Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudențe a Curții Constituționale în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistemic de impunitate

Hotărârea în cauzele conexate C-357/19, Euro Box Promotion și alții, C-379/19, DNA – Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19, Asociaţia «Forumul Judecătorilor din România», C-811/19, FQ și alții și C-840/19, NC

Supremația dreptului Uniunii impune ca judecătorii naționali să aibă puterea să lase neaplicată o decizie a unei curți constituționale care este contrară acestui drept, în special fără a fi expuçi riscului de a le fi angajată răspunderea disciplinară.

Prezentele cauze se înscriu în contextul reformei justiției în domeniul luptei împotriva corupției din România,  care  a  făcut  deja  obiectul  unei  hotărâri  anterioare  a  Curții[1].  Această  reformă  face obiectul unei monitorizări la nivelul Uniunii Europene din anul 2007, în temeiul mecanismului de cooperare și de verificare instituit prin Decizia 2006/928[2] cu ocazia aderării României la Uniune (denumit în continuare „MCV”).

În  cadrul  acestor  cauze,  se  ridică  problema  dacă  aplicarea  jurisprudenței  rezultate  din  diferite decizii ale Curții Constituționale a României (România), referitoare la normele de procedură penală aplicabile în materie de fraudă și de corupție, este susceptibilă să încalce dreptul Uniunii, în special dispozițiile  acestui  drept  care  urmăresc  protejarea  intereselor  financiare  ale  Uniunii,  garanția  de independență a judecătorilor și valoarea statului de drept, precum și principiul supremației dreptului Uniunii.

În cauzele C-357/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, Înalta Curte de Casație și Justiție (România, denumită în continuare „ÎCCJ”) a condamnat mai multe persoane, inclusiv foști parlamentari și miniștri, pentru infracțiuni de evaziune fiscală privind TVA-ul, precum și de corupție și de trafic de influență, în special în legătură cu gestionarea unor fonduri europene. Curtea Constituțională a anulat aceste decizii ca urmare a compunerii nelegale a completurilor de judecată, pentru motivul că, pe de o parte, cauzele cu privire la care ÎCCJ s-a pronunțat în primă instanță ar fi trebuit să fie judecate de un complet specializat în materie de corupție[3] și, pe de altă parte, că, în cauzele în care  ÎCCJ  s-a  pronunțat  în  apel,  toți  judecătorii  completului  de  judecată  ar  fi  trebuit  să  fie desemnați prin tragere la sorți[4].

În cauza C-379/19, au fost formulate acțiuni penale la Tribunalul Bihor (România) împotriva mai multor persoane acuzate de infracțiuni de corupție și de trafic de influență. În cadrul unei cereri de excludere a unor mijloace de probă, această instanță se confruntă cu aplicarea unei jurisprudențe a  Curții  Constituționale,  care  a declarat  neconstituțională  colectarea de probe  în  materie penală efectuată  cu  participarea  Serviciului  Român  de  Informații,  determinând  excluderea  retroactivă  a probelor în discuție din procedura penală[5].

În  aceste  contexte,  ÎCCJ  și  Tribunalul  Bihor  au  solicitat  Curții  să  se  pronunțe  cu  privire  la conformitatea  acestor  decizii  ale  Curții  Constituționale  cu  dreptul  Uniunii[6].  Mai  întâi,  Tribunalul Bihor ridică problema caracterului obligatoriu al MCV și al rapoartelor întocmite de Comisie în cadrul acestui mecanism[7]. În continuare, ÎCCJ ridică problema unui eventual risc sistemic de impunitate în materie de luptă împotriva fraudei și a corupției. În sfârșit, aceste instanțe solicită de asemenea  să  se  stabilească  dacă  principiile  supremației  dreptului  Uniunii  și  independenței judecătorilor le permit să lase neaplicată o decizie a Curții Constituționale, chiar dacă, în temeiul dreptului român, nerespectarea de către magistrați a unei decizii a Curții Constituționale constituie o abatere disciplinară.

Aprecierea Curții

Caracterul obligatoriu al MCV

Curtea,   reunită   în   Marea   Cameră,   a   confirmat   jurisprudența   sa   rezultată   dintr-o   hotărâre anterioară, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România[8]. Astfel, actele adoptate înainte de aderare de instituțiile Uniunii sunt obligatorii pentru România de la  data  aderării  sale.  Aceasta  este  situația  Deciziei  2006/928,  care  este  obligatorie  în  toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referință care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu. România este  astfel  ținută  să  ia  măsurile  adecvate  pentru  atingerea  acestor  obiective,  ținând  seama  de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie[9].

Obligația de a prevedea sancțiuni efective și disuasive pentru infracțiunile de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție

Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudențe a Curții Constituționale care conduce la anularea hotărârilor pronunțate de completuri de judecată nelegal compuse, în măsura în care aceasta, coroborată cu dispozițiile naționale în materie de prescripție, creează un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție.

Mai întâi, chiar dacă normele care guvernează organizarea justiției în statele membre, în special cea referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie de fraudă și de corupție, intră în  principiu  în  competența statelor respective,  Curtea amintește că  acestea sunt totuși ținute să respecte obligațiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.

