Memoriu amicus curiae pentru Curtea Constituțională a României

Referitor la dosarul nr. 5/ICCJ/2023

Termen: 26 iulie 2023

Asociația Forumul Judecătorilor din România solicită, prin prezenta, să fie încuviințată depunerea la dosar a următoarelor argumente ÎN LEGĂTURĂ CU OBIECȚIA DE NECONSTITUȚIONALITATE a dispozițiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu şi a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal (PL-x nr.244/2023), formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

 

Preambul 

Subscrisa Asociația Forumul Judecătorilor din România, persoană juridică de drept privat, independentă, nonprofit, neguvernamentală și apolitică, asociație profesională a judecătorilor, cu personalitate juridică constatată prin încheierea nr. 671/08.06.2007 pronunțată de Judecătoria Slatina, cunoaște faptul că, din punct de vedere procedural, nu are calitatea de intervenient (parte) în acest contencios constituțional.

Prin urmare, depune prezentul amicus curiae, instituție juridică distinctă de cea a intervenției și care este recunoscută ca atare de instanțele din sistemele de drept de tip common law, inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Prin amicus curiae se permite persoanelor calificate într-un anumit domeniu să participe la procedură, observațiile fiind de natură să sprijine soluționarea corectă a cauzei.

În jurisprudența Curții Constituționale, memoriile formulate în calitate de amicus curiae au fost primite, ele fiind examinate alături de cererile părților cauzei (spre exemplu: Decizia nr. 780 din 17 noiembrie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 108 din 11 februarie 2016 – amicus curiae Asociația Română pentru Transparență; Decizia nr. 308 din 28 martie 2012 referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 lit. g) din Legea lustrației privind limitarea temporară a accesului la unele funcții și demnități publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere și din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012 – amicus curiae Avocatul Poporului și Consiliul Director al Asociației Procurorilor din România; Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 ind.2, art. 38 ind.3 alin. (1), (3) și (5), art. 38 ind.9, art. 41 ind.1 și art. 41 ind.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr. 21/1996, precum și ale art. II din Legea nr. 20/2015 pentru aprobarea acestei ordonanțe de urgență, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016 – amicus curiae  Comisia Europeană; Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015 – amicus curiae Sindicatul Polițiștilor din România „Diamantul”, Emil Florin Dinca, Armin Marian Gherman, Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor Pro Lex; Decizie nr. 56 din 5 februarie 2014 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 179 din 13 martie 2014 – amicus curiae Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki; Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. (1) și (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015 – amicus curiae  Asociația pentru Minți Pertinente AMPER din Târgu Mureș; Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.775 din 24 octombrie 2014 – amicus curiae Uniunea Națională a Barourilor din România; Decizia nr. 283 din 21 mai 2014 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (6), art. 42 alin. (1) și (10), art. 43 alin. (2), art. 48 alin. (1) și (8), art. 51 alin. (6), art. 57 alin. (6), art. 59 alin. (6), art. 62 alin. (2), art. 75 alin. (4), art. 77 alin. (4), art. 111 alin. (2) și art. 160 alin. (5) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, precum și ale legii în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 454 din 20 iunie 2014 – amicus curiae Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România; Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013 – amicus curiae Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki).

Sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție conține suficiente temeiuri pentru a fi admisă, fiind amplu motivată.

Doar pentru a preciza anumite critici de neconstituționalitate, învederăm și următoarele aspecte:

 

  1. Comisia de la Veneția a criticat creșterea vârstei de pensionare în condițiile în care magistrații în funcție nu se pot retrage în condițiile legii în vigoare, lege care urma a fi modificată în sensul creșterii vârstei de pensionare.

Astfel: „[…] În ceea ce privește vârsta de pensionare, Comisia de la Veneția a exprimat critici dure cu privire la reducerea vârstei de pensionare atunci când acest lucru se aplică judecătorilor în funcție, dar nu există nicio obiecție, în principiu, pentru creșterea vârstei de pensionare în cazul în care judecătorii în funcție își păstrează posibilitatea să se retragă conform regulilor actuale.” (CDL-AD(2018)028, Avizul privind aranjamentele constituționale și separarea puterilor și independența sistemului judiciar și de aplicare a legii din Malta, §42).

