Este necesară o imunitate sporită pentru magistraţi? Există garanţii adecvate pentru asigurarea independenţei magistraţilor ori sunt necesare garanţii suplimentare?

1. În şedinţa Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, din data de 18.03.2021, a fost adoptat raportul privind Proiectul de lege pentru desfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, propunându-se introducerea la art. 95 din Legea nr. 303/2004 a unui nou alineat, respectiv „judecătorii şi procurorii pot fi trimiși în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra înfăptuirii justiției, de corupție și de serviciu ori a unei infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție numai cu încuviinţarea Secţiei pentru judecători sau, după caz, a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii”.

În continuare va fi analizată constituţionalitatea acestui alineat, dar şi mecanismele ce pot asigura magistraţilor o protecţie adecvată împotriva presiunilor, luând în considerare considerentele Hotărârii nr. 23 din 11.02.2021, adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii[1], unde s-a reţinut că „pentru a nu lipsi principiul independenţei justiţiei de o garanţie legală, este absolut necesară reglementarea unor mecanisme care să asigure protecţia adecvată a judecătorilor şi procurorilor împotriva oricăror presiuni”.

2. Încuviinţarea prealabilă trimiterii în judecată are o natură juridică mixtă, îmbrăcând forma unui act de acuzare, a unui act de sesizare a instanţei de judecată, dar şi a unui act de înfăptuire a justiţiei, venind în completarea acestora.

Pentru a se pronunţa cu privire la încuviinţarea trimiterii în judecată, Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii vor fi chemate să decidă asupra aspectelor pentru care s-a dispus, de către procuror, trimiterea în judecată, precum şi cu privire la învinuirea adusă inculpatului, acestea fiind practic transformate în organe judiciare.

Astfel, ulterior rezolvării cauzei de către procuror şi emiterii rechizitoriului în conformitate cu prevederile art. 327 din Codul de procedură penală, Secţia pentru judecători/procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii va fi obligată să analizeze materialul de urmărire penală, sens în care va verifica dacă procurorul a apreciat corect că a) sunt respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului; b) urmărirea penală este completă/incompletă; c) există probele necesare şi legal administrate; d) fapta există/nu există, a fost/nu a fost săvârşită de magistrat; e) magistratul răspunde/nu răspunde penal, urmând ca, în baza propriei evaluări, să încuviinţeze sau nu trimiterea în judecată.

Instituirea obligaţiei de încuviinţare a trimiterii în judecată, de către un organ administrativ, desfiinţează, în fapt, controlul ierarhic din cadrul Ministerului Public, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie. În concret, o parte din atribuţiile de control ale legalităţii efectuării urmăririi penale și trimiterii în judecată sunt transferate unui organ administrativ. Or, procurorul trebuie să fie independent şi toate soluţiile emise trebuie să fie verificate doar în cadrul controlului ierarhic sau de către instanțele de judecată competente.

De asemenea, secţiile Consiliului Superior al Magistraturii vor face o analiză proprie, înaintea celei făcute în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţia României de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege şi vor rezolva acţiunea penală, deşi nu vor pronunţa una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 din Codul de procedură penală.

3. Prin impunerea unui astfel de filtru suplimentar, în afara competenţelor date de Constituţia României exclusiv Ministerului public şi instanţelor judecătoreşti, independenţa justiţiei este grav afectată. Această încuviinţare nu poate fi considerată o garanţie, de natură să asigure o protecţie adecvată judecătorilor şi procurorilor împotriva oricăror presiuni, ci reprezintă o imixtiune în activitatea instanţelor de judecată şi o afectare a competenţelor constituţionale acordate acestora și parchetelor. Mai mult, se transmite un semnal de neîncredere în justiţia înfăptuită de instanţe, iar supremaţia legii într-un stat de drept nu mai poate fi asigurată de instanţele judecătoreşti competente, atât timp cât parcursul unui proces penal este împiedicat de un organ administrativ.

Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să îşi limiteze competenţele la atribuțiile sale administrative în legătură cu organizarea și funcționarea instanțelor și parchetelor, admiterea în magistratură și promovarea judecătorilor și procurorilor, precum şi la atribuțiile jurisdicționale, numai atunci când funcționează ca instanță de judecată disciplinară, prin secțiile sale. Nu există nicio justificare pentru a se acorda „garantului independenţei justiţiei”, dreptul de a funcţiona ca o instanţă extraordinară, în altă materie decât domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

Or, primind competenţa de a efectua astfel de verificări, în cadrul procedurii de încuviințare a trimiterii în judecată a magistraților, secțiile dobândesc prin lege statutul de instanţe extraordinare, ceea ce vine în flagrantă contradicţie cu dispoziţile art. 126 alin. (5) teza I din Constituţia României, conform cărora, „este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare”. Art. 134 alin. (2) din Constituţia României limitează, fără echivoc, competența Consiliului Superior al Magistraturii, statuând că „îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică”. Astfel, competenţa este clar limitată, rezultând fără niciun dubiu că secţiile nu pot îndeplini rolul de instanţă de judecată decât în domeniul răspunderii disciplinare. În toate celelalte cazuri, art. 126 alin. (1) din Constituţia României prevede că „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

4. Chiar dacă, potrivit art. 66 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, este necesară încuviinţarea trimiterii în judecată şi în cazul judecătorilor Curţii Constituţionale, spre deosebire de Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, în exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale, iar competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nicio autoritate publică. Or, dincolo de faptul că o astfel de „imunitate” nu se justifică obiectiv nici în cazul judecătorilor Curţii Constituţionale, competenţa instanţei constituţionale neputând fi contestată, aceasta nu poate fi dată ca exemplu pentru a se aprecia că este constituțional ca inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii să încuviinţeze trimiterea în judecată a magistraților.

5. Obligativitatea încuviinţării prealabile încalcă şi prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţia României privind dreptul de acces la justiţie al persoanelor vătămate/interesate, deoarece, în cazul în care nu se încuviinţează trimiterea în judecată, aceste persoane nu au niciun remediu procesual efectiv, prin intermediul căruia să conteste soluţia, fiind astfel încălcate prevederile art. 13 din Convenţia Europeană a drepturilor omului. Mai mult, nu există nicio prevedere legală prin care să fie stabilite criteriile în baza cărora se va emite această încuviinţare, rămânând astfel strict la latitudinea unui organ administrativ, care va putea decide în mod subiectiv şi discreţionar, ceea ce înseamnă că hotărârea ar putea fi arbitrară.

6. De asemenea, pe de o parte, încuviințarea trimiterii în judecată va putea fi asociată cu pronunţarea unui verdict de vinovăție, iar instanţa care va judeca dosarul va avea o presiune în plus, atât timp cât judecătorii/procurorii din secțiile Consiliului Superior al Magistraturii au decis că sunt îndeplinite condițiile pentru trimiterea în judecată şi că procesul penal îşi poate urma cursul. Pe de altă parte, soluția de respingere a cererii de încuviințare va fi privită ca un verdict de nevinovăție, deoarece ancheta penală se va opri, transmiţându-se mesajul aparent că magistratul anchetat este nevinovat, deşi, în realitate, se va naşte o stare de incertitudine, atât timp cât vinovăţia sau nevinovăţia magistratului în privinţa căruia s-a emis rechizitoriul nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă. Or, numai în faţa instanţelor de judecată poate fi stabilită în mod definitiv vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane, nu şi în faţa unui organ administrativ. Prin urmare, acest filtru administrativ este de neconceput într-un stat de drept consolidat, în care independenţa justiţiei este respectată şi promovată.

