Încălcarea art. 5 par. 3 din Convenție. Detenţia impusă reclamanţilor la bordul vasului Winner pentru 13 zile nu fusese supervizată de un judecător (procurorul Republicii Franceze neavând această calitate) şi aceştia nu beneficiaseră de protecţia împotriva arbitrariului, care oferă o încadrare de asemenea natură. Aceste elemente nu pun sub semnul întrebării durata privării de libertate suferită de reclamanţi, justificată de împrejurările de-a dreptul excepţionale

CEDO, Marea Cameră, cauza Medvedyev și alții c. Franței, hotărârea din 29 martie 2010, cererea nr. 3394/03

Situația de fapt

Reclamanții sunt membrii unui echipaj pe o navă comercială, the Winner, înregistrată în Cambodgia. Nava a intrat în atenția serviciilor anti-drog din S.U.A., Spania și Grecia, când Biroul Central pentru Reprimarea Traficului de Droguri (OCRTIS), parte a Direcției Poliției Centrale din cadrul Ministerului de Interne din Franța, a cerut autorizația să intercepteze nava. OCRTIS suspecta că la bordul navei se afla o încărcătură mare de droguri, care, odată ajunsă în Insulele Canare, avea să fie livrată în Europa.

Într-o notă diplomatică din 7 iunie 2002, Ministerul de Externe a Cambodgiei a permis Franței să intercepteze nava în următoarele condiții:

„Ministerul Afacerilor Externe și a Cooperării Internaționale își prezintă complimentele în fața ambasadei franceze din Phnom Penh și, cu privire la nota nr. 507/2002, datată pe 7 iunie 2002, are onoarea că confirme în mod formal că Guvernul Regal al Cambodgiei autorizează Franța să intercepteze, inspecteze și să ia măsuri legale împotriva navei the Winner, care navigează cu steagul Cambodgian XUDJ3, aparținând  Marinei Sherlock din insulele Marshall”.

Într-o telegramă diplomatică din aceeași zi, ambasada franceză transmite informația Ministerului de Apărare din Paris.

Comandantul fregatei franceze Liutenant de vaisseau Le Henaff, care acosta în portul Brest, a fost instruit de autoritatea navală franceză să localizeze și să intercepteze the Winner. Fregata și-a început misiunea în aceeași zi, la bord aflându-se și unitatea comando a marinei franceze, Jaubert, echipă specializată în interceptarea vaselor aflate în larg. Pe 10 iunie 2002, în timpul unei revizii tehnice pe coastele Spaniei, trei membrii OCRTIS s-au îmbarcat la bordul fregatei.

La 13 iunie 2002, la ora 06:00, fregata franceză a observat un vas comercial care naviga cu viteză mică prin apele Insulelor Capului Verde, la câteva mii de kilometri depărtare de Franța. Nava nu avea arborat vreun steag, dar a fost indentificată ca fiind the Winner. Vasul comerical și-a schimbat brusc direcția, noua rută fiind periculoasă atât pentru fregată, cât și pentru echipajul forțelor armate care se aflau într-o barcă de mare viteză. În timp ce comandantul navei comerciale refuza să stabilească contact prin radio cu nava franceză, membrii echipajului de pe the Winner au început să arunce peste bord un număr de pachete, care conțineau o cantitate de aproximativ o sută de kilograme de cocaină, care ulterior a fost recuperată de marinarii francezi. După câteva avertismente și focuri de avertizare, efectuate sub comanda Prefectului francez Maritim pentru Atlantic, dar care nu au fost luate în considerare, fregata franceză a tras direct în the Winner. Abia atunci nava comercială a răspuns prin radio și a fost de acord să se oprească. Când s-au îmbarcat pe the Winner, echipa de comando franceză și-a folosit armele pentru a deschide anumite uși încuiate. Când un membru al echipajului de pe the Winner a refuzat să se supună ordinelor, un ”foc de avertizare” a fost tras la nivelul solului, dar acesta a ricoșat și acel membru al echipajului a fost rănit. El a fost imediat transportat pe fregata franceză, apoi transferat la spitalul din Dakar, unde a murit o săptămână mai târziu.

Urmând ordinele Prefectului Maritim și la cererea procurorului din Brest, the Winner a fost remorcată înapoi în portul Brest de către fregata Commandant Bouan, dar din cauza stării precare în care se afla the Winner, aceasta nu a putut naviga cu o viteză mai mare de 5 noduri.

Echipajul de pe the Winner a fost limitat în a sta în cabine sub pază militară și, deși Guvernul subliniază că li s-a permis accesul pe navă sub supraveghere franceză, reclamanții pretind că măsurile coercitive au fost mențiunute de-a lungul voiajului, până au ajuns în Brest.

La 13 iunie 2002, la ora 11:00, procurorul din Brest a înaintat cazul spre OCRTIS pentru a-l examina prin prisma procedurii de flagrante delicto. A reieșit că paza de coastă a Greciei ținea sub observație the Winner sub suspiciunea de trafic internațional de droguri în care erau implicați și naționali greci.

La 24 iunie 2002, Procuratura din Brest a deschis o anchetă de acuzare împotriva unei persoane necunoascute pentru conducerea unui grup al cărui scop era să producă, fabrice, importe, exporte, transporte, dețină, aprovizioneze, vândă, procure sau să folosească ilegal droguri și sub acuzația de conspirație de import-export ilegal de droguri. Au fost desemnați doi judecători de instrucție.

La 26 iunie 2002, la ora 08:45, the Winner a intrat în portul Brest sub escortă. Echipajul a fost predat poliției și au fost informați de ce se întâmplă și li s-au citit drepturile; poliția acționând sub instrucțiunile date de unul dintre judecătorii de instrucție pe 25 iunie 2002.

