Reclamanta a criticat abordarea Consiliului Suprem Judiciar, accentuând importanța criteriului clarităţii şi transparenţei în procedeul de promovare a judecătorilor. În ciuda seriozităţii şi a importanţei acestei probleme, chiar dacă sistemul bulgar a făcut obiectul criticilor în ceea ce priveşte independenţa judecătorilor şi buna funcţionare a sistemului, nu este rolul CEDO să îşi exprime punctul de vedere asupra acestui proces sau să instruiască instanţele naţionale cu privire la interpretarea legislaţiei interne

CEDO, cauza Stancheva Dzhidzeva-Trendafilova c. Bulgariei, decizia de inadmisibilitate din 9 octombrie 2012, cererea nr. 12628/09

Situația de fapt

Reclamanta este Violina Stancheva Dzhidzeva-Trendafilova, cetățean bulgar, fiind născută în 1953 şi locuind în Sofia.

1. Concursul bazat pe evaluarea performanțelor

În Monitorul Oficial din 5 februarie 2008, Consiliul Suprem Judiciar a dat spre publicare o notă care anunţa scoaterea a cinci posturi de judecători la diferite instanţe administrative, criteriul de selecţie fiind bazat pe evaluarea performanţelor. Cincizeci de candidaţi au aplicat pentru acest post.

La data de 15 februarie 2008, reclamanta a completat o cerere de înscriere la concurs pentru posturile vacante de la Instanţa de contencios administrativ din Sofia şi la Tribunalul administrativ regional din Sofia. Erau două posturi vacante la prima instanţă şi un post la cea de-a doua instanţă.

Prin urmare, atât reclamanta, cât şi ceilalţi candidaţi, au fost supuşi unei evaluări a Comitetului Consiliului Superior Judiciar în vederea propunerii și evaluării de performanță ale judecătorilor. Unele dintre ele au fost efectuate în vederea unei competiţii separate.

Pe baza recomandării comitetului, la 10 şi 31 iulie 2008, Consiliul a stabilit o evaluare per total pentru fiecare candidat în baza secţiunii 193(1) (Comisia pentru propuneri şi evaluarea competenţelor pentru judecători (…) trebuie să evalueze performanţele fiecărui candidat în conformitate cu satisfacerea cerinţelor fiecărui post disponibil) din Actul Judiciar din 2007. Cu excepţia a doi dintre candidaţi, toţi au obţinut calificativul de „foarte bine”, cel mai mare calificativ. Reclamanta a fost unul dintre cei 48 de candidaţi din acea grupă.

În şedinţa din 31 iulie 2008, în conformitate cu punctul 1.2 din agendă, Consiliul a început procesul de selecţie al candidaţilor în conformitate cu secţiunea 193(2)(3) din Actul Judiciar din 2007, la propunerea preşedintelui comitetului, şi i-au clasat în funcţie de merite, grad şi vechime. Lista conţinea 50 de nume şi reclamanta a fost clasată pe locul al optsprezecelea. Din cei 17 candidaţi care au fost clasaţi înaintea ei, cel puţin 12 au aplicat pentru aceleaşi posturi ca şi ea.

În cele din urmă, în temeiul punctului 1.3 de pe agenda de zi, Consiliul Suprem Judiciar, bazându-se pe secţiunea 194(1) (Consiliul Judiciar Suprem trebuie să adopte o decizie pentru a promova sau pentru a  transfera judecătorii … urmând clasamentul, până când toate posturile vor fi ocupate) din Actul judiciar din 2007, a trecut la procedura secretă de votare pentru a se ocupa toate posturile vacante, fiecare candidat fiind votat individual, pentru a se stabili promovarea sau nu  în postul de judecător al instanţelor în cauză.

