White Paper al Asociației „Inițiativa pentru justiție” – Soluții pentru înlăturarea dezastrului în care se află autoritățile statului cu atribuții în apărarea ordinii și siguranței publice, precum și sistemul judiciar, în ansamblul său

 

Statul există pentru a răspunde nevoilor de siguranță, stabilitate și bunăstare ale membrilor societății, prin reglementarea relatiilor, raporturilor dintre oameni, grupuri sociale, prin statuarea rolului și locului acestora în societate, asigurând şi aplicarea normelor prin forţa sa coercitivă. Una dintre principalele funcții interne ale statului o constituie funcţia de apărare, prin care statul asigură o viaţă sigură, prevenind şi sancţionând faptele antisociale comise de membrii comunităţii.

Ministerul Afacerilor Interne este autoritatea care exercită, în principal prin poliția română, în conformitate cu legea, atribuţiile ce îi revin cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, prevenirea şi combaterea faptelor antisociale.

Tragedia din județul Olt, care a îndurerat o țară întreagă, a evidențiat dezastrul în care se află atât autoritățile statului cu atribuții în apărarea ordinii și siguranței publice cât și sistemul judiciar în ansamblul său.

Cauzele dezastrului sunt multiple: corupția, lipsa de profesionalism, influența unor grupuri de interese care căpușază ministerul de interne, intervenția unor grupuri de interese transpartinice, reprezentând diferite zone infracționale interesate în distrugerea instrumentelor statale de luptă împotriva criminalității, toate acestea culminând cu asaltul final asupra justiției și statului de drept declanșat în anul 2017, care continuă și în prezent.

Acest asalt, spre deosebire de alte încercări individuale ale unor inculpați, care ocupau poziții înalte în ierarhia publică, de a destabiliza justiția, s-a caracterizat printr-o viziune unitară, sistemică care a inclus și distrugerea capacității operative a poliției române, fiind precedat de o acaparare a autorităților executivă și legislativă de către persoane cu grave probleme de integritate, chiar de către infractori condamnați definitiv sau de către reprezentanți ai unor astfel de infractori. S-a atins momentul la care infractori condamnați definitiv au ajuns să influențeze sau chiar să controleze procesul legislativ, legiferând potrivit unor obiective punctuale ale potentaților interesați de evitarea răspunderii penale. Asaltul a fost pregătit și este în continuare susținut printr-o campanie media anti-justiție ce se desfășoară de aproape un deceniu, în ultimii ani devenind o adevărată telejustiție pro infractori.

Mai mult de un deceniu de deprofesionalizare și destructurare a poliției române

Cauzele au fost multiple:

  1. Veniturile reale ale polițiștilor au scăzut constant, neținând pasul cu evoluția societății în ansamblul ei și nici cu importanța socială a polițistului, ceea ce a dus la lipsa de atractivitate a carierei de polițist. Raportul privațiuni, riscuri și condiții extrem de grele de lucru versus beneficii patrimoniale și nepatrimoniale a fost clar unul negativ.

  1. Cultura instituțională a suferit un proces continuu de degradare, valorile ce ar fi trebuit promovate în corpul polițiștilor, au fost duse în derizoriu pe fondul corupției instituționalizate și a lipsei unui sistem de promovare meritocratic.

  1. Factorul politic s-a implicat permanent în activitatea poliției, în special în ceea ce privește numirea în funcțiile de conducere după criterii străine profesiei, ceea ce a agravat procesul de deprofesionalizare a instituției.

  1. Academia de Poliție s-a transformat, treptat, într-o facultate de drept, având un corp profesoral fără activitate relevantă în operativ, ceea ce a făcut ca formarea profesională reală să înceapă abia după prezentarea absolventului la post. Un proces similar pare să afecteze și școlile de agenți.

  1. Dotarea este depășită, infrastructura absolut improprie, lipsește antrenamentul specific de poliție, tratamentul la care sunt supuși polițiștii din partea decidenților este unul total inadecvat, dezumanizant, în timp s-a indus o stare de demotivare generalizată la nivelul întregului corp profesional.

  1. Demilitarizarea poliției în anul 2002, făcută fără nicio analiză serioasă asupra consecințelor, a amplificat în timp haosul structural. Invocată în mod fals drept o condiție de aderare, în realitate trecerea sub comandă și control civil fiind condiția „impusă”, obligația de a demilitariza poliția a fost asumată la inițiativa autorităților române. La fel de falsă este și ideea că demilitarizarea poliţiei s-a făcut strict pentru respectarea legislaţiei şi a principiilor europeane, care nu permit cercetarea penală a cetăţenilor de către militari.

La nivelul Uniunii Europene există structuri militare care au atribuții de poliție judiciară, acoperire națională, jurisdicție universală asupra civililor, superioară numeric componentei civile a poliției (în Italia raportul este de 4 la 1 în favoarea poliției militarizate) și cu o pondere superioară poliției civile în efectuarea urmăririi penale, astfel:

  • Franța – Jandarmeria (Min. de Interne)
  • Italia – Carabinierii (Min. Apărării) și Guardia di Finanza (Min. de Finanțe)
  • Spania – Guardia Civil (dublă subordonare-Min. Apărării și Min de Interne)
  • Portugalia – Guarda Nacional Republicana (dublă subordonare-Min. Apărării și Min de Interne),

În alte state ale uniunii structuri militare de poliție au competență materială ori teritorială exclusivă în anumite circumstanțe, indiferent dacă infracțiunile sunt comise de către militari sau civili, astfel:

  • Olanda – Royal Marechaussee (Min. Apărării)
  • Germania – Feldjäger (Min. Apărării), cu precizarea că în cazul Germaniei și majoritatea poliției are organizare paramilitară, periodic sunt mobilizați și participă la exerciții de război, având atribuții de gardă civilă și sunt beneficiarii ai serviciului militar obligatoriu.
  • Finlanda – Finnish Border Guard (Min de Interne)
  • Polonia – Żandarmeria Wojskowa (Min. Apărării)

După cum se poate observa nu există un model universal, principalele state ale Uniunii Europene, din punct de vedere al populației și ponderii economice, preferă ca poliția judiciară (în sensul codurilor de procedură penală și care nu trebuie confundată cu denumirea acelei părți a poliției din cadrul ministerelor de interne) să fie alcătuită preponderent din militari. Aceasta nu este de natură a afecta în vreun fel drepturile și libertățile cetățenilor civili sau militari, implicați în actul de justiție.