Printre astfel de obligații figurează combaterea oricărei activități ilegale, care cuprinde infracțiunile de  corupție  care  aduce  atingere  intereselor  financiare  ale  Uniunii  prin  măsuri  disuasive  și efective[10]. În ceea ce privește România, obligația menționată este completată de obligația acestui stat membru, care rezultă din Decizia 2006/928, de a lupta în mod efectiv împotriva corupției și în special a corupției la nivel înalt.

Cerința de efectivitate care decurge din aceasta se extinde în mod necesar atât la urmărirea și la sancționarea acestor infracțiuni, cât și la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa  unei  executări  efective  a  sancțiunilor  pentru  infracțiunile  de  fraudă  care  aduce  atingere acestor interese și de corupție în general, ele nu ar putea fi efective și disuasive. În continuare, Curtea arată că îi incumbă în primul rând legiuitorului național sarcina de a lua măsurile necesare pentru  a  garanta  că  regimul  procedural  aplicabil  infracțiunilor  menționate  nu  prezintă  un  risc sistemic  de  impunitate.  Cât  privește  instanțele  naționale,  acestea  trebuie  să  lase  neaplicate dispozițiile interne care împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive.

În  speță,  aplicarea  jurisprudenței  Curții  Constituționale  în  discuție  are  drept  consecință  că respectivele cauze de fraudă și de corupție trebuie să fie rejudecate, dacă este cazul, de mai multe ori,  în  primă  instanță  și/sau  în  apel.  Având  în  vedere  complexitatea  și  durata  sa,  o  astfel  de rejudecare are în mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupție, Curtea  amintește  că,  ținând  seama  de  obligațiile  specifice  care  îi  incumbă  României  în  temeiul Deciziei  2006/928,  reglementarea  și  practica  naționale  în  această  materie  nu  pot  avea  drept consecință prelungirea duratei anchetelor privind infracțiunile de corupție sau slăbirea în orice alt mod  a  luptei  împotriva  corupției[11].  Pe  de  altă  parte,  ținând  seama  de  normele  naționale  de prescripție,  rejudecarea  cauzelor  în  discuție  ar  putea  conduce  la  prescrierea  infracțiunilor  și  ar putea împiedica sancționarea, în mod efectiv și disuasiv, a persoanelor care ocupă cele mai importante  poziții  în  statul  român  și  care  au  fost  condamnate  pentru  săvârșirea  în  exercitarea funcțiilor  lor  a  unor  fapte  de  fraudă  gravă  și/sau  de  corupție  gravă.  Prin  urmare,  riscul  de impunitate ar deveni sistemic pentru această categorie de persoane și ar repune în discuție obiectivul combaterii corupției la nivel înalt.

În sfârșit, Curtea amintește că obligația de a se asigura că astfel de infracțiuni fac obiectul unor sancțiuni penale care au caracter efectiv și disuasiv nu scutește instanța de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanță să poată aplica un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate. Or, cerințele care decurg din acest articol nu împiedică o eventuală neaplicare a jurisprudenței Curții Constituționale referitoare la specializarea și la compunerea completurilor de judecată în materie de corupție.

Garanția de independență de judecătorilor

Dreptul Uniunii nu se opune ca deciziile Curții Constituționale să fie obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca independența acestei curți, în special față de puterile legislativă și executivă, să fie garantată. În schimb, acest drept se opune ca răspunderea disciplinară a judecătorilor naționali să fie angajată prin orice nerespectare a unor asemenea decizii.

În  primul  rând,  din  moment  ce  existența  unui  control  jurisdicțional  efectiv  destinat  să  asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept, orice instanță chemată să aplice sau să  interpreteze  dreptul  Uniunii  trebuie  să  îndeplinească  cerințele  unei  protecții  jurisdicționale efective.  Pentru  aceasta,  independența  instanțelor  este  primordială.  În  acest  sens,  judecătorii trebuie să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. În plus, conform principiului separării puterilor ce caracterizează funcționarea unui stat de drept, independența instanțelor trebuie în special să fie garantată față de puterile legislativă și executivă.

În al doilea rând, deși dreptul Uniunii nu impune statelor membre un model constituțional precis care să reglementeze raporturile dintre diferitele puteri statale, Curtea arată că statele membre trebuie totuși să respecte, printre altele, cerințele de independență a instanțelor care decurg din acest drept. În aceste condiții, deciziile curții constituționale pot fi obligatorii pentru instanțele de drept  comun,  cu  condiția  ca  dreptul  național  să  garanteze  independența  respectivei  instanțe  în special  față  de  puterile  legislativă  și  executivă.  În  schimb,  dacă  dreptul  național  nu  garantează această independență, dreptul Uniunii se opune unei astfel de reglementări sau practici naționale, o asemenea curte constituțională nefiind în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de acest drept.

