Jurisprudență: În principiu, o publicație nu reprezintă o „persoană interesată” pentru a sesiza Inspecția Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare ale magistraților.

Dreptul recunoscut de lege unei publicații îl reprezintă libertatea de exprimare, astfel cum este aceasta configurată și garantată prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 30 din Constituția România republicată și prin actele normative infraconstituționale, precum și drepturi în strânsă legătură cu libertatea de exprimare.

Potrivit limbajului comun, un editor are rolul de a adapta un conținut textual sau de o altă natură, care însoțește un text, pentru auditoriul unui site sau publicație. Acesta conduce o echipă de redactori și gândește strategia editorială, responsabilitățile sale fiind de a analiza necesitățile publicului și de a găsi subiecte de care aceștia sunt sau ar fi interesați, satisfăcând astfel necesitățile cititorilor curenți, dar și atrăgând un public mai numeros, de a distribui subiecte de abordat redactorilor, împreună cu diferite specificații (precum unghiul de abordare, tone of voice), de a planifica viitoarele subiecte care vor fi publicate, de a se asigura că un anumit conținut respectă anumite standarde de calitate, de a edita conținutul astfel încât acesta să fie mai ușor de înțeles de către public etc.

Din cuprinsul sesizării disciplinare nu rezultă că dreptul reclamantei la liberă exprimare a fost încălcat sau prejudiciat în vreun fel de magistrații vizați prin sesizare. Chiar dacă chestiunile care privesc justiția sunt de interes public și trebuie aduse la cunoștința publicului, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în discuție nu este nicidecum acest aspect, ci faptul că reclamanta s-a erijat în apărător al celor doi magistrați, în legătură cu care s-a dispus încetarea detașării, fără ca legea nu îi consacre un asemenea drept, nefiind, așadar, persoană interesată, astfel cum prevede art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004 și cum corect a constatat inspectorul judiciar.

 

(Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, Sentința civilă nr. 2737 din 29 iunie 2017, dosar nr. 3146/2/2017)

Deliberând asupra acțiunii în contencios administrativ de față, constată următoarele:

 

  1. CONTESTAȚIA ÎMPOTRIVA REZOLUȚIEI DE CLASARE A SESIZĂRII DISCIPLINARE

Prin contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.04.2017, reclamanta S.C. J.M. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, desființarea rezoluției nr. 1011/IJ/178/DIP/17.03.2017.

În motivare, reclamanta a susținut că în mod greșit s-a reținut că nu are calitatea de „persoană interesată” pentru a sesiza Inspecția Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare ale magistraților, sens în care a învederat următoarele argumente: inspectorul judiciar nu a avut în vedere dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de „persoană vătămată”; justifică un interes legitim, întrucât justiția este un serviciu public în interesul cetățeanului, iar jurnalistul are obligația de a veghea la respectarea legalității și la prevenirea și stoparea abuzurilor instituțiilor statului, cu atât mai mult în ceea ce privește independența justiției; prin analogie, art. 288 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că orice persoană care află despre comiterea unei infracțiuni poate aduce la cunoștința organelor judiciare; a accepta o altă interpretare înseamnă a conferi o imunitate supraconstituțională unei categorii profesionale, cum ar fi membrii Consiliului Superior al Magistraturii.

În drept, reclamanta a invocat Constituția României, Legea nr. 303/2004, Legea nr. 317/2004, Legea nr. 554/2004 și art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

  1. CEREREA DE SESIZARE A CURȚII CONSTITUȚIONALE A ROMÂNIEI

Odată cu contestația, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, față de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituția României.

În motivarea acestei excepții, reclamanta a susținut că dispozițiilor art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 sunt lipsite de claritate în ceea ce privește modalitatea de încetare a detașării magistraților și, profitând de această lacună legislativă, Secția pentru procurori a C.S.M. a interpretat textul în sensul că poate dispune din oficiu încetarea detașării. Or, pentru a nu crea o practică lipsită de predictibilitate și pentru a nu leza principiul securității raporturilor juridice, o normă din legislația primară trebuie să fie clară și predictibilă pentru a se conforma dispozițiilor art. 1 alin. 5 din Constituție.

