Pierderea statutului de judecător pensionat și a pensiei speciale aferente acestuia, ca urmare a depunerii unei declarații false, cu privire la colaborarea cu fostul serviciu secret din Polonia, nu a constituit o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

CEDO, cauza Rasmussen c. Poloniei, hotărârea din 28 aprilie 2009, cererea nr. 38886/05


Situația de fapt

Reclamanta s-a nascut în anul 1948 și locuiește în Szczecin. A fost judecător pentru o perioadă de 27 de ani, iar în urma unei modificări a Legii privind instanțele judecătorești din anul 1985, amendament care a intrat în vigoare la 17 octombrie 1997, a fost creat statutul de “judecător pensionat”.

La 4 decembrie 1997, reclamanta, care s-a retras din activitate la 8 iulie 1997, din cauza unor motive de sănătate, a dobândit statutul de “judecător pensionat”. În conformitate cu dispozițiile aplicabile ale dreptului intern, judecătorii care erau pensionați începând cu data de 1 ianuarie 1998 au dreptul la o pensie specială, echivalentă cu șaptezeci și cinci la sută din ultimul salariu complet, în fiecare lună.

La 3 august 1997, Legea lustrației a intrat în vigoare. Printr-o modificare ulterioară a Legii din 1985, la 17 decembrie 1997, dispoziții intrate în vigoare la 15 august 1998, toți judecătorii care au dobândit dreptul la o pensie specială au fost obligați să prezinte o declarație conform Legii, prin care să recunoască sau să nege colaborarea cu serviciile secrete comuniste. În septembrie 1998, reclamanta a dat o declarație în conformitate cu prevederile acestei legi, în sensul că nu a colaborat cu serviciile secrete comuniste.

Ulterior, la o dată nespecificată, comisarul pentru apărarea intereselor publice (avocatul poporului) a depus la Curtea de Apel din Varșovia (ca primă instanță) o cerere prin care solicită instituirea unor proceduri în cazul reclamantei în conformitate cu Legea lustrației, pe motiv că ar fi mințit în declarație, negând că ar fi colaborat cu serviciile secrete. S-a făcut referire la documente care arată că în 1986,reclamanta a fost de acord să colaboreze cu serviciile secrete și că din 1986 până în 1988 aceasta a prezentat cincisprezece rapoarte scrise.

În timpul procedurii, reclamanta a fost reprezentată de un avocat. Dosarul cauzei putea fi consultat de reclamantă și avocatul său în arhiva secretă a instanței. Li s-a permis să poată lua notițe, însă cu toate acestea, notițele pot fi făcute numai în caiete speciale, care trebuiau ulterior sigilate și depuse la arhivă, neputând fi luate în afara arhivei.

La o dată nespecificată, Curtea de Apel din Varșovia, în primă instanță, a realizat prima audiere a reclamantei, audiere care nu fusese publică. În cadrul audierii, aceasta a fost întrebată cu privire la dovezile atașate la dosar, cum ar fi: declarația de lustrație, copii ale documentelor furnizate de poliția secretă comunistă, respectiv cererea comisarului referitoare la procedura lustrației.

La 7 aprilie 2004, Curtea a pronunțat o hotărâre prin care a constatat că reclamanta a  dat o declarație falsă referitoare la lustrație, deoarece, în trecut, fusese colaborator al serviciilor secrete comuniste. Instanța a observat că documentele din dosar erau incomplete, dar că, totuși, existau suficiente probe pentru a demonstra că reclamanta a fost un colaborator secret.

Reclamanta a declarat recurs.

La 4 noiembrie 2004, aceeași instanță, acționând ca instanță de recurs, a menținut hotărârea atacată, considerând că probele din dosar au fost suficiente pentru a constata că reclamanta a avut cunoștință de cauză și în mod intenționat a colaborat cu serviciile secrete comuniste. Reclamanta a depus o cererea de recurs la Curtea Supremă, care a fost respinsă printr-o hotărâre din 7 aprilie 2005.

