Transferul impus unui procuror la un parchet inferior, cu diminuarea veniturilor sale. Decretului prezidențial supus unui control judiciar. Neîncălcarea art. 6 din Convenție

CEDO, cauza Zalli c. Albaniei, decizia de inadmisibilitate din 8 februarie 2011, cererea nr. 52531/07

Situația de fapt

Reclamantul, Selami Zalli, este cetățean albanez, s-a născut în 1961 și locuiește în Tirana. În prezent, lucrează în calitate de funcționar juridic la Curtea Supremă.

A. Transferul reclamantului și procesele judiciare ulterioare

În noiembrie 1993 reclamantul a fost numit procuror la Biroul Procurorului Districtual din Tirana (”PDT”). Din iulie 1994 până în mai 2001 reclamantul a lucrat în calitate de procuror la Biroul General al Procurorilor (”BGP”).

În 2001 Procurorul General (”PG”) a propus ca reclamantul să fie transferat la un alt parchet, urmând a fi retrogradat și veniturile sale a scădea. Reclamantul a contestat propunerea, arătând că nu exista niciun motiv pentru transferul și retrogradarea sa.

La 24 mai 2001 Consiliul Biroului Procurorului a aprobat propunerea Procurorului General. În temeiul unui decret prezidențial din 1 iunie 2001, transferul reclamantului a avut loc. În aceeași zi, reclamantul a preluat atribuțiile procurorului la PDT Pogradec. Remunerația sa de bază s-a înjumătățit.

La 27 noiembrie 2001 reclamantul a depus recurs constituțional la Curtea Constituțională împotriva decretului prezidențial. La 21 februarie 2002 Curtea Constituțională a declarat plângerea inadmisibilă, pentru neepuizarea căilor de atac prevăzute de art. 131 (f) din Constituție.

La 18 martie 2002, reclamantul a contestat transferul său în fața Curții Districtuale din Tirana (”Curtea Districtuală”). El a argumentat că transferul și retrogadarea au încălcat Legea parchetelor și i-au afectat în mod negativ cariera, veniturile și cheltuielile aferente.

La 15 aprilie 2002, Curtea Districtuală a decis să decline competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel din Tirana (”Curtea de Apel”). A motivat că transferul reclamantului a fost asemănător cu o măsură disciplinară, pentru care Curtea de Apel avea competență, conform Secțiunii 34 a Legii biroului procurorului.

La o dată nespecificată, în timp ce procedurile erau pe rolul Curții de Apel, reclamantul a depus o cerere de despăgubire pentru pierderea veniturilor ca urmare a transferului. În observațiile sale finale la Curtea de Apel, reclamantul a susținut că instanța a fost competentă să examineze problemele legate de transferul procurorului.

La 18 septembrie 2002 Curtea de Apel a hotărât în favoarea reclamantului și a anulat decretul prezidențial. A constatat că transferul reclamantului a afectat raportul de muncă și a dus la schimbarea locului de muncă și la diminuarea remunerației. Curtea a interpretat Secțiunea 24 a Legii parchetelor în sensul că acordul reclamantului era necesat pentru transfer, în absența căruia procedura nu ar fi în conformitate cu legea. Nu s-a făcut vreo mențiune a cererii reclamantului pentru despăgubirea cu veniturile de care a fost lipsit.

La 15 octombrie 2002 Biroul Procurorului General a formulat apel la Curtea Supremă.

În efortul de a armoniza practica judiciară de natura juridică a decretului prezidențial și supunerea acestuia la un control judiciar, inter alia, la 30 octombrie 2002 Președintele Curții Supreme a decis că această cauză trebuie să fie examinată în Secțiile Unite (Kolegjet e Bashkuara).

La 30 ianuarie 2003, Secțiile Unite ale Curții Supreme, cu 10 voturi la 5, au casat hotărârea Curții de Apel, considerând că un decret prezidențial privind numirea, transferul sau revocarea unui procuror nu este supus controlului judiciar, ca urmare a raportului de muncă special care a existat între stat și procuror.

La 10 iunie 2003 reclamantul a formulat recurs la Curtea Constituțională. El a argumentat că decizia din 30 ianuarie 2003 i-a încălcat dreptul de a avea acces la o instanță. El a susținut că decretul prezidențial prin care se dispune transferul său era un act administrativ, care se supune controlului judiciar.