De asemenea, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 303/2004, în partea referitoare la „orice persoană interesată”, față de prevederile art. 1 alin. 5, art. 16 alin. 1 și art. 21 alin. 1 din Constituția României.

În motivarea acestei excepții, reclamanta a susținut că a restrânge sfera persoanelor interesate doar la cele care au o calitate procesuală și un interes procesual, în sensul Codului de procedură civilă, și a nu recunoaște dreptul oricărui cetățean de a sesiza organismul abilitat să efectueze cercetări disciplinare reprezintă o încălcare a principiilor constituționale privind legalitatea (art. 1 alin. 5 din Constituție), egalitatea cetățenilor în fața legii (art. 16 alin. 1 din Constituție) și accesul liber la justiție (art. 21 alin. 1 din Constituție). A mai arătat că dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 sunt neclare și nepredictibile, iar aplicarea lor pot genera o superimunitate a membrilor C.S.M., în situația în care aceștia se află în situația de a fi cercetați disciplinar.

În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 47/1992 și Constituția României.

  1. ÎNTÂMPINAREA

Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 29.05.2017, pârâta Inspecția Judiciară nu a formulat apărări punctuale în raport de susținerile reclamantei, ci a prezentat situația de fapt și a redat conținutul rezoluției de clasare nr. 1011/IJ/178/DIP/17.03.2017 și al notei nr. 1011/IJ/178/DIP/30.03.2017. Cu privire la excepțiile de neconstituționalitate invocate de reclamantă, pârâta a apreciat că îndeplinesc condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În drept, pârâta a invocat art. 205-208 din Codul de procedură civilă, art. 45-47 din Legea nr. 317/2004, Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 304/2004.

În dovedire, pârâta a depus la dosar documentația administrativă.

Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare, deși era obligatoriu în cauză.

  1. SOLUȚIONAREA CERERII DE SESIZARE A CURȚII CONSTITUȚIONALE

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale:

 „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (…) (5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. 1, 2 sau 3, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale (…)”.

Curtea constată că, pentru ca excepția de neconstituționalitate să fie admisibilă și să poată fi sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea ei, este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: 1) excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; 2) excepția de neconstituționalitate să aibă ca obiect legi sau ordonanțe ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; 3) legea sau ordonanța ori dispozițiile dintr-o lege sau ordonanță să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; 4) excepția de neconstituționalitate să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca fiind neconstituționale.

Având a analiza admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate invocate de reclamantă, astfel cum s-a menționat deja în cuprinsul părții introductive a hotărârii, Curtea constată următoarele:

  • în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, față de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituția României republicată

Curtea constată că această excepție de neconstituționalitate a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești, are ca obiect dispoziție dintr-o lege în vigoare, care nu a fost constatată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, însă nu are legătură cu soluționarea cauzei.

Astfel, art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor are următoarea reglementare: „Consiliul Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale.”

Reclamanta a învederat că aceste dispoziții legale au legătură directă cu cauza, întrucât obiectul sesizării îl constituie tocmai modalitatea în care Secția pentru procurori le-a interpretat și aplicat, iar, în situația admiterii contestației, eventuala neconstituționalitate a acestor dispoziții legale va influența direct modul de soluționare a sesizării de către Inspecția Judiciară. Aceste susțineri nu pot fi primite.

În primul rând, Curtea constată că în cuprinsul sesizării disciplinare nu se face nicio referire la dispozițiile art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, ci doar la cele ale art. 9 din Regulamentul adoptat prin hotărârea Plenului C.S.M. nr. 193/2006, acesta fiind, de altfel, singurul text care reglementează posibilitatea și procedura de încetare a detașării magistratului anterior duratei pentru care a fost dispusă. Faptul că dispozițiile art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 au fost redate la pag. 6 din rezoluția de clasare nu are nicio relevanță, prin prisma celor expuse anterior și, mai ales, prin raportare la soluția dată de către inspectorul judiciar (clasarea sesizării pentru lipsa interesului).

