Viaţa de familie. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României, Editura Universitară, București, 2014

Viaţa de familie. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României, Editura Universitară, București, 2014, ISBN 978-606-28-0134-2, Doi 10.5682/9786062801342.

Coordonator: Roxana-Maria Călin

Colectiv: Dragoş Călin, Ionuţ Militaru, Mihaela Vasiescu, Lavinia Cîrciumaru, Lucia Zaharia, Paula-Andrada Coţovanu, Florin Mihăiță, Cristina Radu, Cristinel Ghigheci, Victor Constantinescu, Alexandra Ghergheșanu, Vasile Bozeșan, Beatrice Ramașcanu, Alexandra Lăncrănjan

Dreptul la respectarea vieţii de familie este garantat, în principal, de art. 8 din Convenţie. Principiile degajate pe cale jurisprudenţială din interpretarea acestui text sunt completate de cele derivate din aplicarea prevederilor art. 12 din Convenţie (dreptul la căsătorie), art. 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (dreptul la educaţie) şi ale art. 5 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie (egalitatea soţilor).

Dreptul garantat de art. 8 nu este unul absolut, limitările sale dovedindu-se conforme Convenţiei în măsura în care sunt prevăzute de o lege naţională accesibilă şi previzibilă, vizează îndeplinirea unui interes legitim (apărarea securităţii naţionale, a siguranţei publice, bunăstării economice a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora) şi constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Curtea a apreciat în ce priveşte noţiunea de viata de familie ca instituţia familiei nu este un element fix nici pe plan istoric şi nici pe plan sociologic. Astfel a constatat că intră sub protecţia art. 8 relaţiile tradiţionale de familie adică cele dintre soţi dintr-o căsătorie încheiată conform legii naţionale, relaţia de filiaţie naturală sau din adopţie, raporturile de afinitate, concubinajul heterosexual mai ales când se naşte un copil, dar şi relaţiile de familie de facto între persoane care nu au oficializat relaţia.

Curtea a extins protecţia oferită de art. 8 din Convenţie şi asupra potenţialelor relaţii de familie care se pot dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei şi părintele său biologic iar în cauza Pini şi alţii c. României (hotărârea din 22 iunie 2004), Curtea a statuat că o viaţă de familie proiectată, dorită, ar putea, în circumstanţe speciale, să cadă sub protecţia art. 8 din Convenţie, mai ales atunci când imposibilitatea stabilirii relaţiilor de familie efective nu poate fi imputată reclamantului. Curtea a constatat, în final, că, deşi nu poate fi vorba în speţă de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor legături de facto suficient de strânse între reclamanţi şi fiicele lor adoptive, atât înainte, cât şi după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, acest fapt nu este imputabil reclamanţilor, care, alegând minorele pe baza unei simple fotografii, fără să existe contacte veritabile cu acestea în vederea pregătirii lor pentru adopţie, nu au făcut altceva decât să urmeze procedura stabilită în materie de statul român. În plus, aşa cum rezultă din probele existente la dosar, reclamanţii s-au considerat tot timpul părinţii minorelor şi s-au comportat mereu ca atare faţă de ele, folosind singura cale ce le era deschisă, şi anume, trimiţându-le scrisori, scrise în limba romană. Curtea a considerat că o astfel de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reală, poate fi considerată ca suficientă pentru a beneficia de protecţia prevăzută de art. 8 din Convenţie. În ce priveşte însă respectarea art. 8, Curtea a notat că refuzul de a pleca în Italia pentru a fi alături de părinţii lor adoptivi, exprimat în mod constant de către minore după împlinirea vârstei de 10 ani, prezintă o importanţă deosebită. Or, împotrivirea conştientă a copiilor cu privire la adopţie face improbabilă integrarea lor, într-un mod armonios, în nouă familie adoptivă. În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că autorităţile naţionale au putut aprecia, în mod legal şi temeinic, că, în ciuda aspiraţiilor legitime ale reclamanţilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea de relaţii cu minorele adoptate este limitat de interesul copiilor. În concluzie, art. 8 din Convenţie nu a fost încălcat.