În conformitate cu procesul-verbal al şedinţei Consiliului, primii 12 candidaţi nu au întrunit majoritatea cerută de 13 voturi, prin urmare cererile lor au fost respinse. Candidatul numărul 13 a obţinut unul dintre posturile de la Instanţa de contencios administrativ din Sofia. Procedura de votare a continuat. Reclamanta, care era clasată pe locul al optsprezecelea, o obţinut 12 voturi în favoarea ei pentru postul de la Instanţa de contencios administrativ din Sofia şi 11 voturi pentru postul de la Tribunalul administrativ regional din Sofia. Deoarece numărul minim de voturi era de 13, cererea ei a fost respinsă. Posturile pentru care reclamata a aplicat au fost obţinute de candidaţii clasaţi pe locurile 27 şi 47. Toate cele cinci posturi fiind ocupate, procedura de votare s-a oprit, cei trei candidaţi rămaşi nemaifiind luaţi în considerare.

În afara numărului de voturi pentru şi împotriva fiecăruia dintre candidaţi şi a numărului abţinerilor, nicio altă informaţie sau motivare nu au mai fost date, precum ar fi baza şi criteriile în conformitate cu care Consiliul a votat pentru fiecare candidat în parte şi de ce anumiţi judecători au fost promovaţi sau transferaţi în posturile vacante, în detrimentul altor judecători.

2. Recursul la Curtea Supremă Administrativă

La data de 6 august 2008, reclamanta a formulat recurs la Curtea Supremă Administrativă împotriva deciziei Consiliului adoptată la punctul 1.3 de pe ordinea de zi din şedinţa din 31 iulie 2008. Ea a argumentat că decizia a fost luată în contradicţie cu legislaţia aplicabilă, de vreme ce Consiliului îi este  impus sub secţiunea 194(1) a Actului Judiciar din 2007, ca posturile vacante să fie ocupate în funcţie de ordinea în care candidaţii s-au clasat. Ea consideră că drepturile sale au fost încălcate, când, în locul ei, Consiliul a promovat două persoane clasate mai jos decât ea. Reclamanta consideră că întreaga procedură a competiţiei a fost încălcată, de vreme ce, în comparaţie cu ea, ambele persoane aveau grad mai mic şi o vechime mai mică în sistemul judiciar.

La 11 august 2008 Consiliul a informat-o oficial pe reclamantă, din extrasul procesului-verbal al şedinţei din 31 iulie 2008, cu privire la voturile de la acea dată pe caza cărora s-a decis nepromovarea ei. În afara numărului voturilor, nicio altă informaţie sau motivare nu a fost eliberată de către Consiliu.

La 24 şi 27 octombrie şi 14 noiembrie 2008, reclamanta şi-a completat recursul cu extrasul din procesul-verbal care i-a fost trimis pe 11 august 2008, împreună cu dovada gradului, vechimii şi a evaluării competenţelor, precum şi copii a dosarelor de angajare și de asigurare.

În sentinţa din 3 decembrie 2008, Curtea Supremă Administrativă a respins recursul reclamantei, reţinând, inter alia, următoarele: „Clasificarea candidaţilor pentru posturile de judecători la Instanţa de contencios administrativ din Sofia şi la Tribunalul administrativ regional din Sofia este în conformitate cu legislaţia impusă, secţiunile 193(2)(3) din Actul Judiciar din 2007 fiind luate în considerare. Ordinea în care candidaţii sunt clasaţi, în conformitate cu criteriile din Actul Judiciar pentru a se stabili prioritatea, nu obligă Consiliul să numească candidaţii pentru posturile libere în funcție de ordinea în care s-au clasat. Este obligatoriu să se voteze în funcţie de criteriile din secţiunea 194(2) pentru a promova sau a transfera judecători, până când toate posturile sunt ocupate. Bazându-se pe independenţa operaţională, o promovare este lăsată la discreţia Consiliului, aceasta incluzând calităţile inerent profesionale şi etice ale candidaţilor. Acest drept de a alege este conferit organelor  de numire, ca parte a puterii lor discreționare şi nu poate face obiectul unei revizuiri judiciare. Plângerea privind nemotivarea cererii este nefondată. Motivele de fapt şi raţionamentul specific în baza cărora s-a adoptat decizia contestată se găsesc în documentele justificative în dosarele administrate şi în declaraţiile făcute de către membrii Consiliului. Evaluările pozitive făcute în propunerea Comitetului Consiliului privind evaluările de performanță în ceea ce privește calitățile profesionale și etice ale persoanelor clasate pe locurile 27 și 47  au fost motivul pentru deciziile de promovare a acestora, care precede adoptarea acestor decizii.” Hotărârea nu a fost supusă apelului și, prin urmare, a devenit definitivă.

