Neîncălcarea art.7 par.1 din Convenţie. Condamnarea penală a fostului procuror general al Republicii Democrate Germane, pentru că, în anul 1978, a pus concluzii de condamnare a unui disident al regimului comunist, act arbitrar intolerabil, ce a avut scopul de a readuce la tăcere un critic al regimului. Este legitim pentru un stat de drept să angajeze urmărirea penală împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sub un regim anterior

CEDO, cauza Glaessner c. Germaniei, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2001, cererea nr. 46362/99

Situaţia de fapt

Reclamantul Ludwig Glaessner este un cetăţean german, născut în 1928. În prezent locuieşte la Berlin, iar din 1964 până în 1990 a fost procuror, inclusiv procuror general al Republicii Democrate Germane.

După evenimentele de la Praga din 1968, cetăţeanul est-german Rudolf Bahro a publicat un volum intitulat “Alternativa – critica socialismului care există în realitate” în 1977. Conţinutul cărţii era constituit din reforme pentru un sistem comunist ideal şi critici la adresa partidului aflat la conducerea RDG.

În 1975, Rudolf Bahro redactase o teză cu tema “Condiţiile de muncă ale cadrelor de formare ştiinţifică în industria RDG” având la bază observaţiile a 50 de studenţi. În ianuarie 1977, Universitatea Tehnică a refuzat să accepte această teză, destinată publicării în RFG.

La 23 august 1977 Rudolf Bahro a fost reţinut, iar în ziua următoare a fost arestat preventiv.

La 14 iunie 1978 a început procesul în faţa Tribunalului Berlin, competent în materia infracţiunilor politice. Prin rechizitoriul său, reclamantul, în calitate de procuror, a solicitat condamnarea lui Rudolf Bahro pentru infracţiuni repetate sau tentative de infracţiuni privind culegerea informaţiilor în baza art. 98 par.1,2 din Codul penal al RDG şi infracţiunea de nerespectare a confidenţialităţii, prevazăzută de art.245 par.1 din Codul penal al RDG, la pedeapsa de 9 ani de închisoare.

La 20 iunie 1978, Tribunalul Berlin l-a condamnat Rudolf Bahro pentru infracţiunea de colectare, transmitere şi tentativă de transmitere a informaţiilor precum şi pentru nerespectarea confidenţialităţii  la 8 ani de închisoare.

La 7 iulie 1978, Rudolf Bahro a declarat apel. În rechizitoriul său, reclamantul a cerut Curţii Supreme respingerea apelului.

La 1 august 1978, Curtea Supremă a declarat apelul nefondat şi a menţinut hotărârea primei instanţe.

La 11 octombrie 1979, Rudolf Bahro a fost amnistiat şi pus în libertate, cu ocazia celei de-a 30 aniversări a RDG.

La 15 iunie 1990, după reunificarea celor 2 state germane, Prezidiul Curţii Supreme a anulat decizia Tribunalului Berlin şi decizia Curţii Supreme şi l-a achitat pe R.Bahro, pe motiv că nu era nejustificată condamnarea sa.

La 5 aprilie 1996, Tribunalul Regional Berlin l-a condamnat pe reclamant pentru complicitate în încălcarea legii şi complicitate la privarea de libertate, infracţiuni prevăzute de Codul penal al RDG, la un an şi 3 luni cu suspendare. Conform principiului aplicării legii penale în timp, în Germania, pentru infracţiunile comise pe teritoriul RDG, înainte de unificare, se aplică Codul penal al RDG din vremea săvârşirii faptelor.

În ceea ce priveşte prima infracţiune, tribunalul a precizat că actele efectuate de reclamant sunt arbitrare şi contrarii dreptului omului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Federale de Justiţie aceasta se poate manifesta în 3 forme: fie elementele constitutive ale infracţiunii au fost extinse într-o manieră excesivă, fie există o disproporţionalitate vădită între pedeapsă şi infracţiune, fie procedura a încălcat drepturile omului în mod flagrant.