Din  ianuarie 1998 până în mai 2005, reclamanta a primit 4614 de zloți polonezi  pe lună (PLN 3738 după impozitare), ca pensiă specială.

Ulterior, la 19 mai 2005, Consiliul Judiciar Național, acționând pe baza unei cereri înaintate de Ministrul Justiției, a inițiat un proces de încetare a statutului său de judecător pensionat. De asemenea, Consiliul a decis că plata pensiei speciale a reclamantei trebuie să înceteze începând cu 19 mai 2005.

În memoriile sale adresate Consiliului, reclamanta a susținut că decizia prin care este obligată să renunțe la pensia specială a fost negală și ca prevederile Legii lustrației nu se aplică judecătorilor pensionați. Chiar presupunând că judecătorii pensionați au fost obligați să facă o declarație cu privire la lustrație, nu ar fi putut să renunțe la statututele lor în conformitate cu prevederile prezentei legi. De asemenea, reclamanta consideră ca instanța ar fi putut pronunța o astfel de decizie de încetare a pensiei speciale, numai după ce procedurile disciplinare ar fi fost efectuate în conformitate cu dispozițiile din Legea privind instanțele de judecată, proceduri care nu au fost efectuate în cauza sa. A solicitat ca plata pensiei speciale să fie reluată.

La 20 iulie 2005, Consiliul Național Judiciar a adoptat o rezoluție prin care reclamantei i-a încetat pensia specială la care avea dreptul ca urmare a statutului de judecător pensionat. Reclamanta a depus recurs, reiterând în esență aceleași argumente pe care le-a ridicat și în memoriile sale adresate Consiliului.

La 7 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantei împotriva acestei rezoluții.

În august 2005, reclamanta a solicitat autorității de asigurări sociale acordarea unei  pensii obișnuite. Cererea sa însă a fost respinsă printr-o decizie din 28 noiembrie 2005, pe motiv că reclamanta nu ar fi avut un stagiu de cotizare de 30 de ani.

Începând cu aprilie 2006, reclamanta primește o pensie pentru invaliditate parțială, retroactiv, de la 1 august 2005. De la această dată până la 31 octombrie 2008, când urma să împlinească vârsta legală de pensionre, reclamanta a primit o sumă lunară de 1351 zloți polonezi (1124 după impozitare).

De la 1 martie 2008 pensia reclamantei a fost indexată în funcție de rata inflației, ajungând să fie remunerată cu 1438 zloți polonezi pe lună (1196 zloți polonezi după impozitare). Începând cu 1 octombrie 2008, reclamanta a primit o pensie pentru limită de vârstă lunară în valoare de 2062 zloți polonezi (1693 zloți polonezi după impozitare).

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Reclamanta s-a plâns că procedura referitoare la efectele declarației sale cu privire la lustrație nu a fost echitabilă.

Nu a avut acces la dosar într-o măsură suficientă pentru a se asigura egalitatea de arme între ea și comisarul de interes public. De asemenea, nu a putut să-și păstreze notițele preluate din dosar, acestea putând fi consultate numai în registrul secret al instanței, iar din pricina faptului că nu i-a fost permis să efectueze fotocopii ale documentelor atașate la dosar ca mai apoi să le scoată în afara instanței, acest lucru facându-i apararea ineficientă.

Guvernul a susținut că dreptul reclamantei la un proces echitabil și principiul egalității în arme au fost pe deplin respectate. Reclamanta a avut acces deplin la toate documentele care constituie probe în cazul său, putând lua notițe pentru a le folosi mai apoi la audieri. În conformitate cu dispozițiile din Legea lustrației, garanțiile procedurale prevăzute de Codul de procedură penală au fost aplicabile procedurii lustrației. Curtea Constituțională a examinat aceste garanții de mai multe ori și a constatat că sunt compatibile cu cerințele unui proces echitabil. De asemenea, reclamanta s-a plâns cu privire la pretinsa inechitate a procedurilor, dar apelurile sale au fost respinse de instanțele naționale.