Comisia este recunoscută pe plan internațional drept o instanță de reflectare independentă și contribuie, în egală măsură, la diseminarea și dezvoltarea patrimoniului constituțional comun, jucând un rol unic în acordarea promptă a unor soluții constituționale pentru statele în tranziție, conform standardelor și bunelor practici în domeniu. Comisia de la Veneția își propune drept scop să difuzeze și să dezvolte justiția constituțională. Comisia poate emite avize la cererea Comitetului Miniștrilor, a Adunării Parlamentare, a Congresului Autorităților Locale și Regionale din Europa, a Secretarului General și la cererea unui stat, a unei organizații internaționale sau a unui organism internațional care participă la lucrările Comisiei.

Potrivit art.11 din Constituția României, Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. România a aderat la Consiliul Europei (CE), ca urmare a deciziei de la 4 octombrie 1993, formulată prin Rezoluția nr. 37/1993 a Comitetului de Miniștri al CE. Aderarea la Consiliul Europei, organizație fondată pe principiile respectului pentru drepturile și libertățile fundamentale ale omului, pentru valorile democrației și ale statului de drept, a constituit o etapă obligatorie în promovarea demersurilor României de aderare la Uniunea Europeană (UE) și la Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO).

Amintim, de asemenea, că în raportul final emis în cadrul mecanismului de cooperare și verificare din 22 noiembrie 2022, Comisia Europeană a luat act de angajamentul României de a ține seama în cea mai mare măsură de avizul Comisiei de la Veneția cu privire la legile justiției și la alte aspecte, mai generale, în eventualitatea în care ar fi necesare acțiuni suplimentare (https://romania.representation.ec.europa.eu/news/romania-obiectivele-de-referinta-din-cadrul-mecanismului-de-cooperare-si-de-verificare-sunt-2022-11-22_ro). Or, în această chestiune ce privește statutul magistraților, respectiv vârsta de pensionare a judecătorilor în funcție, Comisia de la Veneția are deja un punct de vedere clar și precis formulat.

  1. Modificarea intempestivă a condiţiilor de vechime minimă ori a condiţiilor de vârstă reprezintă o afectare a independenței judecătorilor și a încrederii legitime a persoanelor în cauză (judecători sau procurori) în exercițiu la data modificării acestor dispoziții.

Dintr-o jurisprudență constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europe reiese că ”dreptul de a se prevala de încrederea legitimă” presupune întrunirea a trei condiții cumulative. În primul rând, asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere trebuie să fi fost furnizate persoanei interesate de către administrație. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să dea naștere unei așteptări legitime persoanei căreia îi sunt adresate. În al treilea rând, asigurările furnizate trebuie să fie conforme normelor aplicabile [a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C-47/07 P, EU:C:2008:726, punctul 81 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 23 februarie 2006, Cementbouw Handel/Comisia, T-282/02, EU:T:2006:64, punctul 77 și jurisprudența citată].

Acest principiu se translatează inclusiv pentru situația așteptării legitime a judecătorilor în exercițiu (unii după 24 de ani de profesie) în privința condițiilor de pensionare.

Cerința unei asigurări materiale adecvate a judecătorului (indemnizație plus pensie) este consfințită și de instrumentele internaționale care garantează independența acestuia.

Astfel, Rezoluţia Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr.40/32 din 29 noiembrie 1985 stabilește că: „[…] având în vedere că judecătorii sunt încredinţaţi cu decizia finală asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, îndatoririlor şi proprietăţii cetăţenilor, […] Mandatul funcţiei judecătorilor, independenţa lor, securitatea, remunerarea adecvată, condiţiile serviciului, pensiile şi vârsta pensionării vor fi asigurate în mod adecvat de lege„.