În aceeași zi reclamanții au fost duși în fața unui judecător de instrucție la poliția din Brest, pentru a determina dacă este necesară prelungirea plasării lor în custodia poliției. Raportul înaintat Marii Camere de către Guvern a arătat că anumiți reclamanți s-au întâlnit cu unul dintre judecătorii de instrucție (R.Andre) la 5.05 p.m. (Sergio Cabrera Leon), 5.10 p.m. (Guillermo Luis Eduar Sage Martínez), 5.16 p.m. (Nicolae Balaban), 5.25 p.m. (Nicu Stelian Manolache), 5.34 p.m. (Viorel Petcu) și la 5.40 p.m. (Puiu Dodica), iar ceilalți reclamanți (Oleksander Medvedyev, Borys Bilenikin și Georgios Boreas) au fost audiați de al doilea judecător (B. Simier) la o oră nespecificată. Reclamanții au fost aduși în fața acelorași judecători de instrucție, a doua zi, 27 iunie 2002, (Guillermo Luis Eduar Sage Martinez la 5.05 p.m., Sergio Cabrera Leon la 5.10 p.m., Nicu Stelian Manolache la 5.20 p.m., Nicolae Balaban la 5.28 p.m., Puiu Dodica la 5.35 p.m. și Viorel Petcu la 5.40 p.m., ora pentru ceilalți trei reclamanți fiind necunoscută.)

Pe 28  și 29 iunie 2002, reclamanții au fost acuzați și au rămas în custodia poliției în așteptarea procesului (Viorel Petcu, Puiu Dodica, Nicolae Balaban și Nicu Stelian Manolache pe 28 iunie, iar dOleksandr Medvedyev, Bory Bilenikin, Georgios Boreas, Sergio Cabrera Leon, Guillermo Luis Eduar Sage Martínez și alți doi membri ai echipajului – Oleksandor Litetski și Symeon Theophanous – pe 29 iunie).

Reclamanții au făcut apel la Divizia de Investigații a Curții de Apel din Rennes pentru ca probele să fie considerate inadmisibile, invocând că autoritățile franceze au acționat ultra vires când s-au îmbarcat pe the Winner, pentru că nava se afla sub jurisdicție cambodgiană și Cambodgia nu este parte la Convenția de la Viena din 19 decembrie 1988 contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, și, de asemenea, ei nu au fost aduși ”imediat” în fața unui judecător, așa cum se specifică în art. 5 par. 3 din Convenție, atunci când the Winner a fost interceptat.

Prin sentința din 3 octombrie 2002, Curtea le-a respins apelul și a stabilit că nu este niciun temei pentru inadmisibilitatea probelor. După reconstituirea detaliilor operațiunii, inclusiv faptul că ”pe 13 iunie la 06:00, fregata franceză a reperat o navă comercială –prima dată pe radar, apoi vizual- care naviga cu viteză mică și care nu avea arborat steag și a indentificat-o ca fiind the Winner” s-a pronunțat sentința.

Reclamanții au sugerat în mod eronat că, în acest caz, în conformitate cu art. 92 al Convenției din Montego Bay, au deplină autoritate statele sub al căror steag o navă navighează.

Având în vedere că, bazându-ne pe text și făcând referire la o Convenție anterioară a Națiunilor Unite de pe 30 martie 1961 împotriva traficului ilegal de droguri, autoritățile franceze au fost îndreptățite să obțină autorizația Cambogiei de a intercepta the Winner cu scopul de a stopa traficul de droguri în care era suspect de a fi implicat tot, sau o parte din echipaj; cu privire la faptul că prevederile Convenției de la Viena nu se aplică în Cambodgia, a fost de datoria statului să solicite autorităților franceze toate informațiile relevante la pretinsul trafic de droguri pentru a putea aprecia temeinicia cererii folosind libera sa discreție; apoi, telegrama diplomatică trimisă de Ambasada Franceză pe 7 iunie 2002, care menționează motivele înaintate de OCRTIS, este suficientă pentru a stabili existența unui acord dat fără rezerve și restricții de Guvernul din Cambodgia pentru interceptarea vasului și toate consecințele aferente; în acest punct reclamanții nu pot să susțină că documentul nu îndeplinește cerințele art.17 alin. 3 din Convenția de la Viena privind înțelegerile bilaterale, când și ei susțin că această convenție nu este aplicabilă în Cambodgia, deoarece nu a fost încă semnată; valoarea documentului diplomatic nu este afectată de faptul că acuzatul nu știa exact statutul celui care a semnat mesajul, nici persoana care a transmis acordul Guvernului Cambodgiei către Ambasada franceză.

Pe de altă parte, având în vedere procedura de a intercepta the Winner, era de datoria autorităților franceze să se conformeze atât prevederilor Convenției de la Viena, cât și legii din 15 iulie 1994, modificată prin legea din 29 aprilie 1996, adaptând legislația franceză la Convenția de la Viena.

Raportul înaintat de comandantul navei Liutenant de vaisseau Le Henaff, având autorizația necesară, arată că nava comercială nu s-a supus regulilor dreptului internațional, comandantul ei nerăspunzând cererii de a identifica nava, naviga fără steag și a acționat agresiv, punând în pericol siguranța fregatei franceze și a membrilor echipajului din barca de mare viteză;de asemenea echipajul de pe the Winner a fost văzut aruncând peste bord încărcătură suspicioasă, care s-a dovedit a fi o cantitate considerabilă de cocaină; aceste elemente l-au făcut pe comandatul fregatei franceze să creadă că se află în fața unei debarasări ilegale de droguri și a unei încercări de evadare; luând controlul navei the Winner și aplicând măsurile coercitive necesare, comandantul francez a acționat în conformitate cu art.17 alin.4 din Convenția de la Viena, care prevede că, dacă sunt descoperite probe ale participării la un trafic ilicit, trebuie luate măsurile adecvate cu privire la navă, persoanele care se găsesc la bord şi la încărcătură; prevederile legii din 15 iulie 1994, modificată prin legea din 29 aprilie 1996, care, în prevederile ei generale (art. 1-10) reglementează măsurile coercitive necesare și folosirea forței, dacă este necesar, în eventualitatea refuzului unei nave de a se supune controlului și, de asemenea, în cazul particular al luptei împotriva traficului de narcotice (art. 12-14), face trimitere la implementarea controlului și măsurilor coercitive dictate de dreptul internațional.