În speţă, Tribunalul Regional a considerat că la baza principiilor de interpretare existente în RDG, acuzaţiile aduse lui R.Bahro ar putea fi cu greu descrise ca fiind colectarea de informaţii şi încălcarea confidenţialităţii. Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că pedeapsa aplicată lui R.Bahro a încălcat flagrant principiul proporţionalităţii pedepsei, conform legii RDG. Chiar dacă perioada condamnării a fost din punct de vedere formal conformă legii, hotărârea din 30 iunie 1978 a încălcat flagrant principiile stabilirii sancţiunii coform art.61 par.2 din Codul penal al RDG.

În decizia sa, Tribunalul l-a criticat pe R.Bahro pentru susţinerea persoanelor ce urmăreau răsturnarea sistemului socialist, comportamentul acestuia de până în 1976 neavând un caracter penal. Prin urmare, comportamentul său până la această dată nu ar putea afecta gravitatea pedepsei. Chiar dacă Tribunalul a considerat că R.Bahro a profitat de poziţia sa şi de încrederea angajaţilor industriali pentru a sustrage informaţii, acesta nu a putut stabili ce fel de informaţii concrete au fost sustrase.

Tribunalul Regional a urmat prin a reproşa Tribunalului Berlin că nu a ţinut cont de numeroase circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei. Nu a fost luat în considerare faptul că R.Bahro a recunoscut faptele obiective, acţiunile sale având un scop nobil şi anume reforme vizând regimul socialist. De asemenea, nu s-a luat în considerare lipsa antecedentelor penale.

Pentru aceste motive, Tribunalul Regional a considerat pedeapsa aplicată lui R.Bahro fiind vădit disproporţionată şi care a survenit în urma unui act arbitrar insuportabil. Pedeapsa nu a fost aplicată în scopul realizării justiţiei, ci pentru a aduce la tăcere un critic al regimului, prin intermediul unui proces penal. Prin urmare, privarea de libertate a lui R.Bahro era contrară legii, întrucât s-a întemeiat pe o hotărâre pronunţată cu încălcarea deliberată a legii.

În ceea ce priveşte rolul reclamantului, Tribunalul Regional a amintit că nu actul de sesizare a constituit prin el o încălcare, acesta putând fi considerat tolerabil, sau la limita legalităţii, ci pedeapsa solicitată de reclamant în concluziile din faţa Tribunalului Berlin. Tribunalul Regional a recunoscut că nu reclamantul a avut ideea de a-l condamna pe R.Bahro, însă acesta a contribuit la condamnare prin faptul că i-a convins pe judecători.

Prin urmare, Tribunalul Regional a considerat că această condamnare la 8 ani de închisoare a lui R.Bahro a fost vădit disproporţionată, judecătorii ce au pronunţat sentinţa săvârşind infracţiunea de încălcare deliberată a legii şi privare de libertate. Din cauza gravităţii sancţiunii, reclamantul, având un interes, în mod deliberat şi cu buna cunoştinţă de cauză, i-a ajutat pe judecători la pronunţarea deciziei.

Solicitând în faţa Curţii Supreme respingerea recursului, reclamantul a ajutat, de asemenea, şi judecătorii de la Curtea Supremă la pronunţarea deciziei.

În cele din urmă, Tribunalul Regional a concluzionat că această condamnare a inculpatului nu este nici amnistiată în RDG, nici prescrisă răspunderea sa penală.

Pentru a stabili pedeapsa aplicată reclamantului, Tribunalul Regional a aplicat legislaţia RDG, aceasta fiind mai blândă decât cea din RFG, luând în considerare mai multe circumstanţe atenuante.

La 26 noiembrie 1997, Curtea Federală de Justiţie a respins apelul reclamantului.

La 28 iulie 1998, Curtea Constituţională Federală, completul de 3 membri, a refuzat examinarea recursului reclamantului.

Asupra art.7 par.1 din Convenţie

Potrivit reclamantului, condamnarea sa de instanţa germană, după reunificare, ignoră principiul neretroactivităţii legii penale, garantat de art.7 par.1 din Convenţie. Acesta susţine că a acţionat conform dispoziţiilor legale aplicabile în RDG, tribunalele naţionale interpretând prevederile legii penale în conformitate cu principiile aplicabile în RFG şi contrar acelora aplicabile în RDG. Potrivit legii penale din RDG, interpretarea încălcării deliberate a legii necesită o dorinţă deliberată, orice alte interpretări fiind excluse. Acest fapt nu a fost luat în considerare de instanţele germane care au încălcat art.7 par.1. Cuantumul pedepsei, pentru acele vremuri, era conform justiţiei socialiste, fiind prevăzut de Codul penal. În plus, reclamantul consideră că termenul de prescripţie a răspunderii penale a expirat chiar înainte de unificarea RFG cu RDG, ceea ce implică lipsa unui drept de a exercita urmărirea penală după acea dată.