Prevederi corespondente conţin standardele în domeniu, elaborate sub egida Consiliului Europei, precum Carta Europeană cu privire la statutul judecătorului, potrivit căreia: „[…] nivelul remuneraţiei trebuie fixat în aşa fel încât să îi pună pe magistraţi la adăpost de presiunile care vizează să le influenţeze sensul deciziilor şi în general comportamentul jurisdicţional, alterându-le astfel independenţa şi imparţialitatea. […] cuantumul pensiei judecătorului trebuie să fie cât de apropiat posibil de nivelul ultimei sale remunerări. […] statele-membre ale Consiliului Europei trebuie să tindă spre sporirea garanţiilor sociale ale judecătorului şi în nici un caz nu se admite reducerea garanţiilor sociale deja admise prin lege.”

Spre exemplu, Curtea Constituțională a Republicii Moldova, prin Hotărârea nr.25 din 27.07.2017 pentru controlul constituţionalităţii Art. II din Legea nr.290 din 16 decembrie 2016 pentru modificarea și completarea unor acte legislative (pensia specială a judecătorilor) a stabilit principii jurisprudențiale relevante, care pot fi utilizate pentru dezvoltarea unui raționament similar: ”63.(…) Curtea menționează că stabilirea unor garanţii materiale ale independenţei judecătorului rezidă, în primul rând, în faptul că ele trebuie să reflecte înaltul statut al judecătorului. De aceea garanţiile materiale ale independenţei judecătorului, stabilite de stat, trebuie să fie asigurate şi să se respecte necondiţionat. Este absolut inadmisibil de a diminua protecţia juridică a statutului judecătorului în procesul adoptării unor legi noi. Statutul judecătorului nu trebuie raportat sau asimilat cu cel al altor autorități publice, indiferent de ierarhia acestora în stat. 64. În acest sens, sintetizând cele reliefate supra, Curtea reține că excluderea prevederilor speciale care reglementează pensia specială a judecătorilor afectează principiul independenței judecătorului, consfințit de articolul 116 din Constituție”).

Textul tranzitoriu propus nu acoperă o parte semnificativă a situaţiilor practice existente, respectiv ipoteza magistraților care au vârsta de 47 de ani (actuala vârstă minimă) în prezent sau care împlinesc această vârstă pe parcursul anului 2023 și care au o vechime minimă de 25 de ani. În cazul acestei categorii, dispozițiile tranzitorii rămân fără niciun efect, aceste persoane putând beneficia de pensia de serviciu doar la împlinirea vârstei de 60 ani, indiferent de vechimea în funcție acumulată.

 Or, nu există vreo deosebire de substanță între situația unui magistrat care, în anul 2025, ar avea, exemplificativ, vârsta de 48 sau 49 de ani și o vechime în funcție de 26 sau 27 de ani și cea a unui magistrat care, în același an, ar avea vârsta de 50 de ani și o vechime în funcție mai mică, de 25 de ani, pentru a se justifica în mod rațional și obiectiv nu doar imposibilitatea celui dintâi de a beneficia de pensie de serviciu anterior împlinirii vârstei de 60 de ani, ci mai ales diferența de tratament juridic astfel creată între aceste categorii de persoane. 

Prin urmare, astfel de dispoziții instituie o diferență de tratament fondată în mod direct pe vârstă, precum cea menționată la articolul 2 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78 (a se vedea în acest sens Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărârea din 16 octombrie 2007, Palacios de la Villa, C‑411/05, Rep., p. I‑8531, punctul 51).

Eşalonarea ar fi trebuit să acopere toată perioada de 13 ani, în caz contrar neputând vorbi despre o eșalonare, iar persoanelor aflate în ipotezele respective le sunt afectate drepturile, din perspectiva principiilor enumerate  mai sus.