  1. Desființarea, în anul 2003, a specializării „sectoristului” a făcut să se piardă principala sursă de informații și alertare a poliției în mediul urban. Sectoristul, din prisma rețelei de relații dezvoltate, cunoștea aria sa de responsabilitate sub toate aspectele: teritoriu, populație, viață socio-economică. Rețeaua informațională și bagajul de cunoștințe cumulat se transmitea către succesor, asigurându-se o continuitate informațională. Pretinsa înlocuire cu „polițistul de proximitate” a fost o simplă încercare de a cosmetiza una dintre cele mai serioase lovituri date sistemului de siguranță și ordine publică. Spre exemplu, în București erau în număr de cca 80 de sectoriști per secție, iar după reorganizare au fost înlocuiti cu un număr de 2-3 polițiști de proximitate (între timp au crescut numărul la 10-12), cu atribuții strict reactive.

  1. Desființarea, la sfârșitul anului 2008, a Direcției Cercetări Penale din cadrul IGPR și a structurilor subordonate pe linie profesională, lucrătorii din cadrul acestor compartimente fiind incluși în cadrul celorlalte structuri, ca birouri distincte. Ulterior, în anul 2012, specialitatea a fost desființată, lucrătorii de cercetări penale fiind echivalați cu cei din structurile unde se regăseau la acel moment. Rolul ofițerilor și subofițerilor de cercetări penale era acela de a efectua urmărirea penală în cauzele cu autori cunoscuți (după începerea urmăririi penale in personam), de a îndruma lucrătorii operativi, din punct de vedere procesual penal, asigurând o calitate superioară a cercetării penale, practic acești lucrători constituind un prim filtru înaintea prezentării cauzei procurorului care efectua supravegherea. Un lucrător de cercetări penale bun contribuia și la formarea unui procuror bun, în perioada de început a carierei acestuia.

Această măsură iresponsabilă, de desfințare a specializării „cercetări penale”, a avut în principal, scopul de a bloca preluarea de către Ministerul Public a acestor lucrători. Efectele acestei măsuri însă au fost mult mai ample. Includerea acestor lucrători în cadrul structurilor operative nu a adus niciun plus-valoare din punct de vedere operativ, dar faptul că lucrătorii operativi a trebuit să desfășoare și activitatea anterior efectuată de către lucrătorii de cercetări penale, activitate pentru care nu aveau cunoștințele și abilitățile necesare, a dus la o încetinire a activităților operative, per ansamblu la o scădere a calității actelor de urmărire penală și la apariția unor întârzieri tot mai mari în soluționarea cauzelor.

  1. Afectarea efectivelor, ca urmare a măsurilor luate în perioada 2009 – 2010, prin reducerea schemei cu peste 12% și blocarea încadrărilor în poliție, inclusiv prin neîncadrarea în acel an a absolvenților academiei de poliție și a școlilor de agenți, aceste măsuri, cumulate cu pensionările și plecarea din poliție ca urmare a reducerilor de aproape 50% a veniturilor polițiștilor, au dus, în timp, la o reducere cu aproximativ 50% a efectivelor.   

  1. Desființarea posturilor de poliție în cursul anului 2011. Efectele acestei măsuri au fost atât de dezastruoase încât, în mai puțin de un an, au fost reînființate.

  1. S-a încercat compensarea plecărilor din poliție, prin majorarea numărului de posturi scoase la încadrare, fie prin Academia de Poliție și școlile de agenți, fie prin încadrare directă, coborându-se criteriile de admitere. Chiar în aceste condiții, la momentul 2017, erau 10.000 de posturi vacante, iar asta după ce în perioada 2015-2016 fuseseră încadrați 7.000 de agenți, via unor cursuri de două luni și jumătate.

  1. În cursul anului 2017, printr-o politică iresponsabilă de pensionare, au fost determinați să se pensioneze 17.000 de polițiști, readucând deficitul la 50% din schemă.

  1. Rezultatul plecărilor masive din poliție în perioada 2010-2017 au făcut să se piardă memoria instituțională, unități de poliție, altă dată de elită, ajungând să funcționeze cu efective în care polițiștii care nu au mai mult de 2-3 ani de lucru împreună, în cel mai bun caz.

  1. Deprofesionalizarea forțată a conducerii Poliției Române, prin eliminarea profesioniștilor din funcțiile de conducere importante și generalizarea ocupării acestor funcții de către oameni de casă ai potentaților politici. De asemenea, generalizarea ocupării funcțiilor de conducere la orice nivel prin împuternicire.

Ratarea preluării poliției judiciare în cadrul Ministerului Public

 

  1. Modificarea Constituției în anul 2003, în acord cu obligațiile asumate în vederea aderării României la Uniunea Europeană, a privit, printre altele, crearea cadrului constituțional pentru preluarea în cadrul Ministerului Public a poliției judiciare care urma să se constituie prin preluarea unei părți a poliției române. Astfel, la art. 131 (fostul 130) se adaugă un nou alineat : „(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.”

  1. În cursul anului 2003-2004 au existat încercări de a reglementa organizarea poliției judiciare ca structură în cadrul Ministerului Public (de ex. Propunerea legislativă L412/2003 privind poliția judiciară, sau art. 63 alin. 1 din forma inițială a proiectului legislativ L323/2003, viitoarea Lege 304/2004 privind organizarea judiciară prevedea: „poliția judiciară funcționează ca organ de cercetare penală și își desfășoară activitatea în cadrul parchetelor”).

  1. Sub presiunea grupurilor de interese din jurul MAI a fost adoptată Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, care prevede că „poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.”

 

  1. În perioada 2005-2012 au existat mai multe încercări de preluare a poliției judiciare în cadrul Ministrerului Public, însă factorul politic și grupurile de interese din jurul MAI au blocat aceste demersuri.

  1. În data de 7 martie 2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justitie a făcut publice propunerile Ministerului Public privind posibile variante de preluare a poliției judiciare, reținând ca variante de lucru, preluarea administrativă a poliţiei judiciare de către Ministerul Public sau detaşarea poliţiştilor în cadrul parchetelor.

  1. În rapoartele tehnice pentru România, aferente anilor 2011 și 2012, Comisia Europeană a evidențiat că preluarea poliţiei judiciare şi angajarea unor experţi tehnici şi ştiinţifici în cadrul Ministerului Public sunt de natură să asigure sprijinul în realizarea urmării penale.

  1. Pentru a evita preluarea ofițerilor și agenților din specialitatea cercetare penală, la presiunea grupurilor de interese din jurul MAI, în anul 2012, specialitatea a fost desființată, lucrătorii de cercetări penale fiind echivalați ca specialitate cu cei din structurile unde se regăseau la acel moment.

III. Consecințele reformei incomplete din 2004-2005 asupra parchetelor.

  1. Eliminarea de facto a Consiliului Superior al Magistraturii din procedura de numire în principalele funcții din Ministerul Public și ruperea echilibrului în favoarea factorului politic. Această modificare a Legii 303/2004 a constituit un regres în ceea ce privește independența justiției, diminuând nepermis rolul constituțional al Consiliului Superior al Magistraturii, de garant al independenței justiției. Astfel, articolul 53, în forma de bază a legii, prevedea: „(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (…) sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, cu recomandarea ministrului justiţiei, (…).” După modificarea Legii 303/2004, inițiată de către ministrul justiției Monica Macovei, prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, articolul 53 (în prezent art. 54 cuprinde prevederea) prevedea: „(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie, (…), sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, (…)”.