Luând în considerare atitudinea agresivă a căpitanului navei The Winner în încercarea de a evita inspecția autorităților franceze navale și atitudinea unora dintre membrii navei care au profitat de oportunitatea care li s-a ivit pentru  a se debarasa de orice urmă a traficului ilegal de droguri; că membrii echipei de comando care s-au îmbarcat pe nava comercială au fost puși în situația de a se afla în prezența unei acțiuni de trafic internațional de mare amploare și s-au expus unui pericol din cauza membrilor echipajului ostil care amenințau să le perecliteze misiunea, astfel că ei au fost obligați să-și folosească armele ca răspuns la rezistența opusă de unul dintre membrii echipajului, nu se poate susține că art.13 din legea din 15 iulie 1994, care a fost modificată ulterior doar pentru scopuri administrative și care exclude orice formă de coercție în privința competenței autorităților maritime de a inspecta și a aplica măsuri coercitive în concordanță cu dreptul internațional și art.17.4(c) din Convenția de la Viena împotriva traficului ilicit de narcotice care stipulează „acțiuni adecvate cu privire la personajul de la bord”; chiar dacă natura acestor măsuri nu este specificată, textul îi permite comandantului navei să limiteze libertatea de mișcare a membrilor echipajului, în caz contrar textul ar fi fără valoare și siguranța membrilor echipajului ar putea fi pusă în pericol; prin urmare, nu poate fi exclusă posibilitatea ca echipajul de pe the Winner, care se afla în larg, să fi avut arme ascunse și să încerce să recâștige controlul navei; prin urmare, închiderea membrilor echipajului the Winner în proprile cabine, cade sub incidența articolul 17.4(c) al Convenției de la Viena.

În contextul în care legea din 15 iulie 1994 necesită anumite abateri de la legea penală ordinară întrucât acțiunea în cauză era o încercare de a combate traficul ilegal de narcotice în largul mării și al faptului că, în practică, este imposibil de aplicat legile ordinare care guvernează dentenția și prompta aducere în fața justiției, dat fiind distanța apreciabilă față de țărm, încarcerarea la bord a membrilor echipajului, autorizată de O.N.U. prin Convenția de la Viena din 1988, se poate afirma că aceste măsuri nu sunt în dezacord cu art. 5 par. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului; de asemenea, trebuie evidențiat că, de îndată ce the Winner a acostat, echipajul a fost predat poliției, a fost informat de drepturile sale și plasați în custodie, fiind aduși în fața unui judecător.

De asemenea, instanțele din Franța au jurisdicție sub imperiul legii din 15 iulie 1994 revizuită.

În cadrul judecății din 15 ianuarie 2003, Curtea de Casație a respins recursul reclamanților.

Pe 28 mai 2005, ședința specială a Curții cu jurați din Ille-et-Vilaine i-au găsit pe trei dintre membrii echipajului – Georgios Boreas, Guillermo Sage Martinez și Sergio Cabrera Leon – și pe încă un membru al echipajului, S.T., vinovați de tentativă de a importa narcotice ilegal și i-a condamnat la 20 ani, 10 ani, 3 ani și 18 ani de închisoare. Cu toate acestea, Georgios Boreas și S.T. au fost achitați de acuzația de fi liderii unei organizații al cărei scop e traficul ilegal de narcotice. Curtea Specială a achitat alți 6 reclamanți și pe O.L., un alt membru al echipajului, de acuzațiile care le erau aduse.

La judecata de pe 6 iulie 2007, Curtea cu jurați din Loire Atlantique a examina apelul înaintat de Georgios Boreas, Guillermo Sage Martinez și S.T., menținând hotărârea și condamnându-i la 20, 12 și 17 ani de închisoare. Pe 9 aprilie 2008, Curtea de Casație a respins un recurs înaintat de S.T. și Georgios Boreas.

Într-o notă de la 9 septembrie 2008, ca răspuns la cererea înaintată de Ambasada franceză din Phnom Penh, la 3 septembrie 2008, Ministerul Afacerilor Externe și al Cooperării Internaționale din Cambodgia a confirmat că nota diplomatică de pe 7 iunie 2002 „a permis autorităților franceze să intercepteze și să execute orice acțiuni necesare pentru a inspecta, confisca și a acționa legal împotriva lui the Winner, care naviga cu steagul cambodgian, precum și împotriva tuturor membrilor vasului.”

Asupra art.5 par. 1 din Convenție

Reclamanții au susținut că au fost privați de libertate în mod arbitrar după ce nava a intrat sub controlul autorităților franceze. Reclamanții, care au luat la cunoștință hotărârea Camerei, consideră că acțiunea autorităților franceze în largul mării și detenția lor la bordul lui the Winner nu au temei legal. Ei susțin că nu există bază legală pentru îmbarcarea pe the Winner, nici în convenția internațională la care Cambodgia nu este parte, nici în Convenția de la Montego Bay din 10 decembrie 1982 sau în Convenția de la Viena din 22 decembrie 1988 și nici în nota diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe din 7 iunie 2002.

Ei afirmă că art. 108 din Convenția din Montego Bay nu este aplicabil în acest caz, deoarece, în opinia lor, nu Cambodgia, statul pavilion, a cerut cooperarea cu Franța, ci Franța a luat inițiativa de a cere autorizația de a opri o navă cu steagul Cambogiei. Faptul că i s-a acordat autorizația necesară nu poate fi interconectată cu cererea de cooperare în sensul art. 108 din Convenția de la Montego Bay. Cu privire la art.110 din aceeași Convenție, ei invocă faptul că Guvernul propunea o interpretare care distorsiona înțelesul acestuia, pentru că the Winner nu era lipsit de naționalitate, nici nu avea naționalitate franceză.

Reclamanții consideră că legea nr. 94-589 din 14 iulie 1994 nu se poate aplica, întrucât face referire la convenții internaționale la care Cambodgia nu este parte.

Reclamanții sunt de părere că este stabilit faptul că legislația națională și cea internațională au eșuat în a le oferi protecția adecvată împotriva acestei interceptării arbitrare și nu le-au oferit posibilitatea să contacteze un avocat sau membrii familiei, dar, potrivit Guvernului, a autorizat detenția de 13 zile.