Nu se înțelege raţiunea pentru care doar persoanele care îndeplinesc vârsta de 50 de ani în primii doi ani de aplicare beneficiază de eşalonare, iar ceilalţi nu. Eşalonarea ar fi trebuit să semnifice adăugarea unui număr de luni/ani în plus pentru fiecare an care depăşeşte vârsta minimă, astfel încât să se ajungă la vârsta de 60 ani, iar nu schimbarea intempestivă şi aleatorie a vârstei de pensionare, astfel încât trecerea de la vechea vârstă la noua vârstă (pentru o persoană) să se facă treptat şi proporţional cu numărul de ani până la împlinirea vârsta standard de 60 de ani. Sub nicio formă, nu se poate admite ca o persoană care ar fi trebuit să se pensioneze, potrivit legii vechi, a doua zi după intrarea în vigoare a legii să fie obligată să mai aştepte încă 12 ani. Din această perspectivă, se poate constata că pentru magistraţii născuţi începând cu anul 1976 – şi care îndeplinesc condiţia vechimii în funcţie de minimum 25 de ani, dar care nu îndeplinesc condiţia de vârstă conform eşalonării din Anexa 4 – Legea instituie o veritabilă „sancţiune”, fără ca instituirea sa să fie legitimată de un interes rezonabil.

          În privinţa acelorași dispoziţii legale, ele devin sursa discriminării persoanelor cărora le-a fost recunoscută vechimea în magistratură în temeiul art. 82 alin. (2) teza finală din Legea  nr. 303/2004 coroborat cu art. 282 alin. (3) din Legea nr. 303/2022  şi, care, în condiţiile art. 211 din Legea nr. 303/2022, ar fi  împiedicaţi să o valorifice, în raport de persoanele care, prevalându-se de aceleaşi dispoziţii legale, beneficiază în prezent de pensie de serviciu, singurul criteriu al datei la care a intervenit pensionarea neputând justifica distincţiile dintre situaţiile juridice în care aceştea se găsesc, fiind astfel încălcat şi art. 16 alin. 1 din Constituţie.

De asemenea, aceste dispoziții conduc la apariția unei situații discriminatorii între persoanele care urmează a beneficia de asimilarea vechimii realizate în alte profesii juridice și cei care ulterior anului 2028 nu vor mai putea beneficia de o asemenea asimilare. Astfel, dispozițiile menționate creează o situație de inechitate între cele două categorii de personal, care, deși în mod obiectiv realizează aceeași vechime efectivă,  nu vor beneficia de condiții similare pentru recunoașterea dreptului la pensie de serviciu. (A se vedea în acest sens, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, prin care Curtea Constituțională a statuat că „este de principiu că legiuitorul poate institui derogări de la principiul aplicării imediate a legii noi, având în vedere faptul că, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională, principiul aplicării imediate a legii noi şi, pentru identitate de raţiune, şi principiul supravieţuirii legii vechi sunt de sorginte legală, iar nu constituţională, legiuitorul având posibilitatea de a deroga de la acestea, în anumite situaţii particulare (…), însă norma derogatorie nu trebuie să intre în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale, în speţă principiul egalităţii în drepturi, pentru că, în caz contrar, va da naştere unor situaţii inechitabile a căror calificare juridică se poate circumscrie privilegiilor sau discriminărilor expres prohibite chiar de art. 16 alin. (1) din Constituţie.”.

          O stare de discriminare este creată între magistrați de aceleași dispoziții  și prin raportare la modalitatea de accedere în magistratură, deși, potrivit jurisprudenţei Curții, acesta nu poate reprezenta un criteriu obiectiv și rezonabil pentru a justifica un tratament juridic diferenţiat.[1]

Eliminarea intempestivă a vechimii şi a vârstei de pensionare aduce atingere şi principiului constituțional al neretroactivității legii civile, întrucât golesc de conținut dreptul conferit de dispozițiile anterior menționate şi care, deși a fost recunoscut în mod expres prin lege, ulterior intrării în vigoare a proiectului va fi lipsit de posibilitatea valorificării sale.

Astfel, aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiile neretroactivității legii civile, principiul aplicării imediate a legii noi şi principiul supraviețuirii legii vechi. Principiul neretroactivității legii civile semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situațiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situație juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit factum).

Raportat la aceste principii, apreciem că orice dispoziție prin care se tinde la eliminarea prevederilor referitoare la asimilarea vechimii realizate în alte profesii sau schimbarea vârstei nu poate aduce atingere drepturilor deja recunoscute şi nu poate fi aplicată decât pentru viitor pentru a fi în concordanță cu dispozițiile constituţionale ale art. 15 alin. (2).