7. Având în vedere statutul constituţional al magistraţilor şi întrucât organele judiciare trebuie să îndeplinească exigența independenței, care se determină și în funcție de existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare, sunt necesare anumite garanţii, însă acestea nu pot goli de conţinut, nici măcar parţial, rolul pe care îl au instanţele şi magistraţii într-un stat de drept.

Totodată, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, într-un moment în care încrederea în justiţie a avut atât de mult de suferit din cauza unor speculaţii şi atacuri nejustificate sau din cauza inundării spaţiului public cu tot felul de subiecte privind existenţa unei aşa-zise frici obscure şi neidentificate că în justiţie ar exista presiuni din partea procurorilor şi că s-ar săvârşi mari abuzuri, este necesar să reflectăm cu atenţie asupra unor soluţii echilibrate, care să garanteze cât mai eficient independenţa magistraţilor.

Atât lipsa totală a imunităţii, cât şi reglementarea unei imunităţi extinse, pot fi piedici pentru buna funcţionare a justiţiei. Este astfel evident că independenţa justiţiei nu poate fi înţeleasă şi acceptată fără existenţa unor garanții, dar în cazul în care imunitățile sunt prea extinse, se naşte riscul ca acestea să se transforme în privilegii nejustificate. Or, imunitatea nu trebuie să fie un privilegiu personal, ci îi garantează magistratului că își poate exercita atribuţiile constituţionale în mod liber şi în deplină independenţă, fără a fi supus unor proceduri arbitrare. Astfel, imunitatea nu înseamnă impunitate, ci doar posibilitatea de exercitare a atribuţiilor în mod liber, conform propriei conştiinţe, fiind o protecţie oferită magistraţilor pentru a le garanta independenţa raţionamentului și pentru a evita orice forme de abuz.

Imunitatea trebuie să protejeze magistratul de unele situaţii (de neacceptat într-un stat de drept), în care există riscul să fie scos dintr-un dosar, putându-se imagina situaţii în care se iau măsuri preventive, cu scopul de a-i inhiba sau de a le scădea legitimitatea publică și a le fi afectată reputaţia profesională. Prin urmare, scopul imunităţii este acela de protecţie a magistratului împotriva unor abuzuri flagrante, nu de a fi o piedică în calea trimiterii în judecată, ulterior administrării tuturor probelor, imunitatea fiind o chestiune distinctă de problema aprecierii probelor şi stabilirii vinovăţiei.

8. Imunitatea magistraților, în forma în vigoare în prezent, este o garanţie adecvată, care răspunde dezideratului cetăţeanului de a beneficia de o justiție independentă. Astfel, conform art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 „judecătorii şi procurorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi numai cu încuviinţarea Secţiei pentru judecători sau, după caz, a Secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii”.

Această imunitate operează în cazurile în care se va constata că există indicii temeinice în sensul că demersul judiciar îndreptat împotriva magistratului este grav viciat ori că există o încercare de intimidare sau de scoatere a magistratului dintr-un dosar ori că, în aparenţă, nu sunt suficiente probe pentru a convinge un observator obiectiv că se impune luarea unor măsuri preventive împotriva magistratului.

Competența secțiilor de a încuviinţa percheziţia, reţinerea și arestarea, nu poate fi pusă pe acelaşi nivel cu încuviinţarea trimiterii în judecată, acesta nefiind un argument temeinic în sprijinul modificării propuse. Pe de o parte, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă că s-a săvârșit o infracțiune, măsura fiind necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal. Pe de altă parte, trimiterea în judecată se dispune atunci când urmărirea penală este completă, există probele necesare și se constată că fapta există și a fost săvârşită de persoana trimisă în judecată. Astfel, standardul de probaţiune este diferit, iar urmărirea penală poate fi efectuată şi fără luarea unor măsuri preventive, acestea nefiind esenţiale pentru urmărirea penală şi sesizarea instanţei de judecată. Or, trimiterea în judecată este obligatorie atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 327 pct. 1 din Codul de procedură penală, iar după emiterea rechizitoriului doar instanţele de judecată se pot pronunţa şi stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăţia sau nevinovăţia magistratului acuzat de săvârşirea unei infracţiuni.