În legătură cu nota diplomatică din 7 iunie 2002, reclamanții contestă interpretarea legală a Guvernului. Ei continuă să susțină că aceasta nu poate constitui o delegare de jurisdicție în favoarea Franței. Presupunând că un asemenea acord ad hoc legitimează intervenția Franței în conformitate cu principiul din dreptul internațional care atestă faptul că un stat poate renunța la o parte din suveranitatea sa în alt mod în afara convențiilor, ei consideră că un asemenea presupus transfer de suveranitate a fost mult exagerat în cazul de față. Potrivit cu propria declarație a Guvernului, acordul trebuie privit pur și simplu din punctul de vedere al unei autorizații de a ”intercepta” nava comercială, pe când guvernul cambodgian a autorizat doar oprirea acesteia. Strict vorbind, acest fapt înseamnă doar oprirea navei pentru o inspecție de rutină, nu se extinde și la cercetarea și arestarea membrilor de la bord. Cu toate acestea, membrii de la bord au fost arestați pentru 13 zile pe navă. Reținerea lor și judecarea lor în altă țară nu au fost autorizate de Cambodgia. Reclamanții contestă existența unui acord ad hoc care ar justifica oprirea lui the Winner și consideră că, chiar și în prezența unui astfel de acord, tot nu ar fi explicabilă arestarea echipajului.

Reclamanții mai susțin că prezentarea în fața Marii Camere a notei diplomatice cu 7 ani după ce aceasta a fost datată și la 2 luni după ce a cincea Secție a Curții a pronunțat sentința în favoarea lor, este ”foarte întârziată și stupefiantă”. Ei cer ca nota să fie considerată inadmisibilă, deoarece această dovadă nu a fost prezentată în fața Curților anterioare, pentru că nu exista la timpul respectiv și cer o reinterpretare a faptelor după evenimente.

În observațiile sale preliminare, Guvernul a accentuat faptul că evenimentele s-au petrecut în largul mării, prin urmare trebuie luate în considerare particularitățiile mediului maritim  și navigarea pe mare. Din punctul de vedere al Guvernului există două consecințe. Pe de-o parte, Convenția nu face nicio specificare cu privire la dreptul maritim, deci o paralelă cu jurisprudența Curții în cazul predării de persoane în vederea extrădării era posibilă (Öcalan c. Turciei [MC], nr. 46221/99; Freda c. Italiei, (dec.), nr. 8916/80, decizia Comisiei din 7 octombrie 1980; Altmann (Barbie) c. Franța, (dec.), nr. 10689/83, decizia Comisiei din 4 iulie 1984 și Sánchez Ramirez c. Franței, (dec.), nr. 28780/95, decizia comisiei din  24 iunie 1996). Guvernul consideră că ”același raționament, mutatis mutandis, poate fi aplicat în acest caz”, pentru că reglementările din Convenție cu privire la acorduri pentru redirecționarea navelor, sau prevederi specifice în vederea chestiunilor maritime, fac Convenția inaplicabilă ratione materiae.

În al doilea rând, înseși îmbarcarea/debarcarea la/de la bordul unei nave este restrictivă, ceea ce îi dă căpitanului acelei nave puteri extinse. Guvernul a dedus că reclamanții nu au fost privați de libertate în sensul art. 5 din Convenție și au fost supuși unei restricții de libertate doar din punct de vedere formal, prin urmare, articolul 5 din Convenție nu poate fi aplicabil.

Guvernul susține că acele 13 zile privative de libertate au justificare legală, ținând cont de considerațiile Camerei, această măsură trebuind analizată din punct de vedere al legislației naționale și internaționale.

Sub imperiul dreptului internațional. Guvernul susține că the Winner nu avea arborat niciun steag și a refuzat să se identifice. Apoi, membrii echipajului s-au expus singuri, sub considerațiile articolului 110 al Convenției de la Montego Bay, care permite unei nave de război să oprească o altă navă care refuză să își arate steagul, principiu unanim acceptat de dreptul mărilor.

Guvernul consideră că nota diplomatică a creat suficient temei legal din punct de vedere internațional pentru ca Franța să acționeze. Convenția din Montego Bay creează strict cadrul când un stat poate interveni pe lângă un alt stat pentru a inspecta o navă cu steag străin.

Nota diplomatică constituie suficient abandon de suveranitate care ar fi autorizat Franța din punct de vedere al dreptului internațional și al dreptului mărilor. Nota de confirmare din 9 septembrie 2008, atestă legalitatea notei din 7 iunie 2002 și a ”consecințelor acesteia”.

Dreptul internațional public acreditează această acțiune, deoarece convențiile internaționale cu privire la acest aspect, în unanimitate, instigă la stoparea traficului ilegal de droguri; mai mult, simpla înțelegere verbală nu a fost necesară, ci și suficientă în cazul Spaniei și al statului Panama din cauza Rigopoulos pentru a o face viabilă.

În ceea ce privește legislația națională, Guvernul nu se raliază analizei Camerei, deoarece este de datoria autorităților naționale să interpreteze și să aplice propria lege, mai ales când nu este vorba despre fondul legislației, ci despre scopul acesteia. Actele normative au conferit temeiul legal al acțiunilor deoarece nava era suspectă de a face trafic de droguri, nu avea arborat un steag, a refuzat să se identifice și a răspuns agresiv prin manevre periculoase.

Un stat care nu este parte la Convenție, în circumstanțele date, poate consimți  la aplicarea prevederilor Convenției în cauză, acesta fiind motivul pentru care instanțele franceze au declarat legislația națională aplicabilă.

Redirecționarea navei a atras după sine, iminent, și reținerea celor aflați la bord, din moment ce cele două entități sunt inseparabile și trebuie privite ca o măsură preliminară, înainte aducerii membrilor echipajului în fața justiției.

Impredictibilitatea navigației și imensitatea oceanului fac imposibilă oferirea de detalii în cazul fiecărei redirecționări a navelor. Guvernul consideră că dreptul de a contacta un avocat sau pe membrii familiei nu a fost posibil din cauza condițiilor tehnologice precare de la bordul navei, de asemenea nu s-a stabilit că ei ar fi fost în contact cu una dintre categoriile de persoane mai sus amintit, prin urmare redirecționarea nu le-a schimbat situația. De asemenea, pe parcursul celor 13 zile petrecute la bord, nu au fost interogați.