  1. Reglementarea fără niciun suport constituțional, a compunerii secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul prestabilirii, în cazul magistraților aleși, a locurilor în funcție de categoria de instanță, respectiv parchet din care provine candidatul și a introducerilor unor proceduri prealabile care permit controlul și denaturarea rezultatului votului. Astfel, deși Constituția nu prevede aceasta, prin Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, s-a reglementat că Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție; 3 judecători de la curțile de apel; 2 judecători de la tribunale; 2 judecători de la judecătorii, iar Secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din: 1 procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; 1 procuror de la parchetele de pe lângă curțile de apel; 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale; 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii. Această prestabilire face ca majoritatea megistraților să fie reprezentați cel mai puțin în consiliu. Mai mult, prin dispozițiile care prevăd existența unor circumscripții separate pentru fiecare curte de apel sau parchet de pe lângă acestea și introducerea unor proceduri preliminare prin care să se reducă la un singur candidat pt fiecare circumscripție permit controlarea procesului electiv la nivelul acestor circumscripții. Un candidat, care are majoritatea la nivel național, poate fi ușor blocat la nivelul circumscripției, mai ales dacă este una mică. Acest sistem a „produs” actuala componență a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în mare măsură responsabilă de starea gravă de pericol în care se află sistemul judiciar.

  1. Menținerea mai multor judecătorii, respectiv parchete de pe lângă judecătorii, la nivelul fiecărui județ. Această politică a avut ca efect fragmentarea resurselor umane și materiale și, mai ales, folosirea ineficientă a resurselor umane, ceea ce a dus la o disproporție evidentă între volumul de activitate al judecătorilor și procurorilor din unitățile din reședințele de județ față de cel al judecătorilor și procurorilor din unitățile mici ale județului. Există județe în care, cel puțin în cazul parchetelor, volumul de activitate cumulat al procurorilor din cadrul unităților care nu se află într-o unitate din reședința de județ, este comparabil cu volumul de activitate al unui singur procuror din unitatea situată reședință de județ. Mai mult decât atât, în majoritatea județelor numărul procurorilor din cadrul unităților care nu sunt situate în reședința de județ, cumulat, este comparabil sau chiar îl depășește pe cel al procurorilor din unitatea din  în reședința de județ. Similar, în cazul instanțelor se constată o disproporție similară.

  1.  Deturnarea scopului înființării Direcției Naţionale Anticoruptie și a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

La înființarea celor două unități s-a avut în vedere preponderent modelul spaniol unde, la nivelul Ministerului Public, există cele două unități speciale: „La Fiscalia Especial contra la Corrupcion y la Criminalidad Organizada (FECCO)” și „La Fiscalía Antidroga(FA)”. Nucleul inițial al celor două unități specializate l-a constituit structura de combatere a corupției respectiv cea de combatere a traficului de droguri și a criminalității organizate, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (Curtea Supremă de Justiție până la reforma constituțională). Filosofia inițială presupunea funcționarea unor unități la nivelul cel mai înalt al parchetului, pentru combaterea marii corupții, respectiv a formelor cele mai grave de crimă organizată și trafic de droguri. Sistemul funcționează foarte eficient în Spania, unde FECCO funcționează cu 22 de procurori iar FA funcționează cu 12 procurori. Aceste unități au competență numai în cauzele cele mai importante de corupție la nivel înalt și de mari rețele de trafic de droguri sau crimă organizată care operează cel puțin la nivel național.

Însă decidenții din acel moment, în mare parte implicați ei înșiși în acte de corupție, nu au avut niciun moment intenția de a crea un instrument eficient în lupta împotriva corupției la cel mai înalt nivel. Metoda aleasă a fost aceea a diluării capacității Parchetuui Național Anticorupție (actuala Direcție Națională Anticorupție) sub acoperirea „consolidării instituționale și a capacității operative”. Astfel, constant, s-a mărit competența, incluzând fapte de corupție mică comise de persoane aflate la baza sistemului public. În 2002, la înființare, schema PNA prevedea 75 de procurori. În prezent, direcția funcționează cu o schemă de 195 de procurori având o competență extrem de largă, ceea ce a dus la sufocarea procurorilor cu „cauze minore”.

Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care s-a constituit la doi ani după înființarea PNA, de la început s-a îndepărtat de model, având o schemă de 170 de posturi de procurori și o competență foarte largă. În prezent direcția are o schemă de 295 de procurori. De asemenea, prin structurile teritoriale ale celor două direcții s-a creat un veritabil sistem paralel de parchete la nivelul fiecărui județ.

Constituirea celor două direcții specializate s-a făcut prin preluarea inițială a peste 200 de procurori din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, în special din cadrul compartimentelor de urmărire penală proprie, ceea ce a dus la o secătuire a resurselor operative a parchetelor de pe lângă tribunale, județe întregi rămânând fără niciun procuror criminalist. Cu excepția Parchetului de pe lângă Tribunalul București, toate parchetele de pe lângă tribunale au resimțit acest șoc. Memoria instituțională a parchetelor nespecializate a fost grav afectată.

Transpunerea defectuoasă, în practică, a conceptului celor două unități de elită, a dus la crearea unor unități mamut, ineficiente, sufocată de cauze mărunte, care au provocat în plus și un mare dezechilibru în sistemul Ministerului Public, canibalizând unitățile de parchet nespecializate.

În prezent, ambele direcții se prezintă disfuncțional. În cazul DNA,  identificăm și o serie de cauze externe, obiective, precum atacul furibund la care procurorii direcției au fost supuși permanent în ultimii 3 ani, din partea unor inculpați, care ocupau poziții înalte în ierarhia publică,și a interpușilor lor, care au ajuns să controleze majoritatea instituțiilor. Toate acestea s-au adăugat disfuncționalităților conceptuale ale structurii (derivate din crearea unei unități cu vocația aproape universală în domeniul fenomenului infracțional al corupției și faptelor asimilate acesteia, și nu doar având competență strict limitată la corupția la nivel foarte înalt) și existenței unui conflict mut, acutizat, între vechea echipă a direcției din vremea conducerii lui D. Morar și cea a L.C. Kovesi (la momentul nominalizării acesteia, peste jumătate dintre procurorii DNA au semnat un memoriu prin care au cerut președintelui să respingă nominalizarea).

În cazul DIICOT, constatăm că direcția nu a fost nici ținta unor atacuri concertate ale media sau ale instituțiilor controlate de unii inculpați, care ocupau poziții înalte în ierarhia publică,” și interpușii lor, nici nu a fost supusă presiunilor externe. Cu toate acestea, rezultatele denotă o ineficiență organică care nu poate fi explicată decât prin concepția profund eronată a direcției.