La 23 decembrie 2003 Curtea Constituțională a casat decizia Secțiilor Unite ale Curții Supreme. Întemeindu-se pe decizia nr. 25/2002, Curtea Constituțională a constatat că decretul prezidențial privind numirea și eliberarea din funcție a unui procuror era un act administrativ care ar trebui să fie supus controlului judecătoresc. Odată ce Curtea Supremă nu a examinat fondul apelului biroului PG, cauza a fost remisă pentru analizarea fondului.

B. Rejudecarea cauzei

La 29 iunie 2004 Secțiile Unite ale Curții Supreme au stabilit o audiere. Reclamantul a argumentat că transferul nu a fost justificat. El considera că termenul de ”opinia” din Secțiunea 24 din Legea parchetelor trebuie interpretat ca „acordul”. În continuare, a susținut că transferul, care a rezultat în degradarea și diminuarea veniturilor, a fost nelegal.

Biroul PG a argumentat că transferul s-a fundamentat pe necesitățile organizaționale ale parchetului. Nu a fost necesar consimțământul procurorului pentru transferul lui. Au mai fost transferați și alți procurori fără consimțământul lor.

La 1 iulie 2004 Secțiile Unite ale Curții Supreme, cu 10 voturi la 6, au casat hotărârea Curții Supreme și au respins cererea reclamantului. S-a constatat că transferul reclamantului a avut loc din necesitatea și în interesul muncii, în conformitate cu secțiunea 24 al Legii parchetelor, iar acordul reclamantului privind transferul nu era cerut de lege. Legea prevedea doar că trebuie solicitată opinia reclamantului anterior transferului.

Secțiile Unite ale Curții Supreme au recunoscut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri pentru pierderea veniturilor și a altor beneficii. Cu toate acestea, deoarece cererea reclamantului a fost îndreptată împotriva nelegalității decretului prezidențial și deoarece Curtea de Apel nu a examinat cererea de despăgubire, Curtea Supremă a decis că poate să examineze această cerere din oficiu. Însă reclamantul poate depune o nouă cerere de despăgubire pentru diminuarea veniturilor. Până în prezent reclamantul nu a depus o cerere de despăgubire la Curtea Districtuală. Din cei 10 judecători ai Curții Supreme care au hotărât împotriva reclamantului la 1 iulie 2004, 8 au fost membri ai instanței care a respins cererea la 30 ianuarie 2003.

La 29 iunie 2006 reclamantul a formulat recurs la Curtea Constituțională și a contestat decizia din 1 iulie 2004. A susținut că dosarul nu a fost judecat de o instanța stabilită prin lege în cazul rejudecării proceselor. Deoarece decizia Curții Supreme nu are ca scop armonizarea și unificarea practicii judiciare, reclamantul a susținut că dosarul ar fi trebuit analizat de o Secție în locul Secțiilor Unite. De asemenea, s-a plâns de refuzul Curții Supreme de a-i acorda despăgubiri pentru daunele rezultate în urma transferului și a retrogadării, împotriva propriei jurisprudențe a acestei instanțe. În opinia sa, aceasta a consituit o lipsă de imparțialitate.

La 3 mai 2007 Curtea Constituțională, printr-o decizie motivată, a respins recursul reclamantului. A constatat că nu a existat o încălcare a dreptului reclamantului de a avea acces la o instanță din cauza neexaminării cererii de despăgubire de către instanțe, iar cererea de despăgubire depusă la Curtea de Apel nu a îndeplinit cerințele unei acțiuni civile corespunzătoare, în măsura în care cererea nu a fost evaluată. Instanțele inferioare nu au fost obligate să se pronunțe asupra unei astfel de cereri. Mai mult decât atât, Curtea Supremă a informat reclamantul privind dreptul de a formula o acțiune civilă în despăgubire.

Curtea Constituțională a mai constatat că examinarea de către Secțiile Unite ale Curții Supreme a fost efectuată de o instanță stabilită de lege, iar pretențiile reclamantului privind lipsa imparțialității a Secțiilor Unite ale Curții Supreme în rejudecarea proceselor a fost nefondată.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție

Reclamantul a depus trei cereri principale în temeiul art. 6 din Convenție, arătând că a existat o încălcare a dreptului de a avea acces la o instanță, că a fost judecat de o instanță imparțială și care nu a fost stabilită prin lege.