În al doilea rând, este lipsită de relevanță susținerea reclamantei, în sensul că eventuala neconstituționalitate a acestor dispoziții legale va influența direct, în ipoteza admiterii contestației, modul de soluționare a sesizării de către Inspecția Judiciară. Este adevărat că, potrivit art. 47 alin. 6 din Legea nr. 317/2004, una dintre soluțiile pe care le poate pronunța instanța este admiterea contestației, desființarea rezoluției inspectorului judiciar și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare. Însă, art. 29 alin. 1 teza finală din Legea nr. 47/1992 prevede că dispoziția legală criticată pe calea excepției de neconstituționalitate trebuie „să aibă legătură cu soluționarea cauzei”, sintagmă prin care se înțelege, în mod firesc, dezlegarea în fapt și în drept a litigiului aflat pe rolul instanței de judecată în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate, iar nu a unor proceduri administrative (spre exemplu, continuarea procedurii disciplinare) sau judiciare ulterioare.

Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 trebuie să aibă legătură cu soluționarea prezentei contestații, iar nu cu posibile etape ulterioare litigiului de față. Or, obiectul contestației îl formează rezoluția de clasare dispusă în considerarea faptului că reclamanta nu are calitatea de „persoană interesată”, în sensul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, acesta fiind singurul aspect pe care instanța îl are de verificat în cauză.

În considerarea celor expuse, Curtea va respinge ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, față de prevederile art. 1 alin. 5 din Constituția României republicată.

  • în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, în partea referitoare la „orice persoană interesată”, față de prevederile art. 1 alin. 5, art. 16 alin. 1 și art. 21 alin. 1 din Constituția României republicată

Curtea constată că excepția de neconstituționalitate este admisibilă, îndeplinind toate condițiile prevăzute de art. 29 alin. 1, 2 și 3 din Legea nr. 47/1992, întrucât a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești, are ca obiect o dispoziție dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei și care nu a fost constatată neconstituțională printr-o decizie anterioară.

În mod special referitor la legătura cu soluționarea cauzei, Curtea constată că soluția de clasare a sesizării a fost dispusă de către inspectorul judiciar în urma interpretării sintagmei „orice persoană interesată” din conținutul art. 45 alin. 2 al Legii nr. 317/2004, în sensul că reclamanta nu are interes pentru a face o sesizare legată de modul în care este gestionată cariera magistraților de către Consiliul Superior al Magistraturii, un astfel de interes nefiind public, general.

În consecință, va sesiza Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, în partea referitoare la „orice persoană interesată”, față de prevederile art. 1 alin. 5, art. 16 alin. 1 și art. 21 alin. 1 din Constituția României republicată.

Opinia instanței, exprimată în condițiile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, este că excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă este neîntemeiată.

 

  1. SOLUȚIONAREA CONTESTAȚIEI

Examinând înscrisurile depuse la dosar, prin prisma dispozițiilor legale incidente și susținerilor părților, Curtea constată că prezenta contestație este nefondată, pentru următoarele considerente:

  1. prezentarea situației de fapt
  • împrejurările care au determinat formularea sesizării disciplinare

Prin hotărârea nr. 4/05.01.2017, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus detașarea doamnei O.A.S.-H., procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în cadrul Ministerului Justiției, pentru o perioadă de 3 ani, începând cu data de 07.01.2017.

De asemenea, prin hotărârea nr. 5/11.01.2017, Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus detașarea domnului S.C., procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul Ministerului Justiției, pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 11.01.2017. Ambele detașări au fost solicitate de către Ministerul Justiției.