Combaterea traficului de droguri, de persoane, infracțiunile informatice, macrocriminalitatea economică, siguranța națională și terorismul, împreună cu o prea vagă criminalitate organizată, lipite artificial într-o suprastructură care cumulează cca 300 de procurori, cu structuri teritoriale în fiecare județ, semănă cu unul dintre marile combinate ineficiente și energofage ale regimului comunist. În locul mai multor structuri eficiente, concentrate în zona de macrocriminalitate, eventual luând în considerare și criteriul acoperirii naționale sau a caracterului transfrontalier, cum există în majoritatea statelor Uniunii Europene, s-a optat pentru crearea unei structuri mamut, cu competență exclusivă,  indiferent de calitatea persoanei sau pericolul social concret al faptei, astfel că, de la început, direcția a fost sufocată de multitudinea de cauze mărunte care au făcut imposibilă concentrarea resurselor către soluționarea cauzelor importante.

Ineficiența direcției a fost evidențiată și de către partenerii strategici. Astfel, în Raportul privind traficul de persoane al Departamentului de Stat al SUA, România a fost retrogradată pe lista de supraveghere la nivelul 2, reținându-se că „nu îndeplineşte în totalitate standardele minime în vederea eliminării traficului de fiinţe umane” „autorităţile au anchetat mai puţine cazuri de trafic de persoane”, „autorităţile au diminuat per total eforturile de aplicare a legii”. În ceea ce privește combaterea traficului de droguri, pare că numai elementele naturii mai luptă eficient împotriva acestui flagel, orientarea către soluționarea masei dosarelor nesemnificative a dus la imposibilitatea concentrării efortului asupra marelui trafic.

Efectul negativ al actualei conduceri a DIICOT, impusă din exteriorul direcției de către fostul ministru al justiției (sau recuperată din echipa Bica), după criterii numai de acesta cunoscute (profesional, procurorul șef și prim adjunctul acestuia au o experiență operativă foarte redusă și aceea la nivelul unui mic parchet de pe lângă tribunal, procurorul șef vine de la un foarte mic parchet de pe lângă judecătorie iar prim-adjunctul, considerat conducătorul informal, vine după 8 ani petrecuți în afara parchetului), este doar un efect secundar care nu face decât să evidențieze tarele conceptuale ale direcției, în trecut compensate oarecum prin efortul unui management competent.

Dispozițiile legale permit celor două direcții extinderea competenței și asupra oricărei infracțiuni care ar prezenta vreun element de conexitate cu o infracțiune de competența vreuneia dintre direcții. Competență rămâne câștigată și după dispunerea unei soluții de netrimitere cu privire la infracțiunea care a atras competența direcției. Aceste dispoziții sunt  susceptibile de a permite preluarea de către direcție a oricărei cauze invocându-se necesitatea reunirii cu o cauză ce privește o infracțiune reală sau imaginară de competența direcției. Preluarea dosarului „10 August”, în vederea reunirii cu o cauză în care direcția efectuează urmărirea penală cu privire la presupusa „lovitură de stat” de la aceeași dată, rămas în faza „in rem” timp de un an, precum și a altor cauze de către DIICOT, confirmă această temere.

  1. Raporturile dintre Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Interne și poliția judiciară.

 

În prezent, Legea nr. 364/2004 privind organizarea si funcționarea poliției judiciare prevede că lucrătorii specializați care funcționează ca organe de cercetare ale poliției judiciare sunt desemnați de ministrul afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și își desfășoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Organele de cercetare ale poliției judiciare își desfasoară activitatea sub conducerea, supravegherea și controlul procurorului, fiind obligate să ducă la îndeplinire dispozițiile acestuia, iar în desfășurarea celorlalte activitați profesionale se subordonează ofițerilor ierarhici numiți potrivit normelor de competență aprobate prin ordin al ministrului afacerilor interne.

Această dublă subordonare nu permite însă folosirea eficientă a resurselor investigative, în condițiile în care lucrătorii de poliție judiciară pot primi alte însărcinări, de natură administrativă, iar evaluarea lor se realizeaza de către ofițerii ierarhici, care nu cunosc calitatea activitații de urmărire penală efectuate de politist. În realitate, celelalte însărcinări, de natură administrativă, precum controale, petiții etc. depășesc ca timp și volum activitatea de cercetare penală.

                                                                                                                                                                                           

 În urma analizelor realizate la nivelul Ministerului Public a rezultat faptul că, pentru eficientizarea activității de urmărire penală sunt necesare modificări ale cadrului legislativ care să permită ca activitatea lucrătorilor de poliție judiciară să se desfășoare sub controlul exclusiv al procurorilor. În principal, observațiile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pornesc de la împrejurarea că este esențială diferențierea între structurile de poliție cu atribuții administrative și poliția judiciară, cea din urmă structură având exclusiv sarcina de a constata și urmări orice infracțiune, conformându-se regulilor de procedură penală și de a executa măsurile dispuse de către procurori.

În condițiile în care, în peste 95% din cauzele penale înregistrate la nivelul Ministerului Public, cercetările sunt efectuate de lucrătorii de poliție judiciară, dubla subordonare a acestora, din punct de vedere administrativ și în ceea ce privește activitatea de urmărire penală, către instituții care pot avea priorități diferite, duce la diminuarea eficienței acestei structuri.

Modificările legislative, în sensul preluării de către Ministerul Public  a poliției judiciare, ar permite delimitarea clară a atribuțiilor judiciare de cele administrative și garantează statutul politiștilor din poliția judiciară, a căror carieră profesională va depinde exclusiv de modul în care le este evaluată activitatea de către magistratul care supraveghează sau efectuează  urmarirea penală.

Având în vedere faptul că lucratorii de politie judiciară pot dispune măsuri prin care restrâng drepturile fundamentale ale persoanelor, este esențial ca statutul lor să excludă orice posibilitate de a primi, direct sau indirect, dispoziții referitoare la activitatea de urmărire penală din afara sistemului judiciar. Pentru a asigura această exigență, cariera profesională a lucrătorilor de poliție judiciară trebuie să depindă exclusiv de performanța în efectuarea activității de urmărire penală, iar procurorul este singurul în masură să aprecieze calitatea activității de cercetare penală efectuată de către lucrătorul de poliție judiciară.

Eficiența muncii în echipă, sub conducerea procurorului, dovedită prin rezultatele obtinute la nivelul structurilor specializate ale Ministerului Public (DNA și DIICOT), dar si la nivelul celorlalte unități din subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție pe domeniile prioritare de acțiune (în special prin acțiunile desfășurate împreună cu ofițerii de poliție judiciară din cadrul Directiei Generale Anticorupție), reprezintă un argument suplimentar pentru extinderea acestui model de organizare a activitații și completarea cadrului legislativ din Romania cu privire la poliția judiciară.