1. Cu privire la pretinsa imparțialitate ratione materiae

A. Argumentele părților      

Guvernul a susținut că procedura în cauză, și anume decretul Președintelui privind transferul reclamantului, nu se referă la stabilirea unui drept ”civil” în conformitate cu art. 6 par. 1 din Convenție. Omisiunea reclamantului de a solicita despăgubiri pentru transferul efectuat în baza decretului prezidențial a dus la inaplicabilitatea art. 6 par. 1 (Fayed c. Regatului Unit, 21 septembrie 1994, par. 65, și Niegel c. Franței, 17 martie 1997, par. 43-44).

În continuare, Guvernul a arătat că este vorba despre un raport de muncă special între procurori și stat, care s-a manifestat prin jurământul procurorilor de a acționa în calitate de depozitar al autorității publice în apărarea intereselor publice. Caracterul centralizator al parchetelor și responsabilitatea publică ridicată a procurorilor de a reprezenta statul în procesele penale inițiate sunt aspecte ce vin împotriva aplicabilității art. 6 par. 1 din Convenție. Mai mult decât atât, guvernul a argumentat că procurorii nu sunt calificați drept funcționari publici. În măsura în care dreptul intern nu garantează un drept de repunerea în funcție, art. 6 nu este aplicabil în cauza reclamantului (a se vedea Stanczuk c. Poloniei (dec.), nr. 45004/98, 14 iunie 2001). Întemeindu-se pe criteriile Curții din Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei [MC], nr. 63235/00, par. 62, reclamantul a susținut că, în măsura în care dreptul de a avea acces la o instanță a fost recunoscut de instanțele naționale, art. 6 par. 1 din Convenție se aplică în cauza prezentă.

B. Aprecierea Curții

Curtea a examinat, în primul rând, dacă în această cauză a existat un ”drept” în sensul art. 6 din Convenție.

Conform principiilor care rezultă din jurisprudenţa acesteia, o contestaţie privind „un drept” care poate fi recunoscută, cel puţin în mod credibil, în dreptul intern, trebuie să fie reală şi întemeiată; de asemenea, se poate referi atât la existenţa unui drept cât şi la întinderea şi modalităţile de exercitare ale acestuia; în cele din urmă, soluţionarea procedurii trebuie să fie în mod direct determinantă pentru dreptul în cauză (Vilho Eskelinen și alții, par. 40).

Curtea a constatat că procesul intern a vizat conflictul de muncă privind transferul propus reclamantului împotriva voinței sale la un alt parchet. Curtea a considerat că, într-un asemenea context, reclamantul putea pretinde să aibă un drept recunoscut de legislația națională de a se opune transferului pe motiv de nelegalitate.

Curtea a reiterat constatările în hotărârea Vilho Eskelinen și alții în sensul că trebuie îndeplinite două condiții pentru ca statul pârât să poată invoca în fața Curții statutul de funcționar public al reclamantului pentru excluderea sa de sub protecția art. 6. În primul rând, accesul la o instanţă pentru postul sau categoria de salariaţi în cauză să fi fost exclus în mod expres de dreptul intern al statului în cauză. În al doilea rând, această derogare trebuie să se bazeze pe motive obiective legate de interesul statului. Faptul că persoana în cauză ţine de un sector sau un serviciu care participă la exercitarea puterii publice nu este determinant în sine. Pentru ca excluderea să fie justificată, nu este suficient ca statul să demonstreze că funcţionarul în cauză participă la exercitarea puterii publice sau că există o „legătură specială de încredere şi de loialitate” între persoana în cauză şi statul angajator. De asemenea, trebuie ca statul să arate că obiectul litigiului este legat de exercitarea autorităţii de stat sau să pună la îndoială legătura specială menţionată.

Odată cu adoptarea hotărârii menționate anterior Curtea a constatat aplicarea art. 6 procedurilor disciplinare împotriva judecătorilor (G. c. Finlandei, nr. 33173/05, par.31-35, 27 ianuarie 2009, Olujic c. Croației, nr. 22330/05, par. 34 și 44, 5 februarie 2009),  ofițerilor de poliție (Vanjak v. Croației, nr. 29889/04, par. 30 -33, 14 ianuarie 2010) și executorilor judecătorești (Bayer c. Germaniei, nr. 8453/04, par. 37-39, 16 iulie 2009), precum și procedurilor privind exmatricularea studenților militari din școlile de antrenament militar (Catak c. Turciei, nr. 26718/05, par. 13, 6 octombrie 2009) și celor privind despăgubirea militarilor (Lelas c. Croației, nr. 55555/08, par. 42-44, 20 mai 2010, Kuzmina v. Rusiei, nr. 15242/04, par. 14-18, 2 aprilie 2009 și Kondrashov și alții c. Rudiei, nr. 2068/03, 2076/03, 5224/03, 5385/03, 5414/03 și 5656/03, par. 14-17, 8 ianuarie 2009).