În ce priveşte viaţa de familie proiectată, se remarcă situaţia din cauza M.P. şi alţii c. României (hotărârea din 15 aprilie 2014), ce se referă la conceperea unui copil. Curtea a notat neincalcarea art. 8 din Convenţie, aplicabil situaţiei de fapt în măsura în care se referă la dorinţa părinţilor de a concepe un copil care să nu fie afectat de o boală genetică, această alegere fiind o formă de exprimare a vieţii lor private şi de familie. Instanţele naţionale au reţinut încălcarea drepturilor reclamanţilor de a face o alegere în cunoştinţă de cauză pentru a păstra sau nu copilul, cauzată de neglijenţa medicală imputată medicului. Ţine de marjă de apreciere a statului să interpreteze legislaţia internă relevantă şi să stabilească pe cale de consecinţă suma care urmează să fie acordată cu titlu de despăgubire, astfel încât să aibă legătură cu prejudiciul suferit.

În ce priveşte protecţia vieţii de familie între părinţi şi copii, Curtea a apreciat că art. 8 implică dreptul unui părinte la măsuri efective din partea statului care să îl reunească pe el şi pe copilul său (Ignaccolo-Zenide c. României, hotărârea din 25 ianuarie 2000). În această cauză, Curtea a plecat de la principiul necesităţii reunirii familiei materializat în dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său. Acelaşi principiu este valabil şi atunci când este vorba, de relaţiile dintre un copil şi bunicii săi, cu atât mai mult cu cât în favoarea acestora din urmă a fost pronunţată o hotărâre judecătorească prin care le era recunoscut dreptul de a avea contact cu copilul (Nistor c. României, hotărârea din 2 noiembrie 2010).

În vederea asigurării efectivităţii sale, art. 8 din Convenţie înglobează şi o latură procedurală, cerinţe specifice materiei impunându-se a fi satisfăcute la nivel naţional.

Reexaminând de cele mai multe ori, ea însăşi, dosarul cauzei, Curtea analizează în principal motivarea hotărârii instanţei naţionale, urmărind dacă aceasta s-a aplecat în mod concret asupra tuturor aspectelor învederate de părţi. Fără a ignora importanţa motivării oricărei hotărâri judecătoreşti, în domeniul relaţiilor de familie, această garanţie procedurală capătă însemnătate sporită. În cauza Amanalachioai c. României (hotărârea din 26 mai 2009), Curtea a reţinut caracterul contradictoriu al hotărârilor judecătoreşti pronunţate la nivel naţional care l-au pus în final pe reclamant în imposibilitatea menţinerii unei relaţii de familie cu copilul său. Curtea a concluzionat încălcarea art. 8 din Convenţie pe motiv ca autorităţile statului (administrative şi judiciare) nu au luat măsurile legale rapide care se impuneau pentru a asigura reclamantului posibilitatea concretă şi efectivă de a obţine înapoierea minorei în vârstă de şase ani, rămasă la bunicii materni împotriva voinţei tatălui.

În cauză A.M.M. c. României (hotărârea din 14 februarie 2012), s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie ca urmare a deficienţelor de procedură în ce priveşte lipsa de asistenţa efectivă a minorului şi protejarea intereselor acestuia din partea reprezentantului legal şi a autorităţii tutelare, care nu au fost remediate de instanţele de fond, deşi s-a dispus în acest sens de către instanţă superioară şi nerespectarea de către instanţele naţionale a justului echilibru dintre interesul minorului în a-i fi stabilită paternitatea şi dreptul pârâtului de a nu compărea în faţa instanţei şi nici de a se supune testului ADN, prin menţinerea deficienţelor de procedură în contextul cărora au pronunţat hotărârile.

În cauza Brée c. României (hotărârea din 3 decembrie 2013), Curtea a respins plângerea întemeiată pe art. 8 din Convenţie, privit separat şi în combinaţie cu art. 14 din Convenţie, privind nerespectarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, discriminarea pe criterii de cetăţenie şi domiciliu în exercitarea acestui drept, şi neîndeplinirea obligaţiilor pozitive ale autorităţilor, analizând aspectele de fapt şi concluzionând că plângerea este vădit nefondată. Discriminarea, din perspectiva art. 8 din Convenţie, a fost însă reţinută în cauza Hulea c. României, Curtea constatând încălcarea dreptului prevăzut de Convenţie ca urmare a refuzului autorităţilor naţionale de a-i acorda reclamantului concediu parental pe motiv de apartenenţa la sexul masculin, cu toate că era angajat al armatei.