În acest sens este şi jurisprudența Curţii Constituţionale a României, potrivit căreia legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 287 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 729 din 12 august 2004).

În concluzie, modificarea ex abrupto şi în mod arbitrar a condiţiilor de vechime minimă (prin eliminarea vechimilor asimilate, fără text tranzitoriu cu aplicabilitate efectivă) ori a condiţiilor de vârstă (cu excepţia anilor 2023-2025 pentru care se stabileşte în mod arbitrar o vârstă de pensionare de minim 50 de ani, în rest toate persoanele în funcţie la data intrării în vigoare a acestei legi care ar mai fi avut cel puţin 1 an până la pensionare sunt obligate să aştepte până la vârsta de 60 de ani, pentru acestea nereglementându-se perioade tranzitorii de aplicare a noii legi) reprezintă o afectare a principiilor enumerate mai sus şi consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Mai mult, prin caracterul arbitrar, discriminatoriu, lipsit de previzibilitate și predictibilitate Legea criticată este de natură să afecteze grav statutul magistratului, fiind, din acest motiv, viciată în raport cu principiul constitutional al independenței justiției, în componenta individuală a acestui principiu.

  1. Încă din anul 1932, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secţiuni Unite, prin Decizia nr. 36 din 26 mai 1932, a fixat repere solide pentru predicitibilitatea carierei unui judecător: ”Constituantul prevăzând prin art. 104, că: „judecătorii sunt inamovibili, în condiţiunile pe care legea le va fixa”, n’a înţeles prin cuvântul „condiţiuni”, decât normele sau dispoziţiunile, prin care legiuitorul ordinar reglementează starea de drept a inamovibilităţii, adică condiţiunile în care se dobândeşte, se menţine şi se pierde această stare de drept, iar nu şi acele norme sau condiţiuni care, lăsate la discreţia legiuitorului ordinar, ar avea de rezultat inevitabil ştirbirea sau anihilarea principiului în sine, cum este condiţiunea duratei funcţiunii. Când prin urmare, legiuitorul ordinar a fixat o limită de vârstă pentru o categorie de judecători, sau a majorat limita fixată anterior, el nu mai poate proceda la micşorarea ei, fără a viola principiul inamovibilităţii consacrat de Constituţie, căci prin jocul micşorării limitei de vârstă, legiuitorul ordinar nu reglementează şi nu aplică starea de drept, a inamovibilităţii creiată de Constituţie, ci creează el însuşi o altă stare de drept contrarie, potrivit căreia inamovibilitatea judecătorilor – cel puţin sub raportul duratei funcţiunii – rămâne la discreţiunea sa, ceea ce, într’o justă şi raţională interpretare a art. 104 din Constituţie, nu se poate admite.”

Redăm un articol de presă care însoțește decizia invocată – ”Palatul Justiţiei – Legea prin care se reduce limita de vârstă a membrilor Casaţiei este neconstituţională” (preluare din ziarul Dimineaţa, 29 mai 1932):

”Secţiunile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie au declarat neconstituţională dispoziţia introdusă în legea organizării judecătoreşti la 2 aprilie 1931, prin care se reduce limita de vârstă a membrilor Înaltei Curţi de la 70 de ani la 68 de ani. Cu acest prilej, suprema instanţă a stabilit o jurisprudenţă de extraordinară importanţă in fixarea noţiunii principiului de inamovibilitate a magistraturii, înscrisă în art. 108 din Constituţie.

Chestiunea a fost adusă in faţa justiţiei prin acţiunea în Contencios introdusă de d. T. Brăiloi, unul din consilierii Înaltei Curţi de Casaţie, scos la pensie la vârsta de 68 de ani în virtutea dispoziţiunii de lege modificatoare, mai sus arătate.

Acţiunea împotriva decretului regal de scoatere la pensie se întemeia pe consideraţiunea că noua dispoziţie nu s’ar aplica magistraţilor aflaţi în funcţie la data promulgării nouei legi, cari, au căpătat un drept câştigat în ce priveşte termenul de scoatere la pensie (urmând să se aplice numai magistraţilor cari devin membri ai Înaltei Curţi după promulgarea nouei legi) aceasta în baza principiului neretroactivităţii legilor.