Prin adresa nr. 378/C/2017/02.02.2017, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să dispună măsurile necesare  în vederea încetării detașării la Ministerul Justiției a procurorilor S.C. și O.A.S.-H.. Urmare acestei solicitări, Direcția resurse umane și organizare-Serviciul resurse umane pentru parchete din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a întocmit referatul nr. 2805/02.02.2017, în cuprinsul căruia s-a arătat că, deși art. 9 din Regulamentul aprobat prin hotărârea Plenului C.S.M. nr. 193/2006 nu prevede, totuși Consiliul Superior al Magistraturii, ca autoritate decidentă în materia detașării, poate să reaprecieze ex oficii cu privire la detașare, dacă au intervenit situații noi, care nu mai justifică menținerea acesteia.

La data de 03.02.2017, a avut loc ședința Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Cu majoritatea voturilor membrilor prezenți, s-a hotărât încetarea detașării procurorilor S.C. și O.A.S.-H. în cadrul Ministerului Justiției, începând cu data de 03.02.2017, fiind emise hotărârile nr. 50/03.02.2017 și nr. 51/03.02.2017.

În motivarea acestor două hotărâri s-au reținut, printre altele, următoarele: „Secția pentru procurori o apreciat că analizarea oportunității încetării detașării anterior expirării perioadei pentru care a fost dispusă poate fi făcută ex oficii de către autoritatea decidentă în materie, cu atât mai mult cu cât această autoritate are atribuții importante în gestionarea resurselor umane din cadrul Ministerului Public. (…) Dat fiind că, în contextul actual al adoptării anumitor acte normative, al căror inițiator este Ministerul Justiției, funcționarea în cadrul instituției a unor procurori la a căror expertiză s-a apelat poate genera o aparență de imparțialitate, fără a ignora interesul instituției la care magistratul este detașat, având în vedere justul echilibru care trebuie asigurat între interesul instituției și interesul general al societății, Secția pentru procurori consideră că se impune încetarea, de îndată, a detașării.”

La data de 03.03.2017 doamna procuror O.A.S.-H. a formulat contestație împotriva hotărârii nr. 51/03.02.2017, care a fost respinsă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii prin hotărârea nr. 257/21.03.2017.

  • formularea sesizării și verificările prealabile efectuate de inspectorul judiciar

  La data de 06.02.2017, S.C. J.M. S.R.L., reprezentată prin domnul S.R., a sesizat Inspecția Judiciară, sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 de către A.L., procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, precum și de către C.O., F.D., N.A.S. și T.T., procurori și membri aleși în Consiliul Superior al Magistraturii-Secția pentru procurori.

În motivarea sesizării, a arătat că solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind încetarea detașării la Ministerul Justiției a procurorilor S.C. și O.A.S.-H. a fost admisă cu rea-credință de către membrii Secției pentru procurori, în condițiile în care nu a existat o cerere a ministrului justiției sau a celor doi procurori privind încetarea detașării, acestea fiind singurele situații în care, potrivit art. 9 din Regulament, se poate dispune încetarea detașării înainte de împlinirea termenului. A mai învederat că în mod greșit s-a apreciat că încetarea detașării se poate dispune ex oficii de către autoritatea decidentă în materie, în condițiile în care Regulamentul nu prevede această posibilitate, iar încetarea detașării nu a fost dispusă din oficiu, ci la solicitarea procurorului general.

La data de 24.02.2017, a fost conexată lucrarea nr. 1516/IJ/270/DIP/2017 (fila 161), având ca obiect sesizarea formulată de Asociația Foștilor Parlamentari, prin care a arătat că „se asociază” sesizării formulate de redacția Lumeajustiției.ro și, în completare, solicită să fie cercetați toți membrii aleși ai Secției de procurori, inclusiv domnul procuror C.M.B..