Opțiunea detașării unui număr de ofiteri și agenti de politie judiciară, stabilit în funcție de evoluția anumitor indicatori ai criminalității, în cadrul unităților Ministerului Public, și-a dovedit limitele după 2017. Aceasta deși potrivit Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupție care prevede că:

  • În cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestei direcții.
  • Detașarea ofițerilor și a agențlor de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se realizează, la propunerea nominală a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, prin ordin al ministrului de interne, iar numirea acestora în funcții se face prin ordin al procurorului șef al acestei direcții.
  • Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nicio însărcinare.

În realitate, dincolo de principiile enunțate în această ordonanță, cariera și tot ceea ce derivă din statutul de polițist, chiar și în cazul polițiștilor detașați la diverse structuri ale Ministerului Public, rămân la discreția absolută a ministrului de interne. Acesta nu este ținut de propunerea procurorului șef, așa cum experiența ultimilor doi ani evidențiat. Asupra polițiștilor deja detașați, ministrul poate exercita presiuni prin prezentarea opțiunii încetării detașării, fie direct invocându-se necesitățile operative ale ministerului, fie indirect, ca o consecință a retragerii autorizației de acces la documente clasificate.

Prin poliția judiciară, ministrul afacerilor interne poate influența și controla cursul anchetelor penale, practic, în toate cauzele. Astfel, politicul, prin poliția judiciară, are cel mai puternic instrument de deturnare a actului de justiție penală. Spre deosebire de statele occidentale, democrația noastră este încă tânără iar statul de drept, așa cum a dovedit istoria recentă, nu este pe deplin consolidat, astfel încât nu ne putem permite luxul menținerii unei asemenea vulnerabilități majore pentru înfăptuirea justiției. Atâta timp cât va subzista posibilitatea influențării cursului carierei profesionale a polițistului judiciar de către ministrul de interne, acesta va avea un ascendent asupra acelui polițist și, prin el, asupra cursului anchetei.

  1. Modificările legilor justiției și riscul distrugerii sistemului judiciar.

  1. Afectarea bazei de resurse umane și deprofesionalizarea acesteia

 

    • Corpul magistraților va fi deprofesionalizat, iar Institutul Național al Magistraturii, prin transformarea lui într-un program 4 ani, din care doar 6 luni auditorii vor avea un contact cu profesia în care vor activa, va deveni principalul vector de deprofesionalizare.
    • Perioada de stagiu se majorează la 2 ani, și se reduce semnificativ competența procurorilor stagiari, care nu vor mai putea soluționa niciun fel de cauze penale, ci doar vor emite opinii consultative. Examenul de capacitate devine subiectiv, 50% din nota finală constând în evaluarea „mapei profesionale”.
    • Promovarea, prin eliminarea criteriilor obiective de competență profesională, va deveni un instrument de control, indirect, al soluțiilor pronunțate de către instanțele de control. Promovarea efectivă se face în baza unor criterii absolut subiective, și anume: „evaluarea activității și conduitei din ultimii 3 ani”.
    • Vechimea minimă pentru promovarea în funcții de execuție se majorează cu până la 8 ani în condițiile în care nu mai este luată în considerare perioada cursurilor în cadrul INM. Pentru DIICOT și DNA vechimea minimă se majorează cu 4 ani, reducând extrem de mult baza de recrutare.
    • Corpul magistraților va fi redus cu cel puțin 50%, până în 2022 (peste 70% în cazul Tribunalelor/Curților de Apel și parchetelor de pe lângă acestea).
    • Volumul de activitate va fi crescut în mod artificial, prin mărirea numărului de membri ai completelor din căile de atac. Aceste măsuri, coroborate cu reducerea masivă a corpului magistraților, vor duce, în special pentru judecători, cel puțin la triplarea volumului de activitate.

 

 

  1. Influențarea și denaturarea actului de justiție

 

    • S-au instituit mecanisme de control și presiune asupra magistraților, prin organisme susceptibile a fi controlate de către entități din afara Autorității Judecătorești, direct sau indirect. Astfel, se pot exercita presiuni asupra magistraților, fie prin intermediul secției pentru cercetarea magistraților, fie prin intermediul Inspecției Judiciare, organisme controlate absolut prin intermediul membrilor fidelizați ai Secției pentru judecători a CSM.
    • Este reglementată reducerea garanțiilor legale privind independența procurorului în efectuarea urmăririi penale, „independența” în dispunerea soluțiilor, neînsemnând nimic față de lipsa de independență în efectuarea activităților necesare soluționării temeinice și legale a cauzei.
    • Controlul asupra procurorilor va putea fi exercitat de către factorul politic, fie direct prin Ministrul Justiției (care va putea da îndrumări cu privire la prevenirea și combaterea eficientă a criminalității), fie prin intermediul Procurorului General al României, procurorul-șef al Direcției Naţionale Anticorupţie sau procurorul-șef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a căror numire o controlează Ministrul Justiției.
    • Aceste măsuri au plasat sistemul judiciar într-o poziție de subordonare față de factorul politic, cu consecința pierderii caracterului de stat de drept și vor favoriza corupția la nivel înalt sau în sistemul judiciar.
    • Există riscul ca organele judiciare, și în special parchetele, să se transforme în instrumente de luptă politică, la dispoziția deținătorilor puterii politice, revenind la caracterul de organ represiv, corupt și nefuncțional, din perioada anterioară adoptării legilor „justiției”.

  1. Afectarea capacității operaționale a organelor de urmărire penală ca efect al unor decizii ale Curții Constituționale.

Curtea Constituțională (CCR) a fost transformată de facto în legiuitor pozitiv. Începând cu DECIZIA CCR nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969, ale art.297 alin.(1) din Codul penal şi ale art.132 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, prin care a dezincriminat de facto o serie de fapte deosebit de grave comise în domenii reglementate doar de legislația secundară.

Prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, Decizia nr.302 din 4 mai 2017, Decizia nr. 91/2018 din 28 februarie 2018 și Decizia nr. 26/2019 din 16 ianuarie 2019, CCR a statuat reducerea instrumentelor legale aflate la dispoziția organelor de urmărire penală în general și a DNA în special și a instituit, pe cale jurisprudențială, nulitatea absolută a actelor de urmărire penală făcute de un organ necompetent. Aprecierea necompetenței nu este raportată la dispozițiile legale în vigoare, ci e raportată la considerentele deciziilor Curții Constituționale, ulterioare chiar efectuării actului respectiv, în conformitate cu dispoziția legală care nu fusese încă declarată neconstituțională.