În prezenta cauză, Curtea a constatat că instanța supremă a reexaminat cererea reclamantului din 1 iulie 2004 privind pretinsa nelegalitate a decretului prezidențial prin care s-a dispus transferul. Deși este adevărat că acțiunea a fost respinsă în cele din urmă, Curtea Supremă, examinând fondul cererii, a determinat disputa privind dreptul reclamantului. Prin urmare, reclamantul a avut acces la instanță pentru a contesta decretul prezidențial prin care s-a dispus transferul lui, prin care a fost afectat interesele sale pecuniare.

Curtea a concluzionat că art. 6 este aplicabil procedurilor interne în cauză.

2. Cu privire la pretinsa lipsă a imparțialității judecătorilor Curții Supreme

A. Susținerele părților

Guvernul a susținut că, deși Curtea Supremă a rejudecat cauza reclamantului dupa soluția Curții Constituționale, Secțiile Unite nu au prezentat nici o urmă a lipsei imparțialității. Întemeindu-se pe scrisoarea explicativă a Curții Supreme, Guvernul a susținut că decizia din 30 ianuarie 2003 nu a decis asupra fondului cauzei reclamantului. Esența plângerii reclamantului a fost examinată și s-a hotărât prin hotărârea din 1 iulie 2004.

Privind lipsa de imparțialitate a Secțiilor Unite ale Curții Supreme, de la 30 ianuarie 2003, Guvernul a adăugat că reclamantul nu a inclus o astfel de plângere în recursul constituțional din 10 iunie 2003. În plus, guvernul a susținut că plângerea reclamantului privind lipsa imparțialității Secțiilor Unite ale Curții Supreme de la 1 iulie 2004 nu a fost fundamentată. Reclamantul a susținut că publicarea într-o revistă de drept din noiembrie 2002 a unui studiu al Președintelui Curții Supreme privind actele administrative, în special decretele prezidențiale, a prejudiciat obiectiv fondul cauzei (a se vedea Buscemi c. Italiei, nr. 29569/95 și Kyprianou c. Ciprului [MC], nr. 73797/01). Pentru a apăra opinia conform căreia decretele prezidențiale nu pot face obiectul unui control judiciar, Președintele de atunci al Curții Supreme a decis să înainteze cauza reclamantului Secțiilor Unite, aceasta aducând în discuție imparțialitatea Curții Supreme și a deciziei sale din 30 ianuarie 2003.

B. Aprecierea Curții

(i) Presupusa lipsă a imparțialității Curții Supreme în ce privește hotărârea din 30 ianuarie 2003

Curtea a reiterat faptul că regula de epuizare a căilor interne de atac prevăzută în art. 35 par. 1 al Convenției obligă reclamanții să folosească remediile care sunt accesibile în mod normal și suficiente în sistemul de drept intern pentru a le permite să obțină despăgubiri pentru pretinse încălcări. Existența căilor de atac trebuie să fie destul de suficientă, atât în practică, cât și în teorie, în caz contrar acestea vor fi lipsite de accesibilitatea și eficiența necesare, iar statului îi revine să stabilească dacă aceste condiții sunt îndeplinite (Demopoulos și alții c. Turciei, (dec.), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, par.69-70).

În prezenta cauză, Curtea a constatat că reclamantul s-a plâns de imparțialitatea Președintelui Curții Supreme în procesul finalizat prin hotărârea din 30 ianuarie 2003 pentru prima dată în fața CEDO. Însă reclamantul nu a depus o astfel de plângere, chiar și în substanță, în recursul constituțional din 10 iunie 2003 în fața Curții Constituționale, care reprezenta un remediu efectiv ce trebuia epuizat pentru a depune o plângere întemeiată pe art. 6 din Convenție (Balliu c. Albaniei (dec.), nr. 74727/01, 30 septembrie 2004; Beshiri și alții c. Albaniei, nr. 7352/03, par. 32, 22 august 2006 și Jakupi c. Albanei (dec.), nr. 11186/03, 1 decembrie 2009). Prin urmare această parte a plângerii ar fost  respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne în conformitate cu art. 35 par. 1 și 4 al Convenției.