Inspectorul judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea a efectuat verificările prealabile, constând în analizarea aspectelor indicate în sesizare și solicitarea de înscrisuri de la Consiliul Superior al Magistraturii. Verificările prealabile s-au finalizat la data de 13.03.2017.

  • rezoluția de clasare nr. 1011/IJ/178/DIP/17.03.2017 și nota nr. 1011/IJ/178/DIP/30.03.2017

Prin rezoluția nr. 1011/IJ/178/DIP/17.03.2017, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării formulate de S.C. J.M. S.R.L. și Asociația Foștilor Parlamentari.

Pentru a dispune această soluție, inspectorul judiciar a avut în vedere următoarele:

„ (…)Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004 republicată privind Consiliul Superior al Magistraturii, în cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori. Legiuitorul nu a definit noțiunea de „persoană interesată”, însă din interpretarea literară a sintagmei se poate concluziona că textul legal amintit se referă la persoană care justifică un interes.

Din punct de vedere legal, noțiunea de interes este reglementată în dreptul civil, care reprezintă dreptul comun în legislația română. Potrivit art. 32 alin. 1 lit. d) din noul Cod de procedură civilă, orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Pornind de la aceste dispoziții legale, în doctrină s-au formulat următoarele considerații:

Interesul este o condiție de exercitare a acțiunii civile și reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care o parte îl urmărește prin punerea în mișcare a unui a unui mijloc procesual ce intră în conținutul acțiunii. („Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat”, coordonatori V. M. Ciobanu și M. Nicolae, editura Universul Juridic, ediția 2013). Preluând statuările doctrinei, reglementarea actuală prevede expres cerințele de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească această condiție de exercitare a acțiunii civile: „interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual”.

Potrivit acelorași autori, interesul este determinat dacă există folosul practic, material sau moral, ce poate fi realizat de parte, în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, această condiție fiind echivalentă cu cerința existenței interesului însuși. Interesul trebuie să fie legitim, adică conform cu regulile de conviețuire socială sau cu legea, astfel că interesul trebuie să fie și juridic, iar nu pur teoretic sau pur economic. Interesul trebuie să fie personal, în sensul că folosul practic urmărit de titularul cererii trebuie să se răsfrângă asupra acestuia; cu alte cuvinte, această cerință exprimă ideea că, în principiu, nu este îngăduit unei persoane să apere interesul unei alte persoane și, pe cale de consecință, nici interesul colectiv. Interesul trebuie să fie născut și actual, iar nu eventual, adică să existe la momentul exercitării acțiunii civile, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă ar rămâne în pasivitate și nu ar recurge în acel moment la acțiune. Din punct de vedere procesual, neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele prevăzute de art. 33 poate fi invocată prin excepția lipsei interesului și, urmare admiterii excepției, cererea se respinge ca lipsită de interes.

În practica Inspecției Judiciare s-a statuat că interesul legitim este prezumat de lege, atunci când prin sesizarea adresată unui titular al acțiunii disciplinare se urmărește realizarea interesului public, general, de înfăptuire a justiției. Totuși, noțiunea de „persoană interesată”, cuprinsă în art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, condiție legală a sesizării, nu poate fi supusă unei interpretări care să aibă ca rezultat faptul că această condiție este una pur formală și că ar fi îndeplinită de facto doar prin formularea unei sesizări cu privire la modalitatea de exercitare a atribuțiilor de către judecători și procurori. (…) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materia detașării se referă la cariera judecătorilor și procurorilor. Pornind de la natura juridică a acestor hotărâri, condiția „persoană interesata”, cuprinsă în art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, nu este îndeplinită, întrucât nu orice persoană poate face o sesizare în legătură cu modul în care este gestionată cariera judecătorilor și procurorilor de către Consiliu, un astfel de interes nefiind public, general, ci este circumscris unui drept subiectiv al judecătorului sau procurorului vizat de respectiva hotărâre. (…)”

Potrivit notei inspectorului-șef adjunct nr. 1011/IJ/178/DIP/30.03.2017, „apreciind că verificările efectuate de inspectorul judiciar desemnat sunt insuficiente și, ca atare, nu pot să întemeieze soluția de clasare, avizarea prevăzută de art. 18 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară nu poate fi acordată”.