Isteria protocoalelor, prezentate public în mod denaturat, transformând simple ghiduri de bune practici în instrumete paralegale de preluare a puterii în stat, a fost de asemenea îndreptată în principal împotriva procurorilor DNA, încercând să se inducă ideea că procurorii, în baza acelor „protocoale” au fost transformați în simpli executanți ai „serviciilor de informații”. Din păcate, această isterie a fost întreținută din interiorul sistemului judiciar de câteva persoane fără probitate profesională și interesate fie în rezolvarea unor chestiuni punctuale din anumite dosare instrumentate de direcție, fie interesate în dispariția „monitorizării” activității lor, pentru a putea reactiva rețelele de corupție din „vremurile de aur” când grupări precum cea a generalului în rezervă, devenit avocat, Voicu Cătălin și a președintelui Secției civile și de proprietate intelectuală al ÎCCJ, Florin Costiniu. Și în acest caz CCR a intervenit interpretând în mod vădit denaturat dispozițiile Constituției.

Toate acestea au determinat, în mod indirect, regândirea priorităților Serviciului Român de Informații din România și retragerea acestui serviciu din zona combaterii corupției. Contribuția SRI consta în furnizarea informațiilor despre comiterea unor presupuse infracțiuni și asigurarea suportului tehnic punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică (singura instituție care potrivit legii putea deține echipamente de interceptare a comunicațiilor la acel moment era SRI) și nicidecum în transformarea lucrătorilor SRI în organe de cercetare penală. Așa zisele echipe mixte nu însemnau nimic altceva decât crearea unui canal direct între procurorul care efectua urmărirea penală și tehnicianul SRI care asigura din punct de vedere tehnic punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, fără a mai implica o comunicare la nivel instituțional între conducerile direcției și ale serviciului.

O situație similară există și în cazul polițiștilor din cadrul serviciilor sau birourilor criminalistice, care efectuează activități tehnico-științifice de identificare, conservare și ridicare a probelor. Acești ofițeri sau agenți din cadrul compartimentelor criminalistice nu fac parte din poliția judiciară, neavând calitate de organ de urmărire penală în sensul art. 55 C.P.P.  Fără a comenta absurditatea deciziei MAI de a nu include în poliția judiciară ofițerii și subofițerii din specialitatea „criminalistică”, constatăm că din punct de vedere logico-juridic nu există nicio diferență între tehnicianul sau expertul criminalist din cadrul poliției nejudiciare și tehnicianul din cadrul  serviciului de informații.  Ambele categorii oferă un suport tehnic de specialitate organelor de urmărire penală (procuror sau organ de cercetare penală al poliției judiciare). Acesta este încă un argument în sensul caracterului pro causa al respectivei decizii a CCR. Astfel, s-a ajuns la situația absurdă ca Autoritatea Judecătorească, în îndeplinirea rolului său constituțional, să nu poată folosi întreaga infrastructură tehnică a statului, fapt ce are profunde consecințe negative asupra eficienței înfăptuirii justiției. 

VII. Pătrunderea într-un domiciliu în scopul apărării vieții.

Revenind la tragedia din județul Olt, reținem că în mod voit se încearcă inducerea unei confuzii cu privire la intervenția organelor competente pentru salvarea vieții unei persoane și efectuarea actelor de urmărire penală.

La simpla lecturare a textelor de lege se observă că nicio structură a Ministerului Public nu are atribuții în efectuarea operațiunilor de salvare a victimelor. Procurorii nu au pregătirea necesară efectuării unor asemenea operațiuni. Asemeni oricărui alt cetățean, un magistrat poate interveni pentru salvarea vieții sau protejarea altor drepturi fundamentale, dar o face în calitate de cetățean și nu de procuror.

Organele de poliție au atribuții legale (ce nu țin de poliția judiciară) pentru a interveni oficial în vederea înlăturării unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. Pentru pătrunderea într-un domiciliu în scopul apărării vieții, integrității corporale și a libertății persoanelor, relevante sunt următoarele texte de lege:

Constituția   

Articolul  27

 „(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: 

  1. b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;” 

 

Legea 218/2002

 

Articolul 26

(1) Poliția Română are următoarele atribuții principale:

  1. apără viața, integritatea corporală și libertatea persoanelor, proprietatea privată și publică, celelalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității;„

 

 Articolul 31

„(1) În realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații principale:

  1. e) în cazul săvârșirii unei infracțiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acțiuni teroriste, să intre în incinta locuințelor, a unităților economice, a instituțiilor publice ori particulare, a organizațiilor social-politice, indiferent de deținător sau de proprietar, precum și la bordul oricăror mijloace de transport românești, cu respectarea dispozițiilor legale.”

 

În ceea ce privește percheziția, care are ca scop identificarea, conservarea și ridicarea probelor în vederea soluționării cauzei sub toate aspectele. Relevante sunt următoarele dispoziții:

 

Constituția

Articolul  27 alin (4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.”

 

Codul de procedură penală

Articolul 97 Proba şi mijloacele de probă

„(1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.

Articolul 158 Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi (…).”

 

Articolul 159 Efectuarea percheziţiei domiciliare

(2) Percheziţia se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători perative.

(3) Percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.”

Și în ceea ce privește percheziția în caz de infracțiune flagrantă, apare și un obiectiv suplimentar și anume sistarea activității infracționale, dar scopul principal al acesteia îl reprezintă tot identificarea, conservarea și ridicarea probelor, a căror aptitudine probatorie este amplificată de caracterul flagrant al infracțiunii.

De asemenea, existența unui mandat de percheziție pentru o anumită locație nu înlătură obligațiile organelor de poliție să intervină în acea locație pentru salvarea vieții sau pentru protejarea altor drepturi fundamentale ale unei persoane. În niciun caz interesul probării unei infracțiuni contra vieții sau integrității fizice a unei persoane nu poate prima în fața obligației legale de a proteja acea valoare, care incumbă organelor de poliție.

 

VIII. Concluzii.

 

Tragedia din județul Olt evidențiază gradul avansat al disoluției sistemului de ordine și siguranță publică și a celui judiciar. Fuga de răspundere, dezinteresul, indolența, etalarea lipsei de cunoștințe minime în domeniul muncii de poliție, necunoașterea unor proceduri elementare, lipsa unor mecanisme interinstituționale, confundarea actului de apărare a siguranței publice cu actul de justiție, având ca rezultat dispariția masei critice de profesioniști ai poliției, au făcut ca un copil să „moară cu zile”. Ceea ce este cel mai îngrijorător este faptul că „autoritățile” implicate în acest eșec care a „ucis” un copil, chiar s-au străduit (după intervenția informală a unor factori de decizie) dar asta este tot ce au putut realiza. Putem reține ca factori favorizanți incapacitatea și poate lipsa de diligență a autorităților judiciare de a identifica autorul în dosarul privind prima probabilă victimă.