Guvernul a recunoscut că sub protecția Legii informațiilor clasificate și art.156 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1999, dovezile în acest caz au fost considerate ca informații clasificate. Cu toate acestea, reclamanta a avut acces deplin la aceste documente pe parcursul procedurilor. Toate documentele pe care comisarul de interes public s-a bazat atunci când a avut în vedere pregătirea cauzei împotriva reclamantei au fost incluse în dosar. Singura restricție impusă reclamantei și avocatului său a fost aceea că trebuie să consulte dosarul în registrul secret al instanței. La cererea instanței, copiile originalelor documentelor din dosarul poliției secrete comuniste au fost, de asemenea, prezentate, iar reclamanta a avut acces la ele.

În continuare, Guvernul a susținut că reclamantei i-a fost permis să ia notițe din dosar. Notele trebuiau trecute într-un caiet special, care a fost ulterior pus într-un plic, sigilat și depus în registrul secret. Aceeași procedură a fost aplicată tuturor notelor luate în timpul audierilor. Plicul cu respectivul carnet de notițe putea fi deschis doar de persoana care a făcut notele. Guvernul a mai subliniat că regulile de mai sus au permis reclamantei să participe activ la ședințele de judecată și că atât aceasta cât și avocatul său s-au folosit în mod activ de posibilitate. Mai mult decât atât, toate probele au fost comunicate solicitantei și avocatului său în timpul audierilor. Pentru a rezuma, singura restricție impusă reclamantei, a fost acea de a consulta documentele clasificate într-un registru secret al Curții lustrației și să depună caietul la registru, nefiindu-i afectată capacitatea ei de a examina dovezile aduse împotriva ei, într -un mod care ar fi afectat drepturile sale de apărare.

Aprecierea Curții

Curtea observă, mai întâi, că sarcina sa este de a determina dacă în cadrul procedurii instituite împotriva reclamantei, în conformitate cu Legea lustrației 1997, s-au respectat cerințele unui “proces echitabil”, în sensul art. 6 din Convenție. Curtea reiterează faptul că garanțiile procedurale prevăzute la art. 6 din Convenție, sub latura sa penală, se aplică procedurilor lustrației (a se vedea cauza Matyjek). Se mai observă că garanțiile de la art.6 par.3 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzute, în general, la par.1. Din acest motiv, consideră că este necesar să se examineze plângerea reclamantei în baza celor două prevederi luate împreună (a se vedea Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 33, și, de asemenea, hotărârea Matyjek, par. 53-54).

Conform principiului egalității armelor, ca una dintre caracteristicile largului concept de proces echitabil, fiecarei părți trebuie să i se ofere o posibilitate rezonabilă de prezentare a propriului caz în condiții în care nu o plasează într-un dezavantaj substanțial față de adversar (a se vedea, spre exemplu, Jespers c. Belgiei, nr. 8403/78, decizia Comisiei din 15 octombrie 1980, par. 61; Foucher c. Franței, hotărârea din 18 martie 1997, par. 34, și Bulut c. Austriei, hotărârea din 22 februarie 1996, par. 47). Curtea notează în continuare că, pentru a i se asigura acuzatului un proces echitabil, orice dificultăți cauzate de limitarea dreptului la apărare, trebuie să fie contrabalansate de procedurile urmate de autoritățile judiciare (a se vedea Doorson c. Olandei, hotărârea din 26 martie 1996, par. 72 și Van Mechelen și alții c. Olandei, hotărârea din 23 aprilie 1997, par. 54).

Curtea a abordat deja problema procedurii lustrației în cauza Turek c. Slovaciei (nr. 57986/00, par. 115). În special, Curtea a statuat că procedurile lustrației sunt, prin însăși natura lor, orientate spre descoperirea unor fapte datând din perioada comunistă și care nu sunt legate direct de funcțiile și operațiunile curente ale serviciilor de securitate. Procedurile lustrației depind în mod inevitabil de examinarea documentelor referitoare la operațiunile foștilor agenții de securitate comuniste.