Sub aspectul care interesează în cauză, în cuprinsul acestei note s-au menționat următoarele:

„Deși în practica Inspecției Judiciare s-a statuat că interesul legitim este prezumat de lege atunci când prin sesizarea adresată unui titular al acțiunii disciplinare se urmărește realizarea interesului public general de înfăptuire a justiției, în motivarea rezoluției în discuție se constată că au fost analizate în mod inadecvat doar noțiunile de „persoană care justifică un interes” și „interesul legitim”, prin prisma dispozițiilor Codului de procedură civilă. (…) Dispozițiile Codului de procedură civilă nu completează procedurile de competența secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, ca organ administrativ, întrucât nu se aflăm în prezența procedurii de soluționare a unei acțiuni disciplinare, conform art. 51 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, care face trimitere de completare doar cu privire la cuprinsul hotărârilor Secțiilor. Numai în atare context s-ar fi impus, în absența unor norme legale specifice, completarea cu normele existente în Codul de procedură civilă.”

  1. b) aplicarea dispozițiilor legale și analiza susținerilor părților

              Prin contestația de față, reclamanta a susținut că în mod greșit inspectorul judiciar a reținut că nu are calitatea de „persoană interesată” pentru a formula sesizarea disciplinară, sens în care a învederat că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004, care definesc noțiunea de „persoană vătămată”. A mai susținut reclamanta că justifică un interes legitim, întrucât justiția este un serviciu public în interesul cetățeanului, iar jurnalistul are obligația de a veghea la respectarea legalității și la prevenirea și stoparea abuzurilor instituțiilor statului, cu atât mai mult în ceea ce privește independența justiției. În acest sens, a făcut trimitere, prin analogie, la dispozițiile art. 288 alin. 1 din Codul de procedură penală, care prevăd că orice persoană care află despre comiterea unei infracțiuni poate aduce la cunoștința organelor judiciare acest fapt.

Contrar acestor susțineri, Curtea constată că este corect raționamentul inspectorului judiciar, în urma căruia a ajuns la concluzia că reclamanta nu are calitatea de „persoană interesată”.

Astfel, potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 417/2004, republicată, privind Consiliul Superior al Magistraturii, „ în cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.” Astfel cum corect a observat inspectorul judiciar, legea nu prevede ce se înțelege prin „orice persoană interesată”, fiind astfel necesară completarea cu alte acte normative în vigoare.

Potrivit art. 10 alin. 1 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, „Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de ministrul justiției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, precum și de către orice persoană interesată, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători, procurori și magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.” Se observă că nici acest text regulamentar nu definește și nu cuprinde elemente suplimentare în legătură cu sensul noțiunii de „persoană interesată”.

În contextul în care nici dispoziția legală specială, nici cea regulamentară nu cuprinde definiția sau elemente din care să rezulte înțelesul sintagmei „orice persoană interesată”, aceasta urmează a fi supusă interpretării de către cel care o aplică, prin recurgerea la alte acte normative în vigoare.

Sub acest aspect, inspectorul judiciar s-a raportat la dispozițiile art. 33 din Codul de procedură civilă, în considerarea aplicabilității generale a acestuia, astfel cum se prevede în cuprinsul său, la art. 2: „(1) Dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare.”

După prezentarea dispozițiilor art. 33 din Codul de procedură civilă și a doctrinei, inspectorul judiciar a reținut în esență că „hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materia detașării se referă la cariera judecătorilor și procurorilor; pornind de la natura juridică a acestor hotărâri, condiția „persoană interesata”, cuprinsă în art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, nu este îndeplinită în cauză, întrucât nu orice persoană poate face o sesizare în legătură cu modul în care este gestionată cariera judecătorilor și procurorilor de către Consiliu, un astfel de interes nefiind public, general, ci este circumscris unui drept subiectiv al judecătorului sau procurorului vizat de hotărâre”.