În  al  treilea  rând,  pentru  a  prezerva  independența  instanțelor,  regimul  disciplinar  trebuie  să prezinte garanțiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control  politic  al  conținutului  hotărârilor  judecătorești.  În  această  privință,  faptul  că  o  hotărâre judecătorească conține o eventuală eroare în interpretarea și aplicarea normelor de drept național și de drept al Uniunii sau în aprecierea faptelor și în evaluarea probelor nu poate conduce în sine la angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului în cauză. Astfel, angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător pentru o hotărâre judecătorească trebuie să fie limitată la cazuri cu totul excepționale și încadrată de garanții care urmăresc evitarea oricărui risc de presiuni externe asupra   conținutului   hotărârilor   judecătorești.   O   reglementare   națională   potrivit   căreia   orice nerespectare a deciziilor curții constituționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară nu respectă aceste condiții.

Supremația dreptului Uniunii

Principiul supremației dreptului Uniunii se opune ca instanțele naționale să nu poată, cu riscul aplicării unor sancțiuni disciplinare, să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale contrare dreptului Uniunii.

Curtea amintește că, în jurisprudența sa referitoare la Tratatul CEE, a stabilit principiul supremației dreptului  comunitar,  înțeles  în  sensul  că  consacră  prevalența  acestui  drept  asupra  dreptului statelor membre. În această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea  statelor  menționate  de  a  face  să  prevaleze,  împotriva  acestei  ordini  juridice,  o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar  și  ca  fundamentul  juridic  al  Comunității  înseși  să  fie  pus  în  discuție.  În  plus,  forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de  legile interne ulterioare, altfel existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat. Curtea a considerat astfel că, deși a fost încheiat sub forma unui acord internațional,   Tratatul   CEE   constituie   carta   constituțională   a   unei   comunități   de   drept,   iar caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremația acesteia  în  raport  cu  dreptul  statelor  membre  și  efectul  direct  al  unei  întregi  serii  de  dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților lor.

Or,  Curtea  arată  că  aceste  caracteristici  esențiale  ale  ordinii  juridice  a  Uniunii  și  importanța respectării care îi este datorată au fost confirmate prin ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres,  în  Declarația  nr. 17  cu  privire  la  supremație,  anexată  la  Actul  final  al  Conferinței interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona, că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.

Curtea adaugă că, întrucât articolul 4 alineatul (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia. În acest context, Curtea mai arată că, în exercitarea competenței sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului  supremației  dreptului  Uniunii  în  raport  cu  dispozițiile  relevante  ale  acestui  drept, întinderea menționată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici  de  interpretarea  unor  dispoziții  de  drept  al  Uniunii  reținută  de  o  instanță  națională,  care  nu corespund interpretării Curții.

Potrivit Curții, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru. Instanțele naționale sunt ținute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

Pe de altă parte, faptul că judecătorii naționali nu sunt expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare  pentru că au  exercitat  opțiunea  de a  sesiza  Curtea în  temeiul  articolului  267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă, constituie o garanție inerentă independenței lor. Astfel, în ipoteza  în  care  un  judecător  național  de  drept  comun  ar  ajunge  să  considere,  în  lumina  unei hotărâri  a  Curții,  că  jurisprudența  curții  constituționale  naționale  este  contrară  dreptului  Uniunii, faptul  că  acest  judecător  național  ar  lăsa  neaplicată  jurisprudența  menționată  nu  poate  angaja răspunderea sa disciplinară.

Document neoficial, destinat presei, care nu angajează răspunderea Curții de Justiție.

Textul integral al hotărârii se publică pe site-ul CURIA în ziua pronunțării.

[1] Hotărârea  din  18  mai  2021,  Asociația  „Forumul  Judecătorilor  din  România”  și  alții,  C-83/19,  C-127/19,  C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 (a se vedea de asemenea CP nr. 82/21).

[2] Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului  realizat  de  România  în  vederea  atingerii  anumitor  obiective  de  referință  specifice  în  domeniul  reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55).

[3] Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019.

[4] Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018.

[5] Deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, nr. 302 din 4 mai 2017 și nr. 26 din 16 ianuarie 2019.

[6] Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, articolul 2 din Convenția elaborată  în  temeiul  articolului  K.3  din  Tratatul  privind  Uniunea  Europeană, privind  protecția  intereselor financiare  ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995 (JO 1995, C 316, p. 48, Ediție specială, 19/vol. 12, p. 51), precum și Decizia 2006/928.

[7] Potrivit  Deciziei  Curții  Constituționale  nr. 104  din  6  martie  2018,  Decizia  2006/928  nu  poate  constitui  o  normă  de referință în cadrul controlului de constituționalitate.

[8] Hotărârea  din  18  mai  2021,  Asociația  „Forumul  Judecătorilor  din  România”  și  alții,  C-83/19,  C-127/19,  C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19 (a se vedea de asemenea CP nr. 82/21).

[9] În temeiul principiului cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE.

[10] Conform articolului 325 alineatul (1) TFUE.

[11] Punctul  I.  (5)  din  anexa  IX  la  Actul  privind  condițiile  de  aderare  a  Republicii  Bulgaria  și  a  României  și  adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 203).

No related posts.

Lasă un comentariu


6 − = two