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea va examina plângerile reclamantei cu privire la egalitatea de arme în cadrul procedurilor respective. În această privință, Curtea amintește mai întâi că nu exista certitudinea faptului că materialele serviciilor de securitate din perioada comunistă au fost considerate ca fiind secrete de stat. Caracterul confidențial al acestor materiale a fost confirmat de Biroul de Securitate de Stat, astfel, o parte dintre documentele referitoare la cazul lustrației reclamantei au fost acoperite prin secretul oficial. Cu toate acestea, Curtea a statuat anterior că o astfel de situație este incompatibilă cu echitatea procedurii lustrației, inclusiv cu cea a  principiului egalității armelor (a se vedea Turek, par.115, Matyjek, par. 57 și Bobek, par. 58).

Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului, respectiv că în aceeași fază de judecată a fost stabilit același regim, în ceea ce privește accesul la documente confidențiale, aplicat atât reclamantei cât și comisarului de interes public. În conformitate cu dreptul intern, comisarul, care este un organism public, a fost învestit cu puteri identice cu cele ale unui procuror. În conformitate cu art. 17 (e) din Legea lustrației, comisarul de interes public a avut un drept de acces la documentația completă referitoare la persoana reclamantei, în situația în care consideră necesar, putând să audieze martori și experți. Comisarul a avut, de asemenea, la dispoziția sa un registru secret care conținea informații pentru care era necesară o aprobare oficială, prin urmare, i s-a permis accesul la documentele considerate a fi secrete de stat, permițându-i-se astfel să analizeze declarațiile prin prisma documentelor existente și pentru pregătirea dosarului.

Curtea reiterează că participarea efectivă a acuzatului în procesul penal trebuie să includă în mod egal dreptul de a lua notițe, în scopul de a-și facilita apărarea, indiferent dacă este sau nu, reprezentat de un avocat (a se vedea Pullicino c. Maltei (dec.), nr. 45441/99, 15 iunie 2000). Faptul că reclamanta nu a putut lua de la registru, propriile notițe, a împiedicat-o în mod direct să utilizeze informațiile, astfel că în pregătirea apărării, atât reclamanta cât și avocatul acesteia au trebuit să se bazeze exclusiv pe memoria lor.

Avându-se în vedere impactul avut de procedura lustrației, nu numai pentru demnitatea, cât și pentru statutul său special de  judecător pensionat, Curtea consideră că este important ca reclamanta să aibă acces nerestricționat la dosarele instanței și să poată utiliza fără restricții orice notițe realizate fie de ea, fie de reprezentantul său legal.  De asemenea, trebuia să aibă posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante.

Curtea reiterează că, în cazul în care un stat adoptă măsuri de lustrație, trebuie să se asigure că persoanele afectate se bucură de toate garanțiile procedurale ale Convenției (a se vedea Turek, par.115, Matyjek, par. 62, și Bobek, par. 69). Curtea admite faptul că ar putea exista o situație în care un interes public este destul de convingător în menținerea confidențialității unor documente. Cu toate acestea, o astfel de situație va apărea numai în mod excepțional, având în vedere timpul considerabil care s-a scurs din momentul redactării documentelor. Este necesar ca Guvernul să dovedească existența unui astfel de interes, în acest caz particular.