(ii) Pretinsa lipsă de imparțialitate a Curții Supreme la 1 iulie 2004

Imparţialitatea denotă în mod normal lipsa prejudecăţii sau părtinirii, iar existenţa sau absenţa acesteia se poate verifica în mai multe moduri. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa imparţialităţii pentru buna aplicare a art. 6 par. 1 din Convenție se stabileşte în baza unui demers subiectiv, în cadrul căruia se acordă atenţie convingerilor personale şi comportamentului unui judecător – cu alte cuvinte, dacă judecătorul a dat dovadă de prejudecăţi personale sau părtinire într-o cauză; există şi un demers obiectiv, în cadrul căruia se verifică dacă instanţa în sine şi, printre alte aspecte, compunerea acesteia, prezintă suficiente garanţii pentru excluderea oricărei îndoieli legitime în legătură cu imparţialitatea acesteia (Micallef c. Maltei [MC], nr. 17056/06, par. 93).

În speță, Curtea constată că nu există nici o dovadă că cei 6 judecători, care au hotărât împotriva reclamantului la 1 iulie 2004 și la 30 ianuarie 2003, au afișat o părtinire personală. Prin urmare, ar trebui să examineze cauza în conformitate cu un demers obiectiv al imparțialității.

În legătură cu aceasta, Curtea a constatat că la 30 ianuarie 2003 Curtea Supremă a decis să respingă cererea, considerând că decretul prezidențial nu este supus controlului judiciar. Instanța nu a urmărit examinarea fondului cauzei. Această concluzie este întărită de constatarea Curții Constituționale din decizia din 23 decembrie 2003, care a trimis cauza pentru judecatafondului. Abia la 1 iulie 2004 Curtea Supremă a examinat fondul cauzei și a constatat că transferul reclamantului a fost legal. Luând în considerare motivele menționate, orice îndoieli cu privire la lipsa de imparțialitate a Secțiilor Unite ale Curții Supreme, la data de 1 iulie 2004, nu poate fi considerată ca una obiectiv justificată (Berhani c. Albaniei, nr. 847/05, par. 68-77, 27 mai 2010). Curtea a considerat că această plângere este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 par. 3 și, prin urmare, inadmisibilă conform art. 35 par.4 din Convenție.

3. Cu privire la plângerea potrivit căreia Curtea Supremă nu ar fi fost ”o instanță stabilită prin lege”

a) Susținerile părților

Guvernul a susținut că, în conformitate cu Legea Curții Supreme, tjudecătorii au activat în Secții Unite la 30 ianuarie 2003. Remiterea cauzei reclamantului la Curtea Supremă, în temeiul deciziei Curții Constituționale din 23 decembrie 2003, a determinat logic reexaminarea de către Secțiile Unite și la 1 iulie 2004. În opinia Guvernului, ar fi nerezonabil ca o cauză să fie reexaminată de o Secție a Curții Supreme, în momentul în care decizia a fost luată de Secțiile Unite, însă anulată ulterior de Curtea Constituțională. Reclamantul a argumentat că nu exista vreun motiv obiectiv pentru reexaminarea cauzei de către Curtea Supremă în Secții Unite la 1 iulie 2004.

b) Reținerile Curții

Curtea a reiterat faptul că, în conformitate cu art. 6 par. 1 din Convenție, o ”instanță” trebuie să fie întotdeauna ”stabilită de lege”. Această frază reflectă principiul statului de drept, care este inerent  întregului sistem al Convenției și protocoalelor sale adiționale. Un organism care nu a fost stabilit în conformitate cu voința legiuitorului, prin definiție, ar fi lipsit de legitimitatea necesară într-o societate democratică pentru a judeca cereri individuale. Construcția ”stabilită prin lege” acoperă nu numai baza legală pentru însăși existența instanței, dar și compunerea completului în fiecare cauză (Lavents c. Letoniei, nr. 58442/00, par. 114, 28 noiembrie 2002). ”Legea” la care se referă art. 6 par. 1, prin urmare, nu include doar legislația privind stabilirea și competența instanțelor, dar, de asemenea, și orice alte prevederi ale dreptului intern care, dacă nu sunt respectate, ar face participarea unuia sau a mai multor judecători în cauză drept nelegală. Aceste dispoziții se referă în special la condițiile numirii, evaluării și a eliberării din funcție a judecătorilor (Coeme și alții c. Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, par. 99).

În speță, afirmațiile reclamantului se referă la faptul că reexaminarea cererii sale, mai degrabă de către Secțiile Unite ale Curții Supreme decât de o Secție, a fost efectuată de o instanță care nu era stabilită prin lege.