Durata procedurilor judiciare având ca obiect reglementarea relaţiilor familiale trebuie să fie una rezonabilă în raport de specificul acestor cauze. Astfel, în cauza Saileanu c. României (hotărârea din 2 februarie 2010), Curtea a apreciat ca o durată de 5 ani pentru soluţionarea unei cereri de divorţ, nu poate fi apreciată ca fiind rezonabilă faţă de miza litigiului, luând în considerare şi faptul că la finalul acesteia, instanţele naţionale s-au declarat necompetente să soluţioneze cauza. În cauza Deak c. României (hotărârea din 3 iunie 2008), art. 6 din Convenţie din perspectiva duratei nerezonabile a procedurii civile a fost constatat încălcat din cauza duratei procedurilor iniţiate în temeiul Convenţiei de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, ce trebuiau să se desfăşoare cu o celeritate specială.

Costurile unor asemenea proceduri sunt luate în considerare de Curte în verificarea îndeplinirii sau nu a obligaţiilor pozitive ale statului de respectare efectivă a vieţii de familie. Astfel, în cauza Iordache c. României (hotărârea din 14 octombrie 2008), Curtea Europeană a reţinut că deşi suma stabilită în sarcina reclamantului cu titlu de taxă judiciară părea nesemnificativă (9 lei), totuşi trebuia luată în considerare situaţia sa particulară, respectiv starea de detenţie, faptul că depindea de resursele financiare pe care ceilalţi membri ai familiei sale i le puteau oferi, precum şi de miza deosebit de importantă pentru acesta a procesului pe care l-a demarat (stabilire legături personale cu copilul său).

Caracterul pur formal al anchetelor sociale efectuate în cursul procesului ce implică tranşarea raporturilor de familie poate duce la o încălcare a art. 8 din convenţie, având în vedere că instanţa europeană este deosebit de sensibilă la eforturile concrete ale autorităţilor în tratarea acestui gen de cauze În cauza M. şi C. c. României (hotărârea din 27 septembrie 2011), s-a reţinut încălcarea art. 3 şi 8 din Convenţie în privinţa celui de-al doilea reclamant, întrucât autorităţile statului nu şi-au îndeplinit obligaţiile pozitive care le revin pe tărâmul acestor articole şi nu au efectuat o anchetă efectivă aptă să stabilească în mod eficient faptele şi să ducă la sancţionarea tuturor formelor de abuz sexual.

În relaţia părinte-copil s-a notat că o ingerinţă în viaţa de familie scoaterea minorului de sub ocrotirea părintească şi plasarea sa în grija statului care trebuie concepută ca având un caracter temporar, autorităţile urmând a fi preocupate în mod constant de reunirea copilului cu familia sa. În cauza M.B. c. României (nr.2) (hotărârea din 19 februarie 2013), statul român a fost condamnat în temeiul art. 8 din Convenţie având în vedere sub aspectul nerespectării garanţiilor procesuale referitoare la internarea medicală forţată şi dispunerea măsurii plasamentului copiilor minori aparţinând unei persoane faţă de care s-a dispus această internare.

În privinţa drepturilor cuvenite părinţilor ulterior separării lor în relaţiile cu minorii Curtea a analizat în anumite cauze respectarea şi asistenţa acordată de autorităţi în ce priveşte programul de vizitare a minorului care trebuie să fie apt să-şi atingă scopul, respectiv menţinerea relaţiei de familie.

În cauza Dobrescu c. României (decizia de inadmisibilitate din 31 august 2010), referindu-se la particularităţile speţei, Curtea a apreciat neincalcarea art. 8 din Convenţie, reţinând că un program de vizitare de două ore pe săptămână reprezintă o ingerinţă proporţională în exercitarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie. Autorităţile naţionale au luat în considerare vârstă foarte fragedă a copilului (3 ani), programul regulat de viaţă al acestuia şi consecinţele pe care schimbările acestui program le-ar putea avea asupra sa. În cauza Nistor c. României (2 noiembrie 2010), Curtea a stabilit că hotărârile interne care stabileau programul de vizitare al reclamanţilor la opt ore pe săptămână reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului lor la respectarea vieţii de familie dar, aceasta respectă paragraful 2 al articolului 8 din Convenţie. S-a reţinut în cauză încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, ca urmare a nepunerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate pe calea ordonanţei preşedinţiale, prin care se stabilea un program de vizitare a minorului, în favoarea reclamanţilor.