Curtea consideră că un sistem în care rezultatul studiilor de lustrație depinde într-o măsură considerabilă de reconstrucția acțiunilor fostelor servicii secrete, în timp ce majoritatea materialelor relevante rămân clasificate ca secrete de stat, iar decizia de a păstra confidențialitatea lor se încadrează în competențele serviciilor secrete actuale,  creează o situație în care persoana vizată de procedura lustrației este pusă într-un dezavantaj clar.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, din cauza confidențialității documentelor și a limitărilor privind accesul la dosarul cauzei de reclamantă (în special în comparație cu poziția privilegiată a comisarului de interes public în astfel de proceduri) capacitatea reclamantei de a examina propriul caz a fost grav redusă. Ținând cont de contextul specific al procedurii lustrației și aplicarea cumulativă a acestor norme, Curtea consideră că nu s-au satisfăcut cerințele unui proces echitabil și egalității de arme între părțile din proces.

Referitor la posibilitatea reclamantei de a contesta cu succes procedura lustrației în căile de atac, Curtea nu este convinsă că Guvernul ar fi oferit această posibilitate într-o manieră plauzibilă, reclamanta depunând plângeri constituționale în nenumărate rânduri, însă fără succes. De asemenea, Curtea reține că Guvernul nu a indicat care dispoziții din dreptul intern trebuiau contestate printr-o plângere constituțională. Mai mult decât atât, Curtea a statuat că o plângere constituțională ar fi un remediu eficient în sensul art. 35 par. 1 din Convenție numai în situațiile în care presupusa încălcare a Convenției rezultă din aplicarea directă a unei dispoziții legale, considerată de reclamant a fi neconstituțională (a se vedea Pachla c. Poloniei (dec.), nr. 8812/02, 8 noiembrie 2005; Wypych c. Poloniei (dec.), nr. 2428/05, 25 octombrie 2005 și Tereba c. Poloniei, nr. 30263/04, 21 noiembrie 2006).

În această privință, Curtea observă că încălcarea Convenției  în cauza de față nu poate proveni de la o singură prevedere legală sau de la un set bine definit de prevederi, mai degrabă a rezultat din modul în care au fost aplicate legile relevante pentru cauza reclamantei, și, în special, de la “aranjamente speciale” prevăzute la art.156 alin. 4 din Codul de procedură penală, care permiteau președintelui instanței unde se judecau cauzele de lustrație să limiteze accesul reclamantei la dosare și la posibilitatea de a-și lua notițe sau copii ale documentelor. Cu toate acestea, rezultă din jurisprudența Curții Constituționale poloneze că președintele instanței unde se judecau cauzele de lustrație nu are competența de a examina modul în care au fost aplicate dispozițiile dreptului intern într-un caz individual.

Rezultă că nu a fost demonstrat faptul că reclamanta a avut un dreptul la recurs efectiv, pus la dispoziția sa în dreptul intern, prin care să aibă posibilitatea de a contesta cadrul legal ce stabilește caracteristicile procedurilor de lustrație. Prin urmare, obiecția Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de atac interne trebuie să fie respinsă.

În aceste circumstanțe, Curtea conchide că procedurile de lustrație împotriva reclamantei, luate ca un întreg, nu pot fi considerate a fi fost echitabile, în sensul art. 6 par. 1 din Convenție coroborat cu art. 6 par. 3. Pe cale de consecință, a existat o încălcare a acestor dispoziții.

Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Reclamanta s-a plâns de faptul că, în urma hotărârilor pronunțate în cauza sa, a fost lipsită de dreptul de a se bucura de asigurările sociale, pe care legile interne relevante le garantează pentru judecătorii pensionați.

Guvernul a subliniat că nu a existat vreo ingerință în drepturile reclamantei prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece pensia specială a primit-o înaintea deciziei privind procedura lustrației, fiind un privilegiu special atașat poziției sale de judecător pensionat. Prin urmare, eliminarea acestuia nu ar trebui să fie privită ca o ingerință într-un drept inalienabil și irevocabil, trebuind să fie mai degrabă văzută ca un refuz al statutului de onoare, privilegiul special fiind acordat judecătorilor la încetarea serviciului lor, cu condiția ca acestia să fi continuat să-și îndeplinească calificările morale pe care un judecător ar trebui să le posede.