Guvernul atrage atenția asupra supravegherii de către procuror. Camera a confundat noțiunile la care s-a făcut referire în alin. 1 (c) și 3 ale arti. 5 din Convenție, evidențiind faptul că, odată ajunși în Brest, reclamanții urmau să fie aduși în fața judecătorilor de instrucție și nu a procurorului.

Redirecționarea navei sub supravegherea procurorului, garant al independenței publice, a fost o garanție în favoarea unui tratament nearbitrar, astfel că el ar trebui privit ca o autoritate publică.

Ca un ultim punct, Guvernul a dezvoltat argumentul care demonstrează independența procurorului datorită statutului acestuia, modului de selecționare, a puterii și a rolului instituțional. Au arătat că art. 64 din Constituția Franței consacră independența ”autorității publice” și Consiliul Constituțional a hotărât că prin autoritate publică se înțeleg atât judecătorii cât și procurorii.

Hotărârea Camerei

Camera nu este de acord cu abordarea curților franceze de până acum cu privire la maniera în care au făcut referință la convenții internaționale la care Cambodgia nu este parte și s-au bazat pe prevederi legale, care, făceau referire la intervenția extrateritorială a autorităților franceze doar în cazul navelor franceze și pe nave care nu au steag, sau care nu au naționalitate. Ca o completare la faptul că the Winner nu intră sub incidența niciunei dintre cele trei categorii, a remarcat că legii din 15 iulie 1994 i-au fost aduse amendamente inter alia pentru a nu mai face referință doar la statele parte la Convenția de la Viena. Consideră că argumentul Guvernului privind aplicabilitatea legală a măsurilor s-a bazat pe o contradicție, de vreme ce la momentul interceptării, the Winner nu avea arborat un steag, dar în același timp autoritățile franceze aveau confirmarea prealabilă din Cambodgia  că nava era înregistrată și a fost identificată înainte de interceptare.

Cu toate acestea, Camera este de acord că, în baza art. 108 din Convenția de la Montego Bay, nota diplomatică a autorităților cambogiene din 7 iunie 2002 a oferit temeiul legal pentru interceptarea și îmbarcarea pe the Winner a autorităților franceze, cu toate acestea, articolul nu se aplică privării de libertate, pe durata de 13 zile. A mai subliniat că atât legea franceză, cât și art. 17 din Convenția de la Viena nu au prevederi specifice pentru privarea de libertate de tipul și durata la care au fost supuși reclamanții.

În opinia Camerei, prevederile legale pe care s-a bazat Guvernul nu oferă suficientă protecție împotriva încălcării dreptului la libertate: în primul rând, nici una dintre aceste prevederi nu specifică în mod expres privarea de libertate a membrilor echipajului unei nave interceptate, nici nu reglementează condițiile acestei privări de libertate; în al doilea rând, detenția nu este trecută sub supravegherea unei autorități judiciare. Cu privire la acest ultim punct, Camera observă că, în pofida faptului că toate măsurile impuse de legea din 15 iunie 1994 au fost luate sub supravegherea procurorului, acesta nu a fost ”o autoritate publică competentă” în sensul creat de Curte prin jurisprudența sa (a se vedea Schiesser c. Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, par. 29-30),

În consecință, reclamanții nu au fost privați de libertate ”în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”, potrivit cu art. 5 alin. 1.

Asupra art. 1 din Convenţie

Curtea consideră că este primordial să se stabilească dacă evenimentele – de la interceptarea lui the Winner, la presupusa privare de libertate şi până la ancorarea în Brest – cad sub incidenţa art.1 din Convenţie. Art. 1 impune limite teritoriale. Convenţia nu guvernează acţiunile statelor care nu sunt parte la ea şi nici nu poate fi folosită de statele parte să îşi impună propriile mijloace în statele terţe.

Curtea admite existenţa unor excepţii, când Convenţia poate să producă efecte în afara competenţelor sale teritoriale, în cazul unor acţiuni militare, activităţi diplomatice sau consulare din partea agenţilor săi care se află peste graniţă sau la bordul unui avion sau navă înregistrată, sau având arborat steagul unei ţări parte la Convenţie. În acest caz, Curtea constată că fregata franceză a fost special instruită de către autorităţile franceze să intercepteze the Winner, având la bord echipa comando Jaubert. În contextul în care, nava franceză nu a deschis focul direct asupra navei comerciale, decât după ce s-au tras focuri de avertizare, ei au fost obligaţi, odată îmbarcaţi, să îşi folosească armele pentru a se apăra şi să îi priveze de libertate pe membrii echipajului. The Winner a fost redirecţionat spre Franţa folosindu-se de un vas-remorcă, Commandant Bouan.

Curtea consideră că, în acest caz Franţa şi-a exercitat controlul deplin şi exclusiv asupra navei şi a membrilor echipajului The Winner, cel puţin de facto, din momentul intercepţiei, în mod continuu şi neîntrerupt, până în momentul debarcării, prin urmare, reclamanţii erau sub jurisdicţie franceză şi faptele cad sub incidenţa art. 1 din Convenţie.

Curtea observă încă de la început că Guvernul susţine că plângerea reclamanţiilor este incompatibilă ratione materiae cu prevederile art. 5, observațiile lor cu privire la fond sunt prezentate doar “în alternativă”.

În observaţiile scrise asupra admisibilităţii, Guvernul nu a susţinut că reclamaţiile sunt incompatibile ratione materiae şi Curtea nu poate distinge nicio circumstanţă excepţională care ar putea scuti Guvernul să evidenţieze această obiecţie în observaţiile sale.

Guvernul e decăzut din a mai ridica obiecţii preliminare cu privire la admisibilitatea rationae materiae în această etapă.

Curtea reiterează art. 5 par.1, afirmând că acesta se referă la privarea fizică de libertate, iar pentru a se constata o asemenea privare trebuie luate în considerare criterii precum tipul, durata, efectele şi modul de implementare a măsurilor (Amuur c. Franţei, 25 iunie 1996, par.42). Diferenţa dintre privare de libertate şi restricţie trebuie privită din perspectiva intensităţii, şi nu a naturii sau fondului (Guzzardi c. Italiei, 6 noiembrie 1996).