Asupra art. 6 şi 13 din Convenţie

Reclamanta a susţinut, legat de art. 6 şi 13 din Convenţie, că deciziile Consiliului Judiciar Suprem şi ale Curții Supreme Administrative în cazul său au fost arbitrare şi în contradicție cu legislaţia internă şi că procedurile au fost injuste. Consiliul nu a motivat criteriile de departajare a candidaţilor, ţinând cont că acestea nu au fost făcute în baza locului pe care fiecare candidat s-a clasat. Mai mult, Curtea Supremă Administrativă a susţinut decizia injustă a Consiliului Judiciar Suprem, fără a oferi controlul jurisdicțional complet.

În argumentarea reclamantei din martie şi aprilie 2010 ca răspuns la observaţiile Guvernului, reclamanta a mai formulat noi reclamaţii, inexistente în  plângerea anterioară, făcută în faţa instanţelor naţionale. Aceste noi plângeri au în vedere: a) presupusa inegalitate a părţilor în faţa Curţii Administrative Supreme şi lipsa independenţei judecătorilor acesteia care a rezultat din faptul că cealaltă parte a procesului, Consiliul, este investită să decidă asupra carierelor judecătorilor din Bulgaria; și b) o afirmaţie nefondată conform căreia Consiliul, de fapt, nu a votat cererea unui candidat care ulterior a fost promovat.

A. Plângerile înaintate în martie şi aprilie 2010

Curtea, luând în considerarea că aceste plângeri au fost introduse  la mai mult de şase luni de la decizia Curţii Administrative Supreme din 3 decembrie 2008, care a fost decizia finală din cazul reclamantei, consideră că aceste plângeri, sub imperiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie, sunt inadmisibile, deoarece nu îndeplinesc condiţia de ratione temporis, prin urmare sunt respinse.

B. Celelalte plângeri

1. Observaţiile părţilor

a) Guvernul

Făcând referire la decizile Curţii în cauxele Trencheva-Rafailova c. Bulgariei (dec.), nr.13885/04, 5 ianuarie 2010 şi Pitkevich c. Rusiei (dec.), nr. 47936/99, 8 februarie 2001, Guvernul consideră că art. 6 al Convenţiei nu are aplicabilitate pentru această cauză.

În mod alternativ, Guvernul invită Curtea să respingă afirmația reclamantei cu privire la injusteţea şi caracterul abuziv al procedurii în faţa Curţii Administrative Supreme. Curtea a interpretat secţiunea 194(1) şi legislaţia internă relevantă în sensul în care Consiliul Judiciar Suprem este obligat să voteze candidaţii în ordinea în care s-au clasificat, dar votul lor nu era, în nici un caz, ţinut, doar de această clasificare. Locul pe care un candidat s-a clasificat nu îi garanta numirea. Consiliul a fost învestit cu puterea să facă evaluări ale candidaţilor prin intermediul votului final. În cazul reclamantei, doar doi membrii ai Consiliului au votat pentru numirea ei, 12 au votat împotriva ei şi ceilalţi cinci s-au abţinut.

b) Reclamanta

Reclamanta a replicat că, luând în considerare decizia Curţii în cazul Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei ([MC], nr. 63235/00) nu este niciun dubiu că articolul 6 se poate aplica în cazul ei. Legislația bulgară prevede revizuirea judiciară a deciziilor privind promovarea judecătorilor, prin urmare art. 6 este aplicabil.

Reclamanta a continuat să susţină că refuzul Consiliului de a o promova, încălcând astfel legislaţia şi procedura internă şi prin decizia Curţii Administrative Supreme de a menţine decizia Consiliului, aceasta a deschis uşa corupţiei şi a influenţelor politice în sistemul judiciar. Interpretarea Curţii Administrative Supreme a secţiunilor 193 şi 194 este injustă, deoarece Curtea nu are această atribuţie. Din punctul de vedere al reclamantei, formularea secţiunii 194 obliga Consiliul să ţină cont de locul de clasare şi nu avea putere discreţionară în acest caz. Cererea care a fost contestată de către Consiliu nu a fost argumentată iar Curtea Administrativă Supremă nu a reușit să recunoască această deficiență procedurală importantă.

