a specifica vreuna dintre acestea. Judecătorul care a formulat această opinie separată a reproşat reclamantei că nu a făcut niciun efort pentru a detalia baza factuală a afirmaţiilor sale, înainte de a exprima judecăţi de valoare cu privire la întinderea şi amplitudinea problemelor semnalate. În acest fel, se arată că reclamanta ar fi condamnat toţi judecătorii ce activau la instanţele din Moscova, fără a face nicio distincţie, distrugând în acest fel un întreg sistem.

Judecătorul a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să fie conştientă că ceea ce afirmă un judecător în public poate avea un impact considerabil, în special datorită faptului că oamenii consideră în mod natural că opiniile judecătorilor sunt echilibrate şi întemeiate. Cum reclamanta era doar suspendată din funcţie pe durata alegerilor, continuând să fie practic judecător şi fiind obligată să respecte statutul judecătorilor, discursul său ar fi trebuit să fie temperat de discreţie. Aplicarea sancţiunii disciplinare în aceste condiţii nu apare ca fiind disproporţionată, în aprecierea judecătorului care a formulat cea de-a doua opinie separată.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− three = 0

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)