În această privință, Curtea a notat că, la 30 ianuarie 2003, cauza reclamantului a fost declarată inadmisibilă de Secțiile Unite ale Curții Supreme. La 23 decembrie 2003 Curtea Constituțională a anulat decizia Secțiilor Unite ale Curții Supreme și a trimis cauza pentru soluționarea fondului. CEDO nu a considerat că rejudecarea cauzei de Secțiile Unite ale Curții Supreme la 1 iulie 2004 a reprezentat o aplicare greșită a statutului privind organizarea sistemului judiciar intern. Curtea Supremă, la 1 iulie 2004, era, prin urmare, ”o instanță stabilită prin lege” în sensul art. 6 par. 1 din Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat și a fost respins conform art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

4. Cu privire la încălcarea dreptului de a avea acces la o instanță în legătura cu cererea pentru despăgubire

a) Susținerile părților

Guvernul a susținut că acțiunea în despăgubire a reclamantului avea legătură cu cererea principală privind legalitatea decretului prezidențial. Respingerea cererii principale de Curtea Supremă, la 1 iulie 2004, a determinat, de asemenea, respingerea acțiunii în despăgubire, care era în strânsă legătură cu cererea principală. Reclamantul a pretins că dreptul de a avea acces la o instanță i-a fost încălcat.

b) Aprecierea Curții

Art. 6 par. 1 din Convenție asigură fiecăruia dreptul de depune orice cerere privind drepturile și obligațiile sale civile la o instanță. În acest mod, cuprinde ”dreptul la o instanță”, inclusiv dreptul de institui proceduri civile în fața instanțelor (Golder c. Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, par. 35-36).

Dreptul la o instanță nu este absolut. Este supus unor limitări permise prin implicare, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, deoarece prin însăși natura sa, necesită reglementarea de către stat, care se bucură de o anumită marjă de apreciere în această privință (Ashindane c. Regatului Unit, hotărârea din 28 mai 1985, par. 57). Curtea a constatat că la o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere la Curtea de Apel, solicitând despăgubiri pentru diminuarea veniturilor ca urmare a transferului nelegal la un alt parchet. Prin decizia definitivă din 1 iulie 2004, Secțiile Unite ale Curții Supreme au decis că transferul reclamantului a fost legal. Curtea a constatat că instanțele naționale au adoptat jurisprudența bine stabilită, conform căreia neilegalitatea poate da naștere unui drept la o despăgubire în favoarea angajatului. În măsura în care transferul reclamantului s-a dovedit a fi legal și legitim, Curtea a constatat că acțiunea în despăgubire nu a avut nici un temei în dreptul intern. Mai mult decât atât, instanțele naționale au indicat reclamantului că era posibil să depună o cerere de despăgubire în forma adecvată în măsura în care transferul, chiar dacă e legal, a implicat pierderi financiare. În consecință, Curtea nu a considerat că a existat o încălcare a dreptului la o curte a reclamantului.

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și a fost respins în conformitate cu art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

B. Plângerea în baza art. 13 al Convenției

Reclamantul s-a plâns că a fost privat de un remediu efectiv, în ceea ce privește incapacitatea sa de a formula un recurs împotriva decretului prezidențial.

Guvernul a susținut că nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenție, întrucât decizia Curții Constituționale din 23 decembrie 2003 a remediat încălcarea care a avut loc anterior.

Curtea a reitreat că art. 13 din Convenție garantează disponibilitatea, la nivel național, a unui remediu efectiv pentru a aplica substanța drepturilor și libertăților Convenției, indiferent de modul în care este asigurată ordinea juridică internă. Efectul art. 13 este acela de a impune crearea unei căi de atac interne pentru a examinarea fondului unei ”plângeri credibile” conform Convenției (Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, par. 157).

În speță, Curtea a constatat că reclamantul a formulat recurs la Curtea Constituțională împotriva incapacității sale de a contesta decretul prezidențial în fața unei instanțe naționale. La 23 decembrie 2003 Curtea Constituțională a decis în favoarea reclamantului și a dispus ca decretul prezidențial să fie supus unui control judiciar. În aceste circumstanțe, cauza a fost remisă la Curtea Supremă pentru a fi rejudecată. Curtea Supremă a examinat fondul cauzei. CEDO a considerat că remediul folosit în fața Curții Constituționale s-a dovedit a fi efectiv. Prin urmare, și acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil, conform art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ 4 = seven

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)