Discriminarea generată de jurisprudenţa Î.C.C.J. în materia gradului profesional al procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

DISCRIMINAREA GENERATĂ DE JURISPRUDENŢA Î.C.C.J. ÎN MATERIA GRADULUI PROFESIONAL AL PROCURORILOR DIRECŢIEI NAŢIONALE ANTICORUPŢIE ŞI DIRECŢIEI DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM 


       judecător Dragoş Călin,                               judecător Sergiu-Leon Rus, 

       Curtea de Apel Bucureşti                            Curtea de Apel Cluj 

 An unprecedented and absolutely impredictible crack in the status of the magistrates, until that moment fairly well coagulated and unitary, took place recently, but not as a consequence of another power of the state (in fact, in spite of the clear regulations adopted by the Legislator), but of the judiciary.

Obviously, we refer to the status of the prosecutors of the National Anticorruption Directorate and those of the Directorate for Investigation of Organised Crimes and Terrorism Activities, that gained suddenly the supreme rank in magistracy, on a basis of a simple interview and of the legal proceedings, both being fairly easy to achieve. 

  

Preliminarii. O fisură fără precedent şi absolut imprevizibilă a statutului magistraţilor, până la acel moment suficient de bine închegat şi de unitar, a avut loc recent, nu printr-o intervenţie a altei puteri în stat (de fapt, chiar împotriva unor reglementări clare edictate de legislativ), ci pe cale jurisprudenţială.

Avem în vedere, bineînţeles, situaţia procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie, precum şi a celor ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care s-au trezit dintr-o dată posesori ai gradului profesional suprem în magistratură, fără să aibă nevoie decât de un interviu şi de o acţiune în justiţie, ambele cerinţe uşor de îndeplinit.

1. Demersul administrativ de dobândire a gradului de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin Hotărârea nr. 791/28.11.2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii (în continuare, C.S.M.) au fost respinse cererile  de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulate de un număr de 69 de procurori de la Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.).

Prin Hotărârea nr. 819/28.11.2007 a Plenului C.S.M. au fost respinse cererile de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie formulate de un număr de 54 de procurori de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

În motivarea Hotărârilor nr. 791 şi nr. 819/28.11.2007, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut, în esenţă, următoarele:

– procurorii vizaţi de hotărâri au grad profesional corespunzător parchetului de pe lângă judecătorie, tribunal sau curte de apel şi nu au susţinut vreun concurs de promovare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 43 raportat la art. 44 alin. 1 lit.c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

– D.N.A. este o structură distinctă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă funcţionează în cadrul acestuia, iar numirea procurorilor la D.N.A. în condiţiile speciale ale O.U.G. nr. 43/2002 nu trebuie confundată cu promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile Legii nr. 303/2004;

– D.I.I.C.O.T. este o structură distinctă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă funcţionează în cadrul acestuia, iar numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. în condiţiile speciale ale Legii nr. 508/2004 nu trebuie confundată cu promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile Legii nr. 303/2004;

– prin acordarea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procurorilor numiţi la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. ar fi eludate dispoziţiile privitoare la promovarea prin concurs în funcţii de execuţie imediat superioare, care reprezintă „o recunoaştere a performanţelor profesionale ale magistraţilor şi constituie o componentă a carierei acestora, are caracter permanent” şi „reprezintă un drept câştigat cu caracter definitiv în evoluţia carierei profesionale”;

– faptul că procurorii de la D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. sunt salarizaţi corespunzător procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu le conferă de drept gradul profesional corespunzător acestui Parchet;

– dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de către un procuror cu grad profesional de parchet de pe lângă judecătorie (cu vechime în funcţie de 6 ani), doar prin numirea la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., ar crea o situaţie discriminatorie, dezavantajoasă, în raport de toţi ceilalţi procurori din cadrul Ministerului Public, care, pentru promovarea la parchetele imediat superioare, ar trebui să susţină concursuri.

2. Jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva acestor hotărâri au formulat recursuri toţi cei 123 de procurori, soluţiile, irevocabile, fiind de admitere a recursurilor şi admitere a cererilor recurenţilor de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Această situaţie iniţială a fost subsecvent replicată în numeroase ocazii, hotărârile de respingere de către C.S.M. a cererilor noi de acordare a gradului profesional formulate de alţi procurori D.N.A. sau D.I.I.C.O.T. fiind constant anulate de către Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în urma exercitării recursului prevăzut de art. 29 alin. 7 din Legea nr. 317/2004[1] privind Consiliul Superior al Magistraturii[2].

În motivarea soluţiei instanţei supreme, s-a reţinut[3] (exemplificativ în cazul procurorilor D.I.I.C.O.T., considerente valabile servatis servandis şi în privinţa procurorilor D.N.A.) că este necontestat faptul că D.I.I.C.O.T. face parte din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest fapt rezultând în mod expres şi fără echivoc din prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 508/2004[4] conform cărora: „Prin prezenta lege se înfiinţează Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”; numirea şi transferul procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face potrivit dispoziţiilor Legii nr. 508/2004, dispoziţii cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în funcţii de execuţie sau de conducere, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[5].

Mai arată Înalta Curte că este evident faptul că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile şi conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004, şi promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile şi potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere faptul că recurenţii nu au solicitat promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci recunoaşterea gradului profesional corespunzător acestui Parchet.

Ar rezulta aşadar, în opinia Curţii, că prin hotărârea recurată se face confuzie între efectele instituţiei promovării procurorilor şi cele ale instituţiei numirii acestora.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că existenţa unei anumite conjuncturi socio-politice a făcut necesară înfiinţarea în timp util a unei structuri specializate în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, organizată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a determinat adoptarea unei legi speciale (Legea nr. 508/2004) de reglementare a condiţiilor şi procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor procurori competenţi, în condiţiile şi conform unei proceduri derogatorii de la dreptul comun (Legea nr. 303/2004).

Aceleaşi necesităţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism explică şi existenţa în cadrul D.I.I.C.O.T. a serviciilor şi birourilor teritoriale, fără a trage însă concluzia că procurorii care le deservesc ar avea competenţe sau grade diferite, deoarece ei îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi structuri, şi anume D.I.I.C.O.T. în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere modalitatea de înfiinţare a D.I.I.C.O.T. şi de numire a procurorilor în cadrul D.I.I.C.O.T., Înalta Curte a înlăturat apărarea intimatului C.S.M. referitoare la o eventuală discriminare ce s-ar naşte în raport cu procurorii care pentru a accede la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au urmat procedura de promovare reglementată de Legea nr. 303/2004.

A mai arătat Curtea că Regulamentul privind transferul şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor, precum şi numirea judecătorilor în funcţia de procuror şi a procurorilor în funcţia de judecător, aprobat iniţial prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 484/2005, în prezent fiind adoptat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 193 din 9.03.2006, care a şi abrogat-o pe prima, stabileşte că „transferul nu poate fi aprobat decât la o instanţă sau la un parchet la care judecătorul sau procurorul are dreptul să funcţioneze”. Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M., prin Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează carierea magistraţilor”, prin această hotărâre fiind de altfel recunoscut gradul profesional al unui procuror. De asemenea Hotărârea nr. 616 din 21 septembrie 2006 a Plenului C.S.M., prin care unui procuror i se recunoaşte gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în condiţiile transferului, a stabilit că „transferul unui magistrat operează definitiv, fiind echivalent cu numirea sau avansarea într-o funcţie superioară de execuţie”.

Or, în cauză ar fi necontestat faptul că recurentul a fost transferat, conform dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 şi cu respectarea condiţiilor legii speciale (Legea nr. 508/2004), la DIICOT din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, potrivit raţionamentului din Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a câştigat dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Pe de altă parte, nerecunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaştere a competenţei ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în exercitarea atribuţiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, structură înfiinţată ca atare prin lege.

            De reţinut este şi faptul că, în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă şi ultimă instanţă, ceea ce presupune că nu se poate face abstracţie de practica deja existentă la nivelul instanţei în care, admiţând cereri de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cazul procurorilor numiţi sau transferaţi la Parchetul Naţional Anticorupţie, structură similară D.I.I.C.O.T., au fost reţinute argumente ce vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a admite teza intimatului „ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar fi: al protecţiei încrederii legitime, al echivalenţei postului şi a gradului, al bunei-credinţe şi al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar aplicabile şi în sfera largă a raporturilor de serviciu în spaţiul Uniunii Europene”.