În continuare, Guvernul a susținut că, în cazul în care Curtea ar constata existenţa unei ingerințe în dreptul reclamante, o astfel de ingerință ar fi fost doar în interesul general, raportat la sensul art. 1 din Protocolul nr 1. Reclamanta nu a fost sancționată pentru faptul că a fost un colaborator al poliției secrete, ci mai degrabă, scopul  legii lustrației  a fost acela de a critica aspru acele persoane care dețin funcții publice şi care au făcut declarații false referitoare la legăturile acestora cu securitatea comunistă. Colaborarea în sine nu a interzis cetățenilor accesul lor la funcții publice, ci numai veridicitatea declarației care a stat la baza retragerii pensiei.

Cerințele necesare pentru o justiție socială, garantate de art. 2 din Constituție, au făcut necesară o distincție între judecătorii care au dat declarații adevărate și cei care au declarat fals. Încrederea a fost una dintre valorile care merită o protecție specială din partea statului, în special în ceea ce privește judecătorii.

În final, Guvernul a susținut că ingerința nu a fost una disproporționată. Reclamanta și-a pierdut statutul său special, dar a rămas eligibilă pentru protecția asigurărilor sociale în cadrul sistemului general. Când a solicitat pensie în cadrul acestui sistem, cazul ei a fost examinat pe baza dispozițiilor general aplicabile ale legislației de asigurări sociale.

Cererea sa, depusă pentru a primi o pensie anticipată a fost respinsă, deoarece nu cumulase perioada de treizeci de ani, necesară pentru obţinerea unei asemenea pensii, însă şi-a păstrat dreptul de solicita o pensie normală imediat ce va atinge vârsta minimă de pensionare de șaizeci de ani. În orice caz, printr-o decizie din 25 aprilie 2006, i-a fost acordat dreptul la o pensie de invaliditate, în baza handicapului său parțial, pentru întreaga perioadă de la 1 august 2005 până în octombrie 2008, prin urmare nu a fost lipsita de mijloacele ei de subzistență.

Reclamanta s-a plâns că, în urma hotărârilor pronunțate, a fost lipsită de dreptul de asigurări sociale, drept garantat prin legile interne pentru toti judecătorii pensionați. Judecători pensionați au dreptul să primească ca pensie specială echivalentul a șaptezeci și cinci la sută din ultimul salariu complet. După rezoluția Consiliului Național Judiciar din 20 iulie 2005, reclamanta și-a pierdut dreptul la această pensie, iar poziția sa în societate a avut foarte mult de suferit.

Reclamantul a susținut că, în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, din anul 1996, cu privire la măsurile de distrugere a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste, lustrația nu ar fi fost interpretată drept o formă de răzbunare sau pedeapsă. Scopul lustrației a fost acela de a împiedica persoanele care au colaborat cu serviciile secrete comuniste, în trecut, să deţină funcţii publice. În cazul său, instituţia lustraţiei a fost nejustificată, pentru că atunci când actul respectiv a intrat în vigoare, nu mai ocupa un post judiciar. Faptul că a fost lipsită de statutul său de judecator pensionat, trebuie să fie considerat ca un act cu caracter punitiv.

Reclamanta a susținut că această condiție ca un judecător pensionat să se supună procedurii lustraţiei, după cincisprezece ani de la căderea regimului comunist, a trebuit să fie văzută ca o limitare inutilă și inacceptabilă a dreptului său la respectarea bunurilor. Obiectivul esențial al lustrației a fost de a proteja o democrație nou apărută, şi nu pentru a pedepsi oamenii presupuşi vinovaţi. Nimeni nu ar putea contesta în mod rezonabil faptul că după 1996, Polonia a devenit o democrație stabilă și relativ matură, nemaifiind amenințată de posibilitatea unei lovituri de stat post-comuniste. Prin urmare, severitatea și domeniul de aplicare al măsurilor de lustrație adoptate în 1997 ar fi fost mai puțin decât ceea ce ar fi fost acceptabil la începutul anilor 1990. În orice caz, în 1997 și mai târziu, supunerea la această cerință a judecătorilor pensionari nu ar putea fi justificată de necesitatea de a asigura o nouă democrație.