În materia hotărârilor judecătoreşti care consacră un drept de vizită în favoarea părintelui, interesul personal al acestuia se întregeşte cu cel general, de asigurare a prestigiului justiţiei, al securităţii şi siguranţei circuitului civil, principii ce impun un rol activ susţinut al autorităţilor în vederea ducerii la îndeplinire a dispozitivului. Obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în vederea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia dreptului familiei, nu este una absolută sau instantanee, deoarece, uneori, reunirea unui părinte cu copiii săi care trăiesc de mai mult timp împreună cu celălalt părinte nu poate avea loc imediat şi necesită măsuri preparatorii. S-a statuat că obligaţia autorităţilor de a pune în executare o hotărâre pronunţată în această materie este una de diligenţă şi nu de rezultat. Prin urmare, circumstanţe excepţionale, relative la situaţia de fapt, pot justifica o neexecutare în acest domeniu.

În ce priveşte „circumstanţele de fapt excepţionale” care pot determina autorităţile să respingă o cerere a părintelui de restituire a minorului asupra căruia îi sunt recunoscute drepturile părinteşti, Curtea a apreciat că simpla oportunitate ca minorul să poată fi crescut într-un alt cadru, mai adecvat educaţiei şi confortului său psihic, nu poate justifica în sine, deplasarea şi ulterior menţinerea acestuia un timp îndelungat, departe de părinţii săi naturali. Acolo unde există legături de familie iar refuzul returnării minorului este determinat exclusiv de durata lungă de timp pe care acesta a petrecut-o în grija altor persoane şi implicit de acomodarea acestuia cu noua viaţă, autorităţile statului au obligaţia de a acţiona în sensul încurajării reluării relaţiilor de familie iniţiale şi nu a menţinerii pe o durată din ce în ce mai lungă a separaţiei în fapt (Amanalachioai c. României, hotărârea din 26 mai 2009).

În privinţa măsurilor luate de autorităţi în vederea executării dreptului de vizită, Curtea a apreciat că natura şi amploarea acestora depind de circumstanţele fiecărei speţe şi de cooperarea tuturor persoanelor implicate.

Recurgerea la „auxiliarii justiţiei” – specialiştii în asistenta socială şi psihologie este deosebit de importantă pentru pregătirea şi facilitarea reluării relaţiilor familiale traumatizate de un divorţ. În cauza Costreie c. României (hotărârea din 13 octombrie 2009), s-a reţinut caracterul ineficient al rapoartelor de anchetă socială întocmite în cauză, întrucât s-au limitat la a reda o situaţie de fapt, formulând recomandări cu caracter general fără a propune vreo măsură concretă, iar asistenţii sociali nu au întreprins nicio întâlnire cu minorele pentru a le pregăti pentru reîntâlnirea cu tatăl lor. S-a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie prin nedepunerea de autorităţile competente a unor eforturi rezonabile pentru a facilita legăturile periodice dintre reclamant şi cele două fiice ale sale dispuse prin hotărâri judecătoreşti şi prin nesancţionarea mamei minorelor pentru împiedicarea reclamantului de le vedea pe minore şi refuzul de a respecta hotărârile pronunţate.

Totuşi în cauza Carstoiu c. României (hotărârea din 7 mai 2013), Curtea a reţinut neincalcarea art. 8 din Convenţie, constatând din perspectiva participării la executarea hotărârii judecătoreşti de stabilire a programului de vizită, ca autorităţile au reacţionat prompt şi eficient, Autoritatea pentru Protecţia Copilului oferind o asistenţă activă reclamantului în încercările de a se reuni cu copilul său.