Reclamanta a susținut că inspectorul judiciar nu a ținut cont de prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în mod special de dispozițiile art. 2 lit. a), care definesc noțiunea de „persoană vătămată”. Curtea constată că un astfel de demers juridic se impunea, întrucât, dincolo de aplicabilitatea generală a prevederilor Codului de procedură civilă, Legea nr. 554/2004 constituie dreptul comun în materia procedurii administrative, acesta fiind și motivul pentru care la art. 28 se prevede că „dispozițiile prezentei legi se completează cu dispozițiile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raportului de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele legitime, pe de altă parte”. Curtea subliniază că nu este greșită abordarea inspectorului judiciar de a se raporta la prevederile art. 33 din Codul de procedură civilă (cum neîntemeiat se susține în nota inspectorului-șef adjunct), ci că se impunea ca, în demersul de interpretare a sintagmei „orice persoană interesată”, să se recurgă, în primul rând, la prevederile Legii nr. 554/2004.

Astfel, în acord cu susținerile reclamantei, Curtea subliniază că art. 1 din Legea nr. 554/2004 condiționează calitatea de subiect de sesiză, pe tărâmul contenciosului administrativ subiectiv, de existența unei „vătămări într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică”.

La art. 2 alin. 1 din lege, sunt definite noțiunile specifice dreptului administrativ, dintre care Curtea reține ca având incidență în cauză următoarele:

lit. a) persoană vătămată – „orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate”;

lit. o) drept vătămat – „orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ”;

lit. p) interes legitim privat – „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”;

lit. r) interes legitim public – „interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice;

lit. s) organisme sociale interesate – „structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații și altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative”.

Mai mult, prin Legea nr. 262/2007, după alin. 1 al art. 8 din Legea nr. 554/2004 s-a introdus un nou alineat, având următorul conținut: „art. 8 alin. 11: Persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat”.

Prin raportare la aceste dispoziții legale, Curtea nu poate primi susținerea reclamantei, în sensul că „justifică un interes legitim, întrucât justiția este un serviciu public în interesul cetățeanului, iar jurnalistul are obligația de a veghea la respectarea legalității și la prevenirea și stoparea abuzurilor instituțiilor statului, cu atât mai mult în ceea ce privește independența justiției”.

Aceasta întrucât legiuitorul a prevăzut expres că persoanele juridice de drept privat pot invoca apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Or, reclamanta, care este o societate comercială (persoană juridică de drept privat), constituită sub forma unei societăți cu răspundere limitată, nu a invocat și nici nu a probat care este dreptul subiectiv recunoscut de lege sau interesul legitim privat încălcat prin adoptarea de către Secția de procurori a hotărârilor nr. 50/03.02.2017 și nr. 51/03.02.2017, prin care s-a dispus încetarea detașării procurorilor S.C. și O.A.S.-H. în cadrul Ministerului Justiției.

Prin raportare la calitatea învederată de reclamantă, și anume editor al publicației online Lumeajustiției.ro, Curtea subliniază că dreptul recunoscut de lege reclamantei îl reprezintă libertatea de exprimare, astfel cum este aceasta configurată și garantată prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art. 30 din Constituția România republicată și prin actele normative infraconstituționale, precum și drepturi în strânsă legătură cu libertatea de exprimare.