De asemenea constatăm o lipsă de educație publică în ceea ce privește rolul justiției. Justiția asigură tragerea la răspundere penală a „criminalului”, justiția, nu salvează viețiile victimelor în mod direct. Alte autorități au sau ar trebui să aibă acest rol. Din păcate lipsirea de libertate nu a fost apreciată a fi o faptă suficient de gravă nici de către legiuitor. În vechiul cod, pedeapsa pentru forma simplă a infracțiunii era mai mică decât cea pentru furtul simplu. Noul cod a scăzut maximul pedepsei la forma simplă cu 3 ani (inferioară maximului pt anumite forme de furt calificat) iar la cea calificată ce a avut ca urmare moartea victimei, a scăzut pedeapsa maximă cu 10 ani! Până în prezent, nu am identificat vreun studiu de specialitate pe care să se întemeieze această reducere aproape la jumătate a pedepsei maxime pentru comiterea unei infracțiuni de lipsire de libertate ce a avut ca urmare moartea victimei.

În ceea ce privește Poliția Română, aceasta, ca structură operativă, a cărei capacitate era oricum profund afectată ca urmare a politicilor cel puțin iresponsabile din ultimul deceniu, nu a supraviețuit ,,reformei” din 2017. Chiar dacă mai există structuri de poliție care încă pot fi considerate în mod obiectiv a fi de elită, care funcționează la parametri maximi (de ex. Serviciul omoruri de la DGPMB), per ansamblu Poliția Română și-a pierdut capacitatea funcțională. Riscul major este ca structurile sau părțile de structuri încă relativ funcționale să se piardă una câte una, făcând astfel imposibilă o reconstrucție instituțională a Poliției Române.

În ceea ce privește sistemul judiciar, atacul permanent la care acesta a fost supus în ultimii 3 ani își spune cuvântul. Obosit, demotivat, ineficient structural, nereformat, subminat de modificările legislative nocive care au intrat deja în vigoare, lipsit de instrumentele necesare, rămas fără suportul poliției judiciare, sistemul judiciar se îndreaptă cu pași repezi, pe urmele poliției, spre colaps.

 

VIII. Soluții propuse.

  1. Înlăturarea riscul distrugerii sistemului judiciar, ca urmare a modificărilor nocive adoptate în perioada 2018-2019

     Următoarele măsuri trebuie luate în regim de urgență pentru a evita colapsul sistemului judiciar:

  1. Desființarea Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție;
  2. Reorganizarea Inspecției Judiciare, prin revenirea la forma de organizare anterioară, reducerea competenței exclusive în domeniul răspunderii disciplinare și reducerea mandatului inspectorilor la 3 ani; reglementarea unor examene meritocratice pentru funcțiile de inspector judiciar și pentru funcțiile de conducere din cadrul Inspecției Judiciare. Reorganizarea va presupune vacantarea tuturor posturilor și organizarea unor noi proceduri de selecție.
  3. Abrogarea limitărilor cu privire la libertatea de exprimare, materializate în obligația de abținere a magistraților de la „manifestarea sau exprimarea defăimătoare în raport cu celelalte puteri ale statului”;
  4. Revizuirea normelor privind răspunderea materială a magistraților, cât timp acestea ignoră independența justiției;
  5. Revizuirea sistemului de numire și revocare a procurorilor-șefi și limitarea rolul ministrului justiției în aceste proceduri, simultan cu creșterea atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Sistemul propus în forma de bază a Legii 303/2004 este cel mai adecvat, astfel, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie și adjuncții săi, eventual și șefii de direcții și adjuncții acestora, să fie numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Secției pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul consultativ al ministrului justiţiei;

  1. Revenirea la perioada de pregătire de doi ani în cadrul Institutului Național al Magistraturii, și revenirea la optarea profesională obiectivă, în funcție de nota la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii;
  2. Renunțarea la dispozițiile care prevăd dublarea perioadei de stagiu și modificarea competenței magistraților stagiari;
  3. Reinstaurarea meritocrației în magistratură. Reglementarea unor examene meritocratice de promovare, inclusiv la Înalta Curte de Casație și Justiție și sistarea oricărei proceduri de promovare până la îndeplinirea acestei cerințe;
  4. Garantarea imparțialității membrilor Consiliului Superior al Magistraturii necesită reglementarea imediată a unor cauze de incompatibilitate pentru membrii CSM.
  5. Abrogarea dispozițiilor care instituie segregarea între membrii magistrați aleși în funcție de nivelul instanței sau parchetului la care au funcționat efectiv
  6. Abrogarea dispozițiilor nou introduse de natură a încărca nejustificat volumul de muncă al instanțelor și parchetelor (spre ex., normele prorogate privind introducerea completurilor de judecată de trei judecători pentru soluționarea apelurilor, respectiv a completurilor de doi judecători pentru judecarea contestațiilor împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii de drepturi și libertăți și judecătorii de cameră preliminară de la curțile de apel, termenele imperative etc.);
  7. Adoptarea autonomiei bugetare a magistraturii, conform recomandărilor Comisiei de la Veneția.

  1. Reforma sistemului judiciar

 

Pentru protejarea sistemului judiciar și pentru garantarea unei justiții la stadarde europene și pentru a preveni un reviriment care să pună în pericol statul de drept și parcursul euroatlantic al României, va fi necesară o amplă reformă constituțională care va presupune ridicarea la rang constituțional a unor dispoziții reglementate în acest moment la nivel de lege organică. Până la acel moment vă propunem o serie de măsuri care pot fi legiferate în actualul cadru constituțional:

  1. Cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii și a instituțiilor coordinate de acesta
  • Abrogarea dispozițiilor care prevăd segregarea între diverse categorii de magistrați referitor la vocația de a fi ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii și prestabilirea unor locuri alocate în funcție de categoria de instanță respectiv parchet în care funcționează viitorul membru ales.
  • Abrogarea dispozițiilor care instituie proceduri prealabile și mai multe circumscripții la nivel de curți de apel, respectiv parchete de pe lângă acestea și reglementarea unei proceduri deschise, fără niciun filtru sau procedură prealabilă, cu câte o circumscripție națională pentru judecători, respectiv procurori.
  • Respectarea rolului și a atribuțiilor stabilite de Constituție pentru Consiliul Superior al Magistraturii, ca organism colegial, prin înlăturarea transferării arbitrare a unor atribuții ale Plenului către secții, de natură a deturna funcționarea colegială;
  • Revizuirea dispozițiilor privind revocarea membrilor Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul unei proceduri flexibile și accesibile;
  • Regândirea instituției Inspecției Judiciare și analizarea necesității menținerii unei instituții supradimensionate care va prezenta în permanență un risc de derapaj versus crearea la nivel național a unui corp de potențiali inspectori din care Consiliul Superior al Magistraturii să desemneze aleatoriu câte doi inspectori pentru fiecare caz concret.
  • Reforma institutului Național al Magistraturii și regândirea curiculei acestuia în scopul răspunderii necesităților de ordin practic. Asigurarea unor criterii meritocratice și de activitate relevantă în selecția formatorilor.