Acţiunea se mai întemeia pe consideraţiunea că dispoziţiunea de reducere a limitei de vârstă aduce atingere principiului însuşi al inamovibilităţii magistraturii, care fiind înscris în Constituţie, face ca orice lege care direct sau piezis ştirbeşte acest principiu, sa fie de lege neconstituţională.

Alte motive de neconstituţionalitate ar fi că, consilierul de la Casaţie, care a obţinut această demnitate sub imperiul legii de organizare din 1928 ce prevedea limita de vârstă la 70 de ani, a câştigat acest drept care a intrat în patrimoniul său, aşa că reducerea limitei constitue o atingere a dreptului de proprietate garantat prin art. 17 din Constituţie.

Atât Curtea de Apel, cât şi Secţia III-a Curţii de Casaţie au respins acţiunea d-lui Brăiloiu ca nefondată, faţă cu noua lege. Aceste instanţe au judecat în limitele acestei legi, pe cari nu puteau de cât s’o aplice, ele neavând căderea să se ocupe de constituţionalitatea ei (cădere care constitue atributul esclusiv al Secţiunilor Unite ale Casaţiei).

DESBATERILE DE ERI

Desbaterile s’au desfăşurat priin faţa supremului for, sub preşidenţia d-lui Volanski prim preşedinte asistat de toţi preşedinţii de secţie. Ele au luat o amploare neobişnuită, fiind in discuţie o chestiune primordială ca aceea a inamovibilitaţii magistraturii şi în deosebi a membrilor celei mai înalte instanţe, care are rolul preponderent şi covârşitor în stat, de a cenzura toate celelalte puteri constituite (executiva şi legiuitoarea), şi de a judeca pe miniştrii ţării. Din partea d-lui Brăiloi au desvoltat pe larg recursul, d-nii Valeriu Roman şi Vălimărescu. In numele ministerului de justiţie a pledat d. av. Ulise Vasilescu, combătând recursul cu susţinerea că din moment ce Constituţia a declarat magistratura inamovibilă „in condiţiunile ce se vor stabili prin lege”, urmează ca s’a dat delegaţie legiuitorului ordinar să stabilească limita de vârstă a funcţiunii magistraţilor. Când deci o lege ordinară fixează o nouă limită, mărind-o sau micşorând-o, nu depăşeşte puterile ei şi nu calcă nici o dispoziţie a Constituţiei“.

Dar d-sa a relevat că legea de organizare din 1924, întocmită imediat după promulgarea actualei Constituţii, a fixat limita de vârstă pentru membrii Casaţiei, la 68 de ani, iar mai târziu, în 1928 s’a modificat legea, mărindu-se limita până la 70 de ani. Astfel că legea din 1931, n’a făcut decât să revină la termenul fixat prin legea din 1924 împotriva căreia nu s’a putut aduce nici o încriminare de neconstituţionalitate.

CONCLUZIILE PROCURORULUI

Interesant a fost că procurorul general, d. Viforeanu, care a ţinut să releve că situaţia Înaltei Curţi este cam delicată deoarece are să judece oarecum în propria ei cauză,a pus concluziuni în acelaşi sens ca şi ale reclamantului, argumentând că dispoziţia din legea de la 1931 este neconstituţională. A susţinut că limita de vârstă este un element esenţial al inamovibilităţii, căci dacă s’ar putea scădea mereu prin legi ordinare, s’ar ajunge la distrugerea ei, care constitue garanţia justiţiei însăşi, împrejurarea că înainte de legea de la 1928 care urcase limita de vârstă la 70 ani, a fost cea din 1924 și că legea din 1931 n’a făcut decât să revină la primul termen, — a fost tratată de procurorul general in felul următor : o lege care urmărește limita nu face decât să Intărească principiul și vederile Constituţiei asupra inamovibilităţii magistraturii, aşa că nu se mai poate reveni prin altă lege asupra termenului din legea cea atât de constituţională, fiindcă micşorându-se termenul se isbeşte în inamovibilitatea statornicită în spiritul Constituţiei prin ea.