În opinia Curţii, deşi este adevărat că reclamanţii erau legaţi fizic de navă, odată îmbarcaţi şi libertatea lor de mişcare era limitată, nu se poate afirma, cum susţine Guvernul, că măsurile luate asupra lor abia au fost o restricţie asupra libertăţii de mişcare. Membrii au fost limitaţi în a sta în cabinele lor, sub supravegherea autorităţilor franceze; în ciuda faptului că aceste măsuri au fost „relaxate”, din punctul de vedere al Curţii aceste împrejurări nu alterează faptul că reclamanţii au fost lipsiţi de libertate pe timpul voiajului al cărui curs a fost impus de autorităţile franceze.

Curtea conchide că situaţia reclamanţilor la bordul lui the Winner, după ce autorităţile franceze s-au îmbarcat, din cauza restricţiilor la care au fost supuşi face posibilă aplicabilitatea art. 5 par.1 din Convenţie.

Asupra art. 5 par. 1 din Convenţie

Curtea evidenţiază că art. 5 al Convenţiei protejează dreptul la libertate şi securitate, fiind de deosebită importanţă „într-o societate democratică”.

Curtea accentuează că orice privare de libertate să fie compatibilă cu scopul art. 5, pentru a proteja individul de abuz. De asemenea, în ceea ce priveşte privarea de libertate, este în mod deosebit important ca principiul general al certitudinii legale să fie îndeplinit.

Este esenţial ca aceste condiţii de privare de libertate sub imperiul legislaţiei naţionale/internaţionale să fie definite în mod clar şi să se supună principiului previzibilităţii, pentru a satisface standardele de „legalitate” ale Convenţiei, menite să evite cazurile de abuz.

Marea Cameră este conştientă că măsurile luate de autorităţile franceze au fost luate împotriva navei şi membrilor echipajului the Winner în contextul participării Franţei la lupta pentru combaterea traficului cu narcotice.

Condiţiile speciale de mediu marin pe care se bazează Guvernul nu pot justifica o arie în afara legii, care nu este capabilă să furnizeze membrilor echipajului un sistem legal în care să se bucure  de drepturile garantate de Convenţie.

Aplicarea principiilor de mai sus

Curtea reţine că nu este o dezbatere pe tema scopului privării de libertate a reclamaţilor, întrucât ei nu erau „aduşi în faţa instanțelor competente”, ci faptul că părţile sunt în dezacord în ceea ce priveşte „baza legală” a faptelor acestui caz, atât din punct de vedere al legislaţiei internaţionale publice, cât şi a celei naţionale.

Curtea ia la cunoştinţă de faptul că în cazuri care privesc traficul de droguri în largul mării, dreptul internaţional public susţine principiul statului pavilion – Cambodgia în cazul de faţă – care are jurisdicţie. Cambodgia nu este parte nici la Convenţia de la Montego Bay din 1982, nici la Convenţia de la Viena din 1988.

Guvernul subscrie punctului de vedere al Curţii de Casaţie cu privire la intervenţia autorităţilor franceze care îşi găseşte fundament în art. 108(2) al Convenţiei de la Montego Bay. Cu toate acestea, art. 108 alin. 2 autorizează „un stat care are temei rezonabil să creadă că o navă sub pavilionul său este implicată în trafic ilicit cu narcotice” să ceară cooperarea unui alt stat. Această prevedere nu asigură în mod general posibilitatea statelor de a solicita cooperare ori de câte ori suspectează o navă care nu are steagul lor arborat de un asemenea trafic. Curtea consideră că art. 108 nu oferă temei legal pentru acţiunea întreprinsă de autorităţile franceze în acest caz. Deoarece Cambodgia nu este parte la Convenţia de la Montego Bay, ea nu a acţionat sub imperiul acestei convenţii când a trimis nota diplomatică din 7 iunie 2002. Nici cererea franceză de cooperare din partea Cambogiei nu cade sub incidenţa art. 108, pentru că nu se baza pe suspiciunea autorităţilor franceze că o navă având arborat steagul francez ar fi implicată în traficul de droguri.

Lacuna din art. 108 din Convenția de la Montego Bay cu privire la lupta împotriva traficului de narcotice este reflectată și în restul textului: nu doar că prevederile sunt minime, dar lupta împotriva traficului de narcotice nici măcar nu se află pe lista de infracțiuni care se regăsește în art. 110. Guvernul nu a demonstrat că ar exista o practică a statului care să stabilească un principiu de drept internațional cutumiar cu privire la acest fapt. Guvernul apreciază că art. 110 care permite unei nave de război să abordeze o navă fără steag este aplicabil.

Marea Cameră îmbrățișează decizia Curții care spune că punctul de vedere al Guvernului cu privire la naționalitatea navei este contradictoriu, opinie susținută de întreaga desfășurare a evenimentelor și de faptul că the Winner era sub supravegherea S.U.A, Spaniei și a Greciei, precum și a Biroului Central pentru Combaterea Traficului de Narcotice.

Nu se poate afirma că Guvernul, în circumstanțele acestui caz, nu cunoștea naționalitatea vasului, prin urmare art. 110 al Convenției de la Montego Bay nu este aplicabil. Mai mult, Divizia de Investigații a Curții de Apel din Rennes a fost clară în sensul că nava zărită pe 13 iunie la ora 6:00 era the Winner.

Nu există niciun temei în virtutea căruia legislația franceză s-ar fi putut aplica în acest caz, deoarece, în principiu, legislația relevantă transpune tratatele internaționale, aceasta nu poate să aibă întâietate în fața tratatelor, sau a principiului a jurisidicției exclusive a statului de pavilion.

Legislația franceză nu satisface principile previzibilității și ale accesibilității; nu este rezonabil să se susțină că echipajul ar fi putut să prevadă că acțiunile sale aveau să cadă sub jurisdicție franceză.

Rămâne întrebarea dacă biletul diplomatic din 7 iunie 2002 oferă temeiul legal de impunere a măsurilor, dat fiind că, independent de legislația franceză și de convențiile internaționale, Cambodgia a consimțit la intervenția autorităților franceze, fapt ce ar putea atesta un acord ad hoc.