 

  1. Cu privire la instanțe
  • Reducerea numărului judecătoriilor la una singură în fiecare județ.
  • Reducerea atribuțiilor președinților instanțelor la un rol pur reprezentativ și preluarea de către colegiul de conducere a actualelor atribuții.
  • Normarea activității și dimensionarea schemei de personal ținând cont de aceasta.
  • Reducerea numărului curților de apel.
  • Reforma instanțelor militare și garantarea independenței și inamovibiltății judecătorilor militari precum și asigurarea independenței bugetare similar instanțelor civile.
  1. Cu privire la Ministerul Public
  • Reorganizarea Ministerului Public în sensul cuprinderii a două direcții generale, una pentru parchete și una pentru poliția judiciară, consecință a preluării poliției judiciare.
  • Selecția inițială a polițiștilor din cadrul poliției judiciare se va face de către Ministerul Public din rândul întregului corp al polițiștilor indiferent de natura postului ocupat de către aceștia la momentul selecției.
  • Reajustarea bugetară între Ministerul Public și Ministerul Afacerilor Interne ținând cont de preluarea poliției judiciare și având în vedere cheltuielile privind înzestrarea, pregătirea și cheltuielile cu personalul poliției judiciare.
  • Găsirea unor soluții pentru reimplicarea lucrătorilor de poliție judiciară pensionați în anul 2017, în activitatea de poliție judiciară, fie ca formatori sau mentori, fie chiar reîncadrarea lor în cadrul poliției judiciare a Ministerului Public cu posibilitatea cumului pensiei cu salariu.
  • Înființarea unui institut de poliție judiciară.
  • Reorganizarea și restructurarea Direcției Naționale Anticorupție în sensul avut în vedere la momentul înființării. Structura rezultată să aibă schema de maxim 50 de procurori, structurată la nivel central. Stabilirea competenței exclusiv cu privire la infracțiunile de mare corupție sau asimilate acestora (de asemenea ținând cont de importanța cauzei sau de mărimea prejudiciului), la nivel înalt precum și cauze de corupție sau asimilate în care, în baza unor criterii legale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție desemnează direcția să efectueze urmărirea penală. Redistribuirea cauzelor și personalului suplimentar către parchetele de pe lângă tribunale și curți de apel unde se vor înființa birouri pentru investigarea infracțiunilor de corupție și asimilate acestora potrivit competenței generale.

  • Reorganizarea și restructurarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Scindarea acestei direcții mamut în mai multe direcții specializate structurate la nivel central astfel: Direcția Națională Antidrog, Direcția Națională Anti-cybercrime și Direcția Națională de Anti-Crimă Organizată și Anti-Trafic de Persoane, fiecare încadrată cu maxim 30 de procurori, iar competența să fie stabilită cu referire la marea criminalitate în domeniul respectiv. La stabilirea competenței vor fi avute în vedere și criterii precum acoperirea națională sau internațională a activității infracționale, cuantumul prejudiciului etc. De asemenea, direcțiile ar avea competență și în cauzele privind domeniul de activitate al direcției  în care, în baza unor criterii legale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție desemnează direcția să efectueze urmărirea penală. Redistribuirea cauzelor și personalului suplimentar către parchetele de pe lângă tribunale și curți de apel unde se vor înființa birouri pentru investigarea infracțiunilor de criminalitate organizată, potrivit competenței generale.

  • Reorganizarea și restructurarea parchetelor militare în Direcția militară, de siguranță națională și combatere a terorismului. Structura rezultată să aibă schema de maxim 50 de procurori, structurată la nivel central, păstrând infrastructura circumscripțiilor actualelor parchete militare.
  • Înființarea unei Direcții Naționale de Investigare a Omorurilor. Structura rezultată să aibă schema de maxim 20 de procurori, structurată la nivel central. Direcția ar avea în competență infracțiunile intenționate ce au avut ca urmare moartea victimei, în cazuri în care direcția, din oficiu sau la solicitarea parchetului competent, apreciază că se impune preluarea precum și alte cazuri privind infracțiuni violente în care, în baza unor criterii legale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție desemnează direcția să efectueze urmărirea penală.
  • Fiecărui parchet sau direcție națională, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție îi desemnează nominal un număr de polițiști din cadrul direcției generale pentru poliția judiciară. Conducătorul parchetului sau direcției repartizează polițiștii în echipe permanente aflate sub coordonarea câte unui procuror.
  • Stabilirea unor condiții legale care să permită procurorilor să folosească în activitatea de investigație penală întreaga infrastructură tehnologică publică, inclusiv a serviciilor de informații.

 

 

  1. Cu privire la reprofesionalizarea Poliției Române

 

  • Analizarea temeinică a necesității remilitarizării poliției. Trebuie procedat numai în urma unui studiu de impact serios. Nu trebuie repetată greșala de la momentul demilitarizării.
  • Găsirea unor soluții pentru reimplicarea lucrătorilor de poliție pensionați în 2017, în activitatea de poliție, fie ca formatori sau mentori, fie chiar reîncadrarea lor în cadrul poliției cu posibilitatea cumului pensiei cu salariu.
  • Reînființarea sectoriștilor cu atribuțiile anterioare desființării acestei specializări și dimensionarea adecvată a numărului acestora.
  • Organizarea unui sistem de culegere, analiză și valorificare a informațiilor cu privire la mediul infracțional, fie în cadrul unui serviciu deja existent, fie în cadrul DOS.
  • Pregătirea pentru munca de poliție prin sisteme de formare inițială și continuă permanente. Asimilarea celor mai noi procedee tactice și tehnice fără a fi abandonate cele clasice care și-au dovedit eficiența.
  • Echiparea adecvată condițiilor de risc și a necesităților operative, precum și salarizarea corespunzătoare importanței sociale a activității de apărare a ordinii si siguranței publice.
  • Dimensionarea schemei de personal operativ ținând cont de necesitățile reale ale societății.
  • Stabilirea unui sistem meritocratic de promovare în profesie și eliminarea oricărei posibilități de influențare din partea factorului politic în acest proces.
  • Stabilirea unor mandate limitate pentru funcțiile de conducere.
  • Operaționalizarea unor centre de criză în cazul în care viața, libertatea sau integritatea fizică a unei persoane sunt puse în primejdie. În această situație unitatea care efectuează operațiunea de salvare trebuie să poată accesa întreaga infrastructură tehnologică publică sau privată, inclusiv pe cea a serviciilor de informații.

 

 Cu privire la cadrul legislativ

 

Legile justiției trebuie modificate în acord cu Rapoartele MCV, GRECO și cele ale Comisiei de la Veneția, precum și ținând cont de necesitățile identificate de către profesioniști în efectuarea activitățiilor specifice etapelor procesuale.

Codul penal, dar mai ales Codul de procedură penală trebuie modificate pentru a răspunde nevoilor înfăptuirii justiției. Trebuie simplificată la maxim procedura în cazul netrimiterilor în judecată.

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


7 − = zero

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)