Potrivit limbajului comun, un editor are rolul de a adapta un conținut textual sau de o altă natură, care însoțește un text, pentru auditoriul unui site sau publicație. Acesta conduce o echipă de redactori și gândește strategia editorială, responsabilitățile sale fiind de a analiza necesitățile publicului și de a găsi subiecte de care aceștia sunt sau ar fi interesați, satisfăcând astfel necesitățile cititorilor curenți, dar și atrăgând un public mai numeros, de a distribui subiecte de abordat redactorilor, împreună cu diferite specificații (precum unghiul de abordare, tone of voice), de a planifica viitoarele subiecte care vor fi publicate, de a se asigura că un anumit conținut respectă anumite standarde de calitate, de a edita conținutul astfel încât acesta să fie mai ușor de înțeles de către public etc.

Or, din cuprinsul sesizării disciplinare nu rezultă că dreptul reclamantei la liberă exprimare a fost încălcat sau prejudiciat în vreun fel de magistrații vizați prin sesizare. Chiar dacă chestiunile care privesc justiția sunt de interes public și trebuie aduse la cunoștința publicului, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în discuție nu este nicidecum acest aspect, ci faptul că reclamanta s-a erijat în apărător al celor doi magistrați, în legătură cu care s-a dispus încetarea detașării, fără ca legea nu îi consacre un asemenea drept, nefiind, așadar, persoană interesată, astfel cum prevede art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004 și cum corect a constatat inspectorul judiciar.

În final, dată fiind și excepția de neconstituționalitate cu care urmează a fi sesizată instanța de contencios constituțional, Curtea face trimitere, mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat, adică schimbând câteva elemente, esența rămâne neschimbată), la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 871/10 iulie 2008, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 451 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Astfel, autorii excepției de neconstituționalitate au fost nemulțumiți de faptul că art. 451 din Legea nr. 95/2006 are o redactare limitativă, care împiedică accesul la justiție al acelor persoane ale căror drepturi sau interese ar fi vătămate prin decizia Comisiei superioare de disciplină, excepție făcând doar medicul sancționat, care poate ataca decizia de sancționare la secția de contencios administrativ a tribunalului.

Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, statuând următoarele:

„Răspunderea disciplinară a medicilor își are temeiul în obligațiile ce izvorăsc din prevederile legilor și regulamentelor profesiei medicale, ale Codului de deontologie medicală și ale regulilor de bună practică profesională, ale Statutului Colegiului Medicilor din România ori ale deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, obligații a căror nerespectare prejudiciază onoarea și prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România. Prin urmare, această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte, și categoria profesională din care face parte sau reprezentantul acestei categorii, Colegiul Medicilor din România, ale căror interese sunt prejudiciate, de cealaltă parte. Acest cadru al răspunderii disciplinare justifică soluția legislativă criticată care consacră dreptul de a ataca în justiție decizia Colegiului Medicilor doar pentru medicul sancționat prin această decizie. Aceasta nu are însă semnificația restrângerii dreptului persoanei care a formulat plângerea împotriva medicului de a obține în justiție repararea drepturilor sau intereselor sale vătămate prin conduita medicului, întrucât art. 442 din Legea nr. 95/2006 prevede că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România nu exclude răspunderea penală, contravențională sau civilă, conform prevederilor legale.”

Prin urmare, în ceea ce privește răspunderea disciplinară a medicilor, legiuitorul a prevăzut că persoana vătămată prin actul medical nu are calitatea de a contesta în instanță decizia Comisiei superioare de disciplină (în mod special când se respinge acțiunea disciplinară), iar Curtea Constituțională a constatat că această reglementare nu contravine art. 21 din Constituția României.

Or, cu atât mai mult, în ceea ce privește sesizarea disciplinară împotriva magistraților, inclusiv în calitatea lor de membri de drept sau aleși în Consiliul Superior al Magistraturii, sintagma „orice persoană interesată” din cuprinsul art. 45 alin. 2 al Legii nr. 317/2004 trebuie interpretată ca incluzând strict persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim privat, apărarea unui interes legitim public putând fi invocată numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 47 alin. 6 lit. b) din Legea nr. 317/2004, Curtea va respinge contestația ca nefondată, soluția fiind definitivă, potrivit alin. 7 din același articol

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


three − 2 =

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)