În opinia Curții, deși art.108(2) al Convenției de la Montego Bay nu se aplică, deoarece Cambodgia nu este parte la această convenție, tratatele, convențiile, legislația internațională nu introduc măsuri prohibitive pentru statele, atât parte, cât și terțe, să coopereze împotriva traficului de narcotice, această cooperare putând lua orice formă.

Notele diplomatice sunt o sursă de drept internațional comparabil cu un tratat sau un acord, atunci când oficializează un acord între autoritățile în cauză, când acestea adoptă o poziție comună asupra unui anumit aspect sau chiar, când exprimă un acord sau angajament unilateral.

Prin urmare, Curtea, raliindu-se la poziția Guvernului, consideră că biletul diplomatic din 7 iunie 2002 oficializează acordul Cambogiei de interceptare a lui the Winner, deoarece Cambodgia are dreptul să se angajeze în cooperarea cu alte țări. Cu toate acestea, rămâne de datoria Curții să aprecieze dacă biletul diplomatic autoriza și arestarea și reținerea la bord a membrilor echipajului.

Textul biletului diplomatic nu întrunește condițiile unei ”legi clar definite” în aprecierea Curții neavând forța juridică de a autoriza soarta membrilor echipajului, prin urmare nu o consideră decisivă.

În aprecierea Curții, biletul diplomatic nu a îndeplinit condițiile de previzibilitate, fapt ce denotă din însăși trăsătura spontană a acestuia, deoarece un acord ad hoc, în lipsa unui tratat sau unui acord permanent între cele două state, nu poate crea baza legală.

În concluzie, Curtea consideră că s-a încălcat articolul 5(1) al Convenției, deoarece privării de libertate, la care reclamanții au fost supuși pe parcursul celor 13 zile, îi lipsește temeiul legal.

Asupra art. 5 par. 3 din Convenţie

Reclamanții susțin că nu au fost aduși cu promtitudine în fața unui judecător, sau a altei autorități oficiale după ce nava lor a fost interceptată; ei își bazează argumentele pe art. 5 par. 3 din Convenție.

Reclamanții susțin că acele circumstanțe excepționale care puteau justifica eșecul autorităților de a îi aduce în fața organelor competente, pot fi acceptate doar dacă detenția ar fi fost supravegheată și controlată de o autoritate legală, ceea ce nu a fost cazul. Ei susțin că durata voiajului ar fi fost cu mult scurtată dacă ar fi fost mutați pe fregata franceză, deoarece the Winner se afla într-o stare deplorabilă.

Reclamanții afirmă că după cele 13 zile petrecute în arest la bordul navei, ei au mai fost ținuți în custodia poliției, pe uscat, încă două-trei zile înainte de a fi aduși în fața organelor competente, iar în final, au fost anchetați și au rămas în custodia poliției, neținându-se cont de gradul lor de implicare în traficul cu narcotice.

Mai mult, ei nu au avut acces la un avocat sau la dosar pe parcursul celor 72 de ore, iar când au fost aduși în fața instanței din Brest, au sesizat că această interceptare a fost plănuită de câteva săptămâni, deși ancheta a fost deschisă abia la 24 iunie 2002, în concluzie zilele extra de arest nefiind necesare, nefiind în concordanță cu promptitudinea cerută de art.5(3),

În orice caz, circumstanțele care sunt invocate din cauza Rigopoulos, nu pot fi aplicate în cazul de față, deoarece detenția lor la bordul navei nu a fost făcută sub supravegherea unui organ competent, ci sub cea a procurorului, care nu poate fi considerat viabil, mai ales din cauza lipsei sale de independență față de executiv (Schiesser c. Elveției, 4 decembrie 1979; Huber c. Elveției, 23 octombrie 1990; și Brincat c. Italiei, 26 noiembrie 1992).

Reclamanții au susținut că acel criteriu pur formal, invocat de Guvern a fost ineficient, în lumina criteriului funcțional dezvoltat de Curte în jurisprudența sa, așa cum a confirmat în hotărârea Camerei. Mai mult, nava nu era o “zonă în afara legii”, mai ales având în vedere că un judecător de instrucție ar fi putut fi contactat prin radio, iar membrii echipajului ar fi putut fi fost informați cu privire la drepturile lor și le-ar fi putut fi permis să contacteze un avocat sau să își anunțe membrii familiei de situația lor. În plus față de pretinsa încălcare rezultă din art. 5 par.3, reclamanții, referindu-se la opinia parțial separată exprimată de trei dintre judecătorii Camerei, au subliniat faptul că au trebuit să aștepte încă două sau trei zile pentru a fi aduși în fața instanțelor competente.

Guvernul a negat că reclamanții au trebuit să aștepte două sau trei zile după sosirea în Brest înainte de a fi aduși în fața unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege să exercite puterea judecătorească, în sensul art. 5 par.3. Ei au susținut că reclamanții au fost prezentați în aceeași zi, doar câteva ore, după sosirea lor în Brest, la un judecător de instrucție, care a avut puterea să dispună eliberarea lor. S-a mai susținut că și cererea inițială a Curții se referea doar la perioada de treisprezece zile care a fost necesară pentru a redirecționa nava spre Franța.

Guvernul a considerat, de asemenea, că în hotărârea dată în cazul McKay, Curtea a admis derogări de la principiul de natură automată a revizuirii.

În ceea ce privește caracteristicile și competențele responsabilului respectiv, Guvernul a susținut că, deși Curtea a constatat că un procuror nu ar putea fi considerat un “judecător” în sensul art. 5 par.3, nu același lucru se poate spune de un judecător de instrucție. Judecătorii de instrucție sunt judecători deplin independenți, ale căror îndatoriri sunt de a solicita dovezi atât pentru și împotriva părții acuzate, fără a participa la urmărirea penală sau judecarea cauzelor investigate. În Franța, judecătorul de instrucție a supravegheat toate măsurile privative de libertate luate în cazurile aflate în responsabilitatea lui – fie că este vorba de custodia poliției sau detenția preventivă. Guvernul a subliniat că, Curtea a statuat deja că judecătorul de instrucție îndeplinește condițiile prevăzute la art. 5 par. 3 (AC c. Franței (dec.), nr. 37547/97, 14 decembrie 1999).