Aprecierea Curții

Curtea a interpretat plângerea reclamantei în temeiul art.1 din Protocolul nr. 1 ca având două aspecte: primul, constând în acţiunea prin care pentru reclamantă (judecător pensionat), în baza prevederilor Legii lustrației, s-a determinat pierderea dreptul la o pensie specială, a constituit sau nu o încălcare a drepturilor garantate de această dispoziție, și, în al doilea rând, procedurile care au condus la o astfel de privare, în cazul său, au fost sau nu inechitabile în încălcarea cerințelor procedurale prevăzute la art.1.

Nu se contestă faptul că, în urma deciziei, reclamanta şi-a pierdut dreptul la statutul special de judecător pensionat și, în consecință, la o pensie specială legată de acest statut. Guvernul a susținut că eliminarea acestui statut special nu s-a dorit a fi considerată drept o ingerință a dreptul de proprietate, ci, mai degrabă, un refuz al statutului de onoare, cazuri precum cel al reclamantei, privilegiul special acordat judecătorilor la încetarea serviciului lor, cu condiția ca aceştia să fi continuat să-și îndeplinească calificările morale pe care un judecător ar trebui să le posede.

Reclamanta a susținut că a existat o ingerință în dreptul său de proprietate ca urmare a aplicării măsurilor în cauză, fiind privată de un avantaj material. În opinia sa, scopul  lustrației a fost acela de a împiedica persoanele care au colaborat cu serviciile secrete comuniste în trecut, de la deținerea unei funcții publice, însă această procedură a fost una nelegitimă, deoarece reclamanta nu mai ocupa o funcţie publică la momentul intrării legii în vigoare.

Întrebarea la care Curtea trebuie să răspundă este dacă pierderea dreptului său la pensia specială, în circumstanțele specifice ale acestui caz, a constituit o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea este de părere, că în cazul în care valoarea unui beneficiu este redusă sau întreruptă, aceasta poate constitui o ingerință a dreptului de proprietate, care necesită a fi justificată în interes general (Kjartan Ásmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004). În cazul în care, cu toate acestea, persoana în cauză nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile legale prevăzute în dreptul intern pentru acordarea unor astfel de beneficii, nu există nicio ingerință în drepturile prevăzute la art. 1 din Protocolul n.r 1 (Bellet, Huertas și Vialatte c. Franței, nr. 40832/98, 27 aprilie 1999).

Curtea constată că, în speță, reclamanta a pierdut dreptul la o pensie specială, ca urmare a dispozițiilor legii, însă tot Curtea este cea care notează că pierderea pensiei speciale nu a lipsit-o pe reclamantă de orice mijloc de subzistență, păstrându-şi dreptul la prestații sociale obișnuite, inclusiv pensii de invaliditate pentru ca, ulterior, aceasta să primească o pensie obişnuită pentru limită de vârstă. Mai mult decât atât, reclamanta nu pare să fi pierdut drepturile speciale până în decembrie 2005, când Consiliul Național Judiciar a decis că plata pensiei speciale de pensionare trebuie să înceteze.

Curtea observă că, în conformitate cu legislația internă, ​​statutul de “judecător pensionat”, care a fost creat la data de 17 octombrie 1997, a fost unul special, la care un fost judecător ar putea renunţa în orice moment. Guvernul a susținut că, în conformitate cu legislația internă, ​​statutul era în strânsă legătură cu principiul constituțional al independenței sistemului judiciar și inamovibilităţii și că, chiar dacă un judecător pensionat care a dobândit statut privilegiat nu mai poate ocupa un post judiciar și nu mai poate avea nici un rol judiciar activ, în dreptul intern el continuă să exercite o funcție publică, iar punerea în aplicare a legii lustrației, în cazul reclamantei, a fost justificată în mod corespunzător.