            În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constând în deciziile invocate de recurent, o altă soluţie decât cea de admitere a cererii de recunoaştere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica CEDO s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian c. României, par. 37-39).

            Cât priveşte susţinerea intimatului cu privire la deciziile pronunţate anterior în această materie de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta urmează a fi înlăturată pentru următoarele considerente:

            – rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în această materie este acela „de a regla contradicţiile jurisprudenţei” (Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii c. Franţei, par. 59; Păduraru c. României, par. 98);

            – cât priveşte menţinerea aceloraşi soluţii în cauze similare, aceasta este de natură a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine şi insecuritate juridică (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, par. 96; Păduraru c. României, par. 98; Beian c. României, par. 37-39);

            – invocarea caracterului obligatoriu numai în privinţa problemelor de drept dezlegate prin intermediul recursurilor în interesul legii este lipsită de relevanţă în cauza dedusă judecăţii, deoarece: pe de o parte, nu suntem în prezenţa unei practici contradictorii în sensul dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca jurisdicţie unică în această materie, judecă în primă şi ultimă instanţă, având obligaţia de a aplica şi interpreta unitar legea, ceea ce implică în mod necesar respectarea propriei jurisprudenţe.

            3. Critica soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.          

            Înainte de a examina în parte considerentele prezentate de instanţa supremă (pentru acurateţea demersului analitic), pe care, precizăm din capul locului, le apreciem ca fiind în totalitate specioase, colaterale, confuze, nepertinente, fraudând texte de lege exprese şi cât se poate de clare (3.1), iar ca o consecinţă, credem că nu poate fi înlăturată o critică privind nemotivarea hotărârii (3.2).

3.1. Soluţia impusă cursiv de normele legale, ocolite de construcţia părtinitoare a Înaltei Curţi, este aceea de respingere a recursurilor, pentru argumentul suprem că legiuitorul a întrezărit posibila discuţie asupra statutului special al procurorilor vizaţi, tranşând-o a priori în favoarea caracterului temporar al poziţiei procurorului la D.N.A. sau D.I.I.C.O.T., refuzând permanetizarea unei funcţiuni particulare, efemere.

În cazul procurorilor D.I.I.C.O.T., textul expres de lege la care ne referim este art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară[6]: „La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii”.

Pentru cazul D.N.A., art. 87 alin. 9 din acelaşi act normativ prevede că: „La data încetării activităţii in cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze potrivit legii”.

Rezultă fără echivoc că în intenţia legiuitorului, statutul iniţial al procurorului nu se schimbă, numai în această ipoteză putându-se vorbi despre o revenire la nivelul profesional iniţial. Prin urmare, rebus sic stantibus, ceea ce înseamnă, ca şi consecinţă complementară a aceleiaşi reguli, că dacă se respectă legea (id est, participarea la concurs), prin modalităţi distincte celor care atrag numirea la D.N.A./D.I.I.C.O.T., procurorul poate dobândi între timp un statut superior, deoarece lex statuit de eo quod plerumque fit, în această situaţie ipoteza cea mai frecventă fiind aceea în care procurorul nu caută să dobândească un drept de a funcţiona la un nivel superior. Legea nu se preocupă de eventualele eforturi legale ale procurorilor numiţi în D.N.A./D.I.I.C.O.T., dar nici nu le interzice.

Refuzându-se aplicarea acestor texte exprese, prin folosirea unor subterfugii scoase din alte norme, marginale, nepertinente, poate fi considerată o fraudă la lege clasică. În acest context, reamintim că există exces de putere judecătorească atunci când aceasta tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală[7]. În speţă, anihilarea celor două texte de lege s-a realizat printr-o metodă prohibită de art. 4 C. civ.: „Este oprit judecătorul dea se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse”. Sistemul nostru de drept nu încurajează activismul judiciar[8], tocmai pentru a minimaliza riscul abuzului de putere judiciară.

Soluţia pe care o sprijinim rezultă chiar şi numai din examinarea dispoziţiilor art