Reclamanta a susţinut în continuare că procedura de evaluare a performanţelor înaintea Consiliului a fost injustă, deoarece calcularea experienţei în muncă relevantă nu s-a făcut sub criterii clare – în cazul anumitor candidaţi durata totală a experienţei de muncă a fost luată în considerare, în timp ce, pentru alţii, inclusiv ea, s-a luat în considerare doar vechimea acumulată ca şi judecător.

2. Aprecierea Curţii

a) Plângeri privind procedura în faţa Consiliului Judiciar Suprem

În ceea ce priveşte plângerea reclamantei, întemeiată pe art. 6 şi 13 din  Convenție, a modului în care evaluarea performanţelor şi a procedurii de promovare a Consiliului Judiciar Suprem, presupusa lipsă de claritate şi transparenţă a criteriilor, decizia Consiliului de a nu o numi în funcţie şi presupusa lipsă a unui recurs efectiv în ceea ce privește această chestiune, Curtea observă că nici art.13 sau oricare altă prevedere a acestei Convenţii şi protocoalele sale adiţionale nu garantează dreptul la numire sau promovare în serviciul public (a se vedea Glasenapp c. Germaniei, 28 august 1986, par. 48-49; Kosiek c. Germaniei, 28 august 1986, par.34-35; Vogt c. Germaniei, 26 septembrie 1995, par. 43; Wille c. Lichtensteinului [MC], nr. 28396/95, par.40-41), sau dreptul de a deţine un post public conex cu administraţia sau justiţia (Harabin c. Slovaciei, (dec.), nr. 62584/00, 29 iunie 2004). Ele nu garantează dreptul la o procedură de competiţie justă pentru angajare sau în contextul serviciului public. Art.13 se poate aplica în cazul în care, propunerea anumitor judecători este iminentă pentru buna funcţionare a sistemului judiciar şi a independenţei sale, aceste probleme nu pot fi examinate de Curte în contextul unei plângeri depusă de către un candidat care nu a fost promovat împotriva deciziei care îi refuză cererea pentru promovare.

Pe cale de consecinţă, acţiunea reclamantei împotriva procedurii şi deciziei Consiliului Judiciar Suprem este respinsă, deoarece este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, această decizie având fundamentul legal în art. 35 par. 4.

b) Plângeri privind procedura în faţa Curţii Administrative Supreme

Articolul 6(1) din Convenţie, în măsura în care este relevant, dispune următoarele: „[…], care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil toată lumea are dreptul la o audiere justă de către o instanţă.

(i) Aplicabilitatea art. 6

Curtea trebuie să decidă dacă plângerea susţinută de reclamantă priveşte un „drept” care ar putea fi, fără îndoială, recunoscut, în conformitate cu legislația bulgară, şi dacă da, dacă acest drept este unul „civil”, în conformitate cu înţelesul art. 6 din Convenţie.

Reclamanta a pretins în faţa Curţii Administrative Supreme că ea avea dreptul, sub imperiul legislaţiei interne, la o decizie automată din partea Consiliului, care ar fi trebuit să numească candidaţii strict în ordinea în care s-au clasificat, cum precizează articolul 193 din Actul Judiciar din 2007. Reclamanta a invocat şi un drept general la o procedură de promovare legală şi justă. Curtea a observat că Actul Judiciar nu oferă dreptul de a fi promovat exclusiv în baza locului pe care un candidat s-a clasat.

Este totuși demn de remarcat faptul că procedura contestată a avut loc la relativ scurt timp după intrarea în vigoare a Actului Judiciar din  2007 și că acesta este doar retrospectiv, coerența practicii interne a nega existența presupusului drept încălcat mai susmenționat. Este important de determinat dacă existenţa acestui „drept” poate fi determinată cu referire la momentul în care reclamantul a inițiat procedurile interne în cauză. În principiu, jurisprudenţa dezvoltată ulterior, nu poate avea efecte retrospective asupra temeiurilor cererii reclamantului (Z şi alţii c. Regatului Unit, [MC], nr.29392/95, par.  89).