De asemenea, Curtea a statuat că nu se poate pretinde autorităţilor să pună în executare o hotărâre având ca obiect dreptul de vizită al unui minor, în absenţa fizică a creditorului, respectiv doar prin concursul executorului judecătoresc sau al poliţiei (Nistor c. României, hotărârea din 2 noiembrie 2010, şi Fusca c. României, hotărârea din 13 iulie 2010). Atât comportamentul autorităţilor cât şi cel al persoanei interesate, sunt aspecte ce trebuie analizate în ipoteza unei executări a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în acest domeniu. Diligenţa creditorului şi prezenţa sa fizică sunt indispensabile pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor instanţei (Fusca c. României).

Curtea a apreciat însă în cauzele Fusca c. României (hotărârea din 13 iulie 2010), Cristescu c. României (hotărârea din 1 ianuarie 2012) şi Sbarnea c. României (hotărârea din 21 iunie 2011), ca fiind conforme dispoziţiilor art. 8 din Convenţie măsurile luate de autorităţile naţionale: învestirea cu formulă executorie a hotărârii la un interval scurt (o săptămână) de la introducerea cererii, emiterea somaţiei de către executor în aceeaşi zi cu primirea cererii de executare, însoţirea creditorului la domiciliul mamei de fiecare dată când acest lucru a fost solicitat, aplicarea unor amenzi administrative mamei într-un timp foarte scurt pentru nerespectarea dreptului reclamantului, implicarea asistenţilor sociali în procedura execuţională. În cauzele Sbarnea şi Fusca, anterior menţionate, dar şi în cauza Pascal c. României (hotărârea din 17 aprilie 2012), s-a notat neincalcarea art. 8 din Convenţie, constatându-se respectarea obligaţiei pozitive a statului de a lua măsurile necesare în scopul punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti favorabile reclamantului prin care i s-a acordat dreptul de a păstra legături personale cu copilul său şi de a-l vizita. Culpa reclamantului însuşi în neaducerea la îndeplinire de către autorităţi a sarcinilor lor a fost reţinută în cauza Mereuta c. României (hotărârea din 10 aprilie 2012), ceea ce a condus la concluzia de neincalcare a art. 8 din Convenţie, alături de constatarea că autorităţile şi-au îndeplinit în mod rezonabil obligaţiile pozitive de a asista cât mai bine reclamantul în eforturile sale de exercitare a acestui drept. Pentru o situaţie contrară şi o constatare a încălcării art. 8 prin aceea că autorităţile române nu au depus eforturi adecvate şi suficiente pentru ca reclamantului să-i fie respectat dreptul la vizită şi de a locui împreună cu copilul său, timp de şase ani, se evidenţiază cauza Lafargue c. României (hotărârea din 13 iulie 2006), precum şi cauza Monory c. României şi Ungariei (hotărârea din 5 aprilie 2005), în ce priveşte încredinţarea minorului.

În cazurile ce au ca obiect răpirea internaţională de copii obligaţiile statelor sunt guvernate atât de dispoziţiile art. 8 din Convente cât şi de cele ale Convenţiei de la Haga din 26 octombrie 1960. Sistemul de protecţie în această materie este fondat pe principiul returnării imediate a minorului în ţara sa de domiciliu, principiu faţă de care se analizează aducerea la îndeplinire a unor obligaţii pozitive. Astfel, în cauza Iosub Caras c. României (hotărârea din 27 iulie 2006), s-a constatat omisiunea de către autorităţile administrative şi mai ales Ministerul Justiţiei de a informa instanţele de divorţ despre existenţa procesului bazat pe Convenţia de la Haga, lipsind Convenţia de la Haga de însuşi scopul acesteia, adică acela de a preveni luarea unei decizii pe fond asupra dreptului legat de încredinţare în statul unde este reţinut copilul.

În cauza Ignaccolo-Zenide c. României (hotărârea din 25 ianuarie 2000), Curtea a statuat asupra încălcării art. 8 din Convenţie, având în vedere că nu a fost adoptată niciuna din măsurile enumerate la art. 7 din Convenţia de la Haga pentru executarea dreptului său de vizită a minorelor. Nu au existat măsuri coercitive împotriva tatălui şi nici măsuri adecvate, pregătitoare pentru unica întâlnire dintre mamă şi copiii ei în vederea înapoierii acestora şi restabilirii relaţiei de familie.