Guvernul a afirmat că reclamanții au fost aduși în fața judecătorilor de instrucție în aceeași zi când au ajuns la Brest, de îndată ce a fost posibil. În cele din urmă, Guvernul a considerat că procurorul este o autoritate judiciară independentă de executiv, și că supravegherea lui în timp ce the Winner a fost redirecționat la Brest a oferit protecție împotriva abuzului de care art. 5 din Convenție ar trebui să protejeze.

Aprecierea Curții

1. Principii generale

Jurisprudența Curții prevede că trebuie să existe protecție, printr-un control judiciar, al unui individ arestat sau reținut sub suspiciunea de a fi comis o infracțiune. Un astfel de control servește pentru a oferi o protecție eficientă împotriva riscului de rele tratamente, care este cel mai mare în acest stadiu incipient de detenție, precum și împotriva abuzului de putere al ofițerilor care aplică legea sau al altor autorități, deoarece acesta ar trebuie să aibă un scop și o procedură expres prevăzute. Controlul judiciar trebuie să îndeplinească următoarele cerințe (a se vedea McKay, citată mai sus):

  1. i. Promptitudinea

Controlul judiciar pentru un individ, trebuie, mai presus de toate să fie promt pentru a se evita relele tratamente şi pentru a se interveni cât mai puţin cu putinţă asupra libertăţii unei persoane. Această strictă limitare temporală impusă nu lasă loc de interpretare, pentru a se evita abuzurile şi imparţialitatea (În cazul Brogan şi alţii, o perioadă de 4 zile şi 6 ore de arest nejustificat s-a dovedit a fi o încălcare a art.5 par.3).

  1. ii. Caracterul automat al revizuirii

Revizuirea trebuie să fie automată și nu depinde de cererea persoanei reținute; în acest sens, trebuie să se facă abstracţie de la art. 5 par. 4, care îi oferă unei persoane deținută dreptul de a solicita eliberarea. Caracterul automat al revizuirii este necesar pentru a îndeplini scopul paragrafului, pentru că persoana supusă la rele tratamente ar putea fi incapabilă de a depune o cerere prin care solicită ca un judecător să revizuiască detenția sa.

  1. iii. Caracteristicile şi puterea  funcționarului judiciar

Funcționarul judecătoresc trebuie să îndeplinească condiţiile de garanţie a independenţei, atât faţă de executiv, cât şi faţă de părţi, care se opun intervenţiei subsecvente în procedura penală din partea procuraturii, iar el sau ea ar trebui să aibă autoritatea să ordone eliberarea, după ce individul a fost audiat, după ce a fost revizuită justeţea şi legalitatea arestării şi detenţiei (Assenov şi alţii c. Bulgariei, sendinţa din 28 octombrie 1998, par.146 şi 149).

Examinarea automată inițială a revizuirii de arest și detenție în consecință, trebuie să fie în măsură să analizeze problemele de legalitate și dacă există sau nu o suspiciune rezonabilă că persoana arestată a comis o infracțiune, în alte cuvinte, dacă detenția se încadrează în excepțiile permise prevăzute la art. 5 par. 1 lit. c). Când detenţia se dovedeşte a fi ilegală, executorul judecătoresc ar trebui să aibă autoritatea de a dispune eliberarea persoanei în cauză. Totuşi, această nu înseamnă că, autorităţile care investighează au carte blanche sub imperiul art. 5 să aresteze suspecţii cu scopul de a interoga, independent de controlul efectiv al instanţelor naţionale.

2. Aplicabilitatea principiilor de mai sus

Cert este că reclamanţii nu au fost aduşi înaintea unui judecător de instrucţie – care îndeplineşte condiţia art.5 par.3: „judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” decât după 10 zile după ce au fost arestaţi.

În cazul de faţă nu exista niciun indiciu care să arate că voiajul a durat mai mult decât ar fi fost necesar, ţinând cont de condiţiile meteo şi de starea precară a navei the Winner. În plus, reclamanţii nu au cerut să fie predaţi unei autorităţi dintr-o ţară mai apropiată de ei (cum au făcut cei din cauza Rigopoulos, care au susţinut că ar fi trebuit să fi fost aduşi în faţa instanţelor din Ascension, insulă dependentă de teritoriul Marii Britanii –ţară cu care Spania avea un acord-, care se afla la o distanţă de aproximativ 1600 km de poziţia lor, faţă de 5500 km, distanţă la care se afla Spania). În ceea ce priveşte transferul reclamanţilor pe nava franceză, pentru ca transferul să fie fezabil, Curtea a hotărât că nu e de competenţa ei să se pronunţe în acest caz, mai ales că nu deţinea informaţii de natură a se stabili că fregata oferea condiţiile necesare pentru acomodarea în siguranţă a reclamanţilor.

Curtea observă în continuare că reclamanţii au fost plasaţi în custodia poliţiei la 8:45, pe data de 26 iunie 2002 şi au fost aduşi  în faţa instanţelor din Brest, conform raportului Guvernului, între 17:05-17:45, în cazul primului judecător, şi la o oră necunoscută în cazul celui de al doilea judecător. Prin urmare, reclamanţii au petrecut între 8 şi 9 ore în custodia poliției, înainte de a fi aduşi în faţa organelor competente din Brest.

În lumina acestor fapte, Curtea a hotărât că nu există o încălcare a articolului 5  par.3 din Convenţiei.

Hotărârea Camerei

Camera a hotărât că nu există o încălcare a art. 5 par.3, luând în considerare că această cauză are foarte multe puncte comune cu cauza Rigopoulos (Rigopoulos c. Spaniei, nr. 37388/97), cel mai important fiind că, și acum, nu a fost fizic posibil ca reclamanții să fie aduși cu celeritate în fața judecătorului mai repede decât s-a întâmplat. Luând în considerare dovezile deținute, Guvernul consideră că, două-trei zile suplimentare, pe lângă cele treisprezece, cât a durat de la debarcare, până când reclamații au fost aduși în fața judecătorilor din Brest, sunt justificabile în aceste circumstanțe. Camera consideră că durata privării de libertate este justificabilă în cadrul unor ”circumstanțe în întregime excepționale”, în particular, timpul de care au avut inevitabil nevoie pentru ca the Winner să acosteze în Brest.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


8 − five =

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)