9. Totuşi, dacă garantul independenţei justiţiei a reţinut, în Hotărârea nr. 23 din 11.02.2021, că „Soluția normativă propusă nu este, însă, însoțită de instituirea unor garanții menite să dea eficiență principiului independenței justiției prin asigurarea unei protecții adecvate a judecătorilor și procurorilor împotriva unor eventuale presiuni exercitate asupra lor.”, trebuie să vedem dacă pot exista și alte mecanisme ce pot asigura o protecţie adecvată magistraţilor.

Dincolo de retorica existentă în spaţiul public, trebuie identificate soluţii echilibrate pentru creşterea încrederii în puterea judecătorească, fără a institui privilegii şi imunităţi, care să fie percepute de populaţie ca un adăpost pentru persoanele care comit fapte penale. Societatea are aşteptarea ca magistraţii să fie persoane oneste şi de bună-credinţă, motiv pentru care, limitele imunităţii trebuie să fie reglementate astfel încât să asigure echilibrul între garantarea independenţei magistraţilor şi necesitatea tragerii la răspundere a celor care comit fapte antisociale. Bunul mers al unui sistem de justiție integru depinde de calitatea umană şi profesională implicată, însă pentru a preîntâmpina unele situații excepționale, sunt necesare garanții eficiente pentru a preveni şi descoperi eventualele presiuni sau abuzuri, iar remediile să fie aplicate rapid şi să corecteze eficient orice disfuncţionalitate.

10. O primă garanţie suplimentară pentru judecătorii şi procurorii anchetaţi ar fi aceea ca independenţa procurorilor să fie întărită, consolidându-se rolul acestora într-un stat de drept. În această privință, în Avizul nr. 12 (2009) al CCJE s-a arătat că independenţa procurorilor, „fiind asemănătoare cu independenţa garantată judecătorilor, nu este o prerogativă sau un privilegiu conferit acestora, ci o garanţie în interesul unei justiţii echitabile, imparţiale şi eficiente”. Astfel, garantul independenței justiției trebuie să găsească soluții apte să întărească independența procurorilor ce vor ancheta și judecătorii suspectați de fapte penale, nu să fie preocupat de reglementarea unor imunități care vor depinde de un organ administrativ ce poate interfera nepermis într-o anchetă penală.

O a doua garanţie ar fi aceea ca procurorii competenţi să efectueze urmărirea penală a unui magistrat să fie cei care îşi desfăşoară activitatea într-un parchet din circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea magistratul suspectat că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În acest fel, în considerarea principiilor imparţialităţii justiţiei şi a protejării intereselor legitime ale persoanelor vătămate, pot fi înlăturate îndoielile cu privire la imparţialitatea procurorilor.

O a treia garanţie ar fi aceea ca suspendarea obligatorie din funcție a magistratului să aibă loc doar după pronunțarea unei sentințe, în primă instanţă, iar până la acest moment procesual (dacă tot se doreşte creşterea rolului garantului independenţei justiţiei), secțiile Consiliului Superior al Magistraturii să aibă facultatea de a aprecia dacă se impune suspendarea din funcție, atunci când circumstanțele cauzei relevă că există elemente de natură să aducă atingere prestigiului justiției. Faptul că art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 prevede că magistratul este suspendat din funcţie, prin efectul aprecierii procurorului care a dispus trimiterea în judecată şi a confirmării judecătorului de cameră preliminară, nu înseamnă că trebuie instituită „garanţia” ca un organ administrativ să confirme ori să infirme trimiterea în judecată.

Alin Bodnar, judecător – Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti

[1] http://www.cdep.ro/proiecte/2021/100/00/8/csm66.pdf , p. 1

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− two = 2

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)