Guvernul susţine că art.7 par.1 nu a fost încălcat, deoarece instanţele germane au aplicat prevederile legii penale din RDG într-un mod ce nu a fost unul arbitrar. Solicitarea reclamantului de a condamna pe R.Bahro la 8 ani de închisoare a constituit un act arbitrar intolerabil, ce a avut scopul de a readuce la tăcere un critic al regimului. În procesele politice, procurorul juca un rol mai important decât judecătorii, aceştia neavând o marjă în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei solicitate. În plus, conform art.7, nu poate fi protejată persoana care a încălcat principiul proporţionalităţii pedepsei, fiind un principiu comun al naţiunilor civilizate. În ceea ce priveşte prescripţia, Guvernul consideră că baza acesteia nu intră sub incidenţa art.7, aceasta definind doar perioada în care o persoană nu poate fi urmărită penal, nu şi vinovăţia inculpatului. Totuşi, termenul de prescripţie nu a expirat, ci, pur şi simplu, a fost suspendat până în 1990, când au avut loc primele alegeri democratice din Germania de Est.

Curtea reaminteşte că, în sensul art.19, trebuie să asigure punerea în aplicare a angajamentelor de către statele contractante, dar nu este rolul său de a sancţiona erorile de fapt sau de drept comise de o instanţă, cu excepţia situaţiei în care acestea aduc atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. În plus, obligaţia de interpretare a legi interne revine instanţelor naţionale.

Totuşi, este legitim pentru un stat de drept să angajeze urmărirea penală împotriva unor persoane care s-au făcut vinovate de săvârşirea unor infracţiuni sub un regim anterior, de asemenea, interpretarea şi aplicarea de jurisdicţia actuală a prevederilor legii existente la vremea producerii faptelor.

De asemenea, Curtea reaminteşte că, din perspectiva art.7, în statele semnatare, în legătură cu normele penale, mereu poate fi loc de interpretare cu scopul de a clarifica aspectele dubioase şi de a se adapta la schimbările de circumstanţe. Acest concept se aplică, în principiu, în cazul evoluţiei progresive a jurisprudenţei în acelaşi stat de drept şi, sub un regim democratic, aceste elemente constituie piatra de temelie a Convenţiei. Totuşi, acest concept îşi păstrează valoarea sa şi în cazul reuniunii dintre două state, precum în cauza de faţă.

Curtea nu se poate pronunţa asupra răspunderii penale a reclamantului, această evaluare a răspunderii incumbând în primul rând instanţelor naţionale, însă este de competenţa sa să examineze, în sensul art.7, dacă acţiunea reclamantului a constituit o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate potrivit Codului penal al RDG.

Curtea a remarcat faptul că Tribunalul Berlin l-a condamnat pe reclamant pentru complicitate la infracţiunea de încălcare deliberată a legii, în baza art.244 din Codul penal RDG coroborat cu art.336 din Codul penal RFG precum şi complicitate la infracţiunea de privare de libertate în baza art.131 par.1 din Codul penal RDG coroborat cu art.239 par.1 din Codul penal RFG.

Reclamantul a fost acuzat că în procesul lui R.Bahro, în calitatea sa de procuror, a solicitat o pedeapsă vădit disproporţionată pentru infracţiunea comisă.

Curtea consideră că aplicarea şi interpretarea art.244 şi art.131 par.1 din Codul penal RDG, de către Tribunalul Regional, nu a fost arbitrară. Tribunalul Regional a analizat temeinic rolul exact al reclamantului în funcţia de procuror şi impactul rechizitoriului întocmit de acesta asupra deciziilor Tribunalului Berlin şi Curţii Supreme. Reclamantul nu a participat direct la condamnare, din acest motiv i s-a reţinut complicitate la infracţiune. Tribunalul Regional a considerat că, prin prisma cunoştinţelor de drept penal şi a funcţiei, reclamantul trebuia să ştie că o condamnare de nouă ani de închisoare aplicată lui R.Bahro încalcă flagrant principiul proporţionalităţii pedepsei, cel din urmă publicând o carte cu scopul îmbunătăţirii condiţiilor de lucru în industrie, neavând antecedente penale.