Căci dacă s’ar admite contrariul, că adică se poate scădea sub 70 de ani limita de vârstă, din jocul acesta ar rezulta că sunt două feluri de inamovibilităţi: una garantată de Constituţie şi alta negarantată. In interesul justiţiei (nu al consilierilor de la Casaţie — a adaugat d. procuror general Viforeanu), — a conchis cerând să fie declarată de neconstituţională legea, spre a face puterea executivă (!) să ştie odată pentru totdeauna că inamovibilitatea magistraturii — şi a celei mai înalte magistraturi — este un patrimoniu naţional, este temelia însăşi a justiţiei, de care nu se poate atinge. Suprema Curte s’a retras în camera de chibzuire, spre a decide asupra unei chestiuni de principiu, care printr’un curios joc al mecanicei împrejurărilor punea pe membrii înaltei Curţi In postura — în care nu era deci cu nimic vinovată, — de a hotărî implicit de soarta fiecăruia din membri (fiindcă de hotărirea luată asupra principiului, depindea dacă dânşii vor eşi la pensie la 68 sau la 70 de ani), înalţii magistraţi au fost însă reconfortaţi de cuvintele procurorului general cum că această excepţională şi nedorită postură nu trebue să le provoace nici o jenă, nici turburare a conştiinţelor, ci ridicându-se cu toţii pe un plan superior să rezolve fără şovăire chestiunea,in lumina principiilor şi al interesului general, cu conştiinţa datoriei împlinite în mod curajos. Justiţia trebue servită de preoţi cari n’au a se teme de nimic“ — şi aceasta nu se poate fără ca garanţia inamovibilităţii să fie reală.

După o oră de deliberare, Suprema Curte s’a pronunţat, admiţând recursul d-lui Brăiloi şi declarând legea de reducerea limitei de vârstă a consilierilor Casaţiei, ca neconstituţională, deci neaplicabilă. Recursul în fond fost trimes la secţia Ill-a a Casaţiei, care nemai ţinând seama de această lege, va admite acţiunea în Contencios ad-lui Brăiloi şi va anula decretul de scoatere a d-sale la pensie.

Acţiunile intentate de ceilalţi membrii ai Casaţiei —pensionaţi în aceleaşi condiţii, dintre cari şi aceea a d-lui Em. Miclescu fost preşedinte al secţiei I a Înaltei Curţi, vor primi aceeaşi rezolvare.”

Cu deosebită considerație,

1 iulie 2023

 

 

Asociația Forumul Judecătorilor din România

[1] Spre exemplu, în cazul a doi magistrați născuți în anul 1975, unuia cu vechime de 3 ani în alte specialități juridice și care ulterior urmează cursurile INM, i se asimilează cei 3 ani de avocatură, la care se adaugă 2 ani în care a avut calitatea de auditor de justiție, astfel încât se poate pensiona în anul 2025, îndeplinind condiția de vârstă. În schimb, celălalt magistrat, care a intrat direct în profesie, valorificând cei 5 ani vechime în specialități juridice, deși are aceeași vârstă nu se poate pensiona în anul 2025, spre deosebire de colegul său, întrucât, potrivit anexei 4 la Legea nr. 303/2022, în acel an, vechimea maximă asimilată de care poate beneficia este de doar 4 ani. Acest urmă exemplu relevă și o situaţie de încălcare a normelor de tehnică legislativă care impun integrarea armonioasă a proiectul de lege în ansamblul legislaţiei, întrucât condiţiile cerute de lege pentru accederea în profesie, condiții asupra cărora noua lege nu a operat modificări și care au fost îndeplinite cu mult timp anterior intrării sale în vigoare, sunt valorificate diferenţiat, respectiv, la expirarea unei perioade tranzitorii de 5 ani, rămân nevalorificate, cu importante consecințe în privința unui aspect esenţial care vizează cariera magistratului

No related posts.

Lasă un comentariu


+ one = 6