Curtea nu consideră necesar să se stabilească dacă aplicarea legii lustrației pentru cei care nu au mai ocupat un post în mod activ, a urmărit un scop legitim, deoarece se constată că nu a fost nicio ingeință în bunurile reclamantei în sensul art.1 din Protocolul nr. 1.

Curtea observă că reclamanta s-a retras din activitate la 8 iulie 1997, cu scurt timp înainte de intrarea în vigoare a legii, la 3 august 1997. La data de 4 decembrie 1997, reclamanta a dobândit statutul de judecător pensionat, pentru ca, la data de 17 decembrie 1997, să intervină modificarea iar cei care au dorit să-şi mențină statutul și să se bucure de drepturi speciale de pensii aferente trebuind doar să depună declaraţia pentru lustraţie. Reclamanta  a depus o astfel de declaraţie, însă aceasta s-a dovedit a fi una falsă. În cele din urmă, drept consecinţă a nerespectării legislaţiei, reclamanta a pierdut dreptul de a mai primi o pensie specială.

În acest sens, cauza se aseamănă cu o serie de alte cauze împotriva Poloniei în care Comisia a declarat cererile inadmisibile în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, în care reclamanții au fost lipsiți de “statutul de veteran” și, pe cale de consecinţă, şi de prestațiile de asigurări sociale pentru o perioadă de mai mulți ani după acordarea acestor statute, deoarece în baza unor documente anterioare de unde a reieşit faptul că au fost colaboratori ai fostului serviciu de securitate internă. În respingerea cererilor, Comisia a reamintit că art,1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la o pensie într-un anumit cuantum și a remarcat că, deși au fost lipsiți de beneficiile lor speciale de asigurări sociale, reclamanții şi-au păstrat dreptul la pensii obișnuite datorate în cadrul sistemului general de asigurări sociale. S-a mai observat că reforma din 1991 a fost parțial concepută ca o condamnare a rolului politic pe care serviciul de securitate comunist l-a jucat în reprimarea opoziției politice la sistemul comunist și că astfel de considerații de ordine publică, chiar dacă au dus la reducerea beneficiilor asigurărilor sociale, nu au afectat drepturile de proprietate care decurg din sistemul de asigurări sociale prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Styk c. Poloniei, nr .28356/95, 16 aprilie 1998; Szumilas c Poloniei, nr. 35187/97, din 1 iulie 1998; Bieńkowski c. Poloniei, nr. 33889/97, 9 septembrie 1998).

În aceste condiții, Curtea constată că pierderea statutului de judecător pensionat și a pensiei speciale aferente acestuia, ca urmare a depunerii unei declarații false cu privire la lustrație, nu a constituit o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a constatat mai sus că reclamanta nu a fost lipsită de un drept de proprietate. În măsura în care reclamanta pretinde că procedurile care au condus la constatarea de către Consiliul Judiciar Național a faptului că a depus o declarație falsă au fost inechitabile și că nu i-au fost oferite oportunităţi rezonabile de a-şi susţine pretențiile şi pentru a-şi păstra statutul său special și cuantumul pensiei, prin urmare Curtea consideră că plângerea este direct legată de faptul că cererea deja fusese examinată în temeiul art. 6 din Convenție

Având în vedere această concluzie, referitor la existenţa unei încălcări a dreptului reclamantei la un proces echitabil, Curtea constată că nu este necesar să se examineze în continuare plângerea reclamantei în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, spre exemplu, Glod c. României, nr 41134/98, par. 46, 16 septembrie 2003, Albina c. României, nr. 57808/00, par. 43, 28 aprilie 2005 şi Mitrevski c. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nr. 33046/02, par. 41, 21 iunie 2007).

Având în vedere circumstanțele cauzei, văzută ca un întreg, Curtea constată că nu a existat nicio încălcare a textului Convenției.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− 4 = two

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Articole recomandate

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)