În cauza Karrer c. României (hotărârea din 21 februarie 2012), s-a constatat încălcarea art. 8 având în vedere că ingerinţa în viaţa privată şi de familie a reclamanţilor nu a avut la bază o analiză temeinică privind interesul superior al copilului şi procedura prevăzută de Convenţia de la Haga nu s-a desfăşurat cu celeritate. Instanţele româneşti nu au efectuat o analiză detaliată pentru a aprecia interesul superior al copilului faţă de cererea tatălui de returnare a sa în Austria şi nu i-au oferit reclamantului posibilitatea de a-şi susţine cauza în mod efectiv.

În cauza Raban c. României (hotărârea din 26 octombrie 2010), Curtea a constatat că nu a existat încălcarea art. 8 din Convenţie, sub aspectul dreptului la viaţa de familie, lăsând loc marjei de apreciere a statului în determinarea interesului superior al copilului, în cazul unei pretinse răpiri internaţionale şi stabilirea în concreto a aplicabilităţii Convenţiei de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii. Respingerea cererii de returnare a copilului în statul de domiciliu, atâta timp cât este temeinic motivată, luată în urma unei proceduri cu respectarea garanţiilor procesuale şi se subsumează interesului superior al minorului, satisface exigenţele art. 8. De asemenea, a fost notată neincalcarea art. 8 din Convenţie, deoarece forţa executorie a obligaţiei de înapoiere a copiilor poate fi pusă în discuţie în cauza Chernat şi alţii c. României (decizia de inadmisibilitate din 3 iulie 2012). Decizia de înapoiere din 2007 a fost limitată în timp, şi anume până în momentul în care o autoritate competentă s-ar fi pronunţat asupra aspectelor legate de încredinţare, respectiv în anul 2010, când au fost recunoscute cele două hotărâri ale instanţelor din Republica Moldova, prin care minorii erau încredinţaţi primei reclamante.

Punerea în balanţă a intereselor minorului şi părintelui în situaţiile de stabilire a paternităţii a prilejuit o analiză a Curţii Europene în care a prevalat interesul minorului. Astfel, în cauza I.L.V. c. României (decizia de inadmisibilitate din 24 august 2010) s-a reţinut neincalcarea art. 8 din Convenţie din cauza respingerii de instanţele naţionale a acţiunii având ca obiect obligarea copilului şi a mamei de a se supune unui test ADN, acţiune prin care reclamantul spera să dovedească că nu el este tatăl minorului. în mod corect, instanţele naţionale au respins acţiunea reclamantului având în vedere superioritatea interesului minorului, faţă de care se stabilise deja paternitatea încă din 1991, faţă de interesul tatălui de a afla adevărul. S-a mai constatat şi faptul că reclamantul nu a formulat nicio cale de atac împotriva hotărârii iniţiale pronunţate în anul 1991.

Şi în cauza Ostace c. României (hotărârea din 25 februarie 2014), a prevalat în fapt interesul persoanei a cărui paternitate era pusă în discuţie. În cauză s-a reţinut încălcarea art. 8 din Convenţie din perspectiva justului echilibru între interesul reclamantului şi interesul general. Declarând inadmisibilă cererea sa de redeschidere a procedurii în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, deşi persoanele în cauza păreau să fie de acord cu stabilirea adevărului biologic privind filiaţia copilului, autorităţile naţionale nu au ţinut seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele în cauză.

Din perspectivă penală, evidenţiem cauza Sabou şi Pârcălab (hotărârea din 28 septembrie 2004), în care s-a pus în discuţie încălcarea art. 8 din Convenţie, întrucât retragerea absolută şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti ca pedeapsă accesorie nu corespunde unei necesităţi primordiale privind interesele copilului şi, în consecinţă, nu urmăreşte un scop legitim, anume protecţia sănătăţii, moralei sau a educaţiei minorilor.

Prezenta lucrare poate constitui un instrument necesar mediului universitar, magistraţilor şi avocaţilor, precum şi o foarte utilă sursă de repere pentru orice alte persoane care doresc să se informeze corect asupra spaţiului juridic al problemelor discutate în domeniul vieţii de familie.

Roxana-Maria Călin,J

judecător,

Tribunalul București

No related posts.

Lasă un comentariu


+ 8 = sixteen