În acest sens, Curtea aminteşte că Parlamentul din RDG, ales în mod democratic în 1990, în mod expres, a cerut asigurarea faptului că procedurile urmăririlor penale să aibă loc atunci când vine vorba despre nedreptăţile comise de Partidul Socialist Unificat. Prin urmare, se poate estima, în mod rezonabil că, chiar şi în absenţa reunificării Germaniei, un regim democratic succedând pe cel al Partidului Socialist Unificat din RDG ar aplica legislaţia acestuia, aşa cum au făcut instanţele din Germania reunificată, şi ar angaja urmărirea penală împotriva reclamantului. Concluzionând, Curtea constată că, în momentul când acestea au fost comise, acţiunile reclamantului au constituit o infracţiune definită cu suficientă accesibilitate şi previzibilitate de legea din RDG.

În ceea ce priveşte prescripţia, Curtea reţine faptul că Tribunalul Regional a constatat că răspunderea pentru faptele imputate reclamantului nu s-a prescris, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii Federale de Justiţie, conform căreia voinţa expresă a partidului din RDG de a nu urmări încălcările deliberate ale legii, chiar dacă s-a acţionat prin acte pedepsite conform legii din RDG, constituie un argument juridic ce duce la suspendarea prescripţiei.

Această jurisprudenţă constantă a Curţii Federale de Justiţie exista deja la momentul întâmplării faptelor şi, potrivit acesteia, voinţa deliberată a unui regim nedemocratic de a nu urmări anumite acte care sunt pedepsite conform dreptului intern constituie un obstacol pentru urmărirea penală şi suspendă prescripţiile lor. În completarea jurisprudenţei a apărut Legea prescripţiei din 26 martie 1993, care, la art.1, prevedea suspendarea prescripţiei pentru actele comise sub regimul de nedreptate al Partidului Socialist Unificat.

Potrivit acestei jurisprudenţe, reclamantul a acţionat în conformitate cu politica Partidului Socialist Unificat, fapt pentru care deja a fost urmărit în momentul întâmplării faptelor în RDG. Termenul de prescripţie, prin urmare, a început să curgă din 1990, de la data  primelor alegeri democratice în RDG, şi nu a expirat în momentul în care procedura penală a fost pornită împotriva lui în RFG.

În ceea ce priveşte prescripţia, prin prisma art.7, Curtea observă că în acest caz, în temeiul legislaţiei germane şi al jurisprudenţei Curţii Federale de Justiţie, termenul acesteia nu s-a scurs în momentul începerii urmăririi penale privindu-l pe reclamant.

Curtea consideră că măsura de privare de libertate ce a fost disproporţională şi arbitrară, cerută de reclamant în calitatea sa de procuror şi pronunţată de Tribunalul Berlin, constituie o încălcare flagrantă a drepturilor omului, inclusiv a dreptului la un proces echitabil în materie penală.

Curtea reaminteşte că atât Pactul pentru protecţia drepturilor civile şi politice, cât şi Convenţia europeană a drepturilor omului, asigură dreptul de a avea un proces echitabil şi de a fi judecat de o instanţă independentă şi imparţială. RDG a fost semnatară a convenţiilor, implementând aceste prevederi în Constituţie. Normele de drept internaţional public leagă autoritatea de stat şi fiecare cetăţean şi, prin urmare, judecători sau procurori. În mod similar, art.95 din Codul penal RDG presupune răspunderea penală a persoanelor care au acţionat cu încălcarea drepturilor omului.

În cele din urmă, rezultă că fapta imputabilă reclamantului nu era prescrisă, conform art.84 din Codul penal RDG, iar acest fapt a constituit o încălcare a drepturilor omului şi anume a dreptului la un proces echitabil în materie penală.

Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că principiul legalităţii infracţiunii şi sancţiunii, instituit prin art.7 par.1 din Convenţie, a fost respectat în cauză.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 5 = ten

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)