Cu toate acestea, chiar dacă procedura în faţa Curţii Administrative Supreme s-ar fi petrecut în conformitate cu cele susţinute de căreclamantă, rezultatul nu ar fi putut să afecteze starea actuală a acesteia, deoarece erau doar 5 posturi vacante, iar ea s-a clasat pe locul al optsprezecelea.

Curtea ia în considerare că reclamanta invocă un drept general la o procedură de promovare legală şi justă şi că instanţa naţională a recunoscut acest drept în legislaţia internă, prin urmare cererea în faţa Curţii Administrative Supreme a avut în vedere un „drept”, aşa cum se înţelege din articolul 6.

(ii) Dacă Curtea Administrativă Supremă a decis arbitrar sau procedurile au fost nedrepte

Curtea reiterează faptul că nu este o instanţă de apel pentru deciziile date de instanţele naţionale. Atribuţia sa, sub imperiul Convenţiei, este să se asigure că procedurile per total au fost juste (Garcia Ruiz c. Spaniei [MC], nr. 30544/96, par. 28-29; Kern c. Austriei, nr. 14206/02, par. 61, 24 februarie 2005). Această atribuţie revine în primul rând instanţelor naţionale să rezolve probleme de interpretare a legislaţiei naţionale. Rolul Curţii este să verifice dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia (Miragall Escolano şi alţii c. Spaniei, nr. 38366/97, par. 33-39).

Este adevărat că, în contextul plângerilor cu privire la imixtiuni arbitrare în drepturile protejate de mai multe prevederi ale Convenției, Curtea a admis că, chiar dacă are doar putere limitată de a verifica respectarea dreptului intern, ea poate trage concluzii privind activitatea instanțele judecătorești naționale cu privire la modul în care au decis în conformitate cu Convenția.

Nu este necesar, în cazul prezent, să se stabilească erorile legale din sistemul bulgar, întrucât această atribuţie nu intră în competenţa de control a Curţii cu privire la injusteţe şi încălcarea prevederilor Convenţiei.

Reclamanta a criticat abordarea Consiliului, accentuând importanța criteriului clarităţii şi transparenţei în procedeul de promovare a judecătorilor. În ciuda seriozităţii şi a importanţei acestei probleme, chiar dacă sistemul bulgar a făcut obiectul criticilor în ceea ce priveşte independenţa judecătorilor şi buna funcţionare a sistemului, nu este rolul Curţii să îşi exprime punctul de vedere asupra acestui proces sau să instruiască instanţele naţionale cu privire la interpretarea legislaţiei interne.

Cu privire la argumentul reclamantei potrivit căruia Curtea Administrativă Supremă nu a furnizat cadrul necesar pentru controlul jurisdicţional, Curtea şi-a bazat observaţiile pe puterea cu care a fost investit Consiliul de a lua decizia finală în cadrul unui vot, şi nu în funcţie de clasificarea candidaţilor.

Reclamanta nu a afirmat că, în cadrul procedurilor naționale din cazul său, a făcut acuzații specifice de corupție sau de presiuni politice nejustificate, care să păteze decizia Consiliului sau că a făcut acest lucru, iar Curtea Administrativă Supremă ar fi refuzat să le ia în considerare. Prin urmare, plângerea reclamantei cu privire la presupusul control judiciar insuficient este imperceptibil în ceea ce priveşte interpretarea greşită şi arbitrară a legislaţiei interne relevante.

Pentru a rezuma, Curtea nu a stabilit că, având în vedere legislaţia internă relevantă cu privire la promovarea judecătorilor, Curtea Administrativă Supremă a decis arbitrar, după cum este susținut de către reclamantă, sau că procedurile au fost nedrepte. Se concluzionează că restul plângerilor sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 par. 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.

Din aceste motive, Curtea a respins cererea ca inadmisibilă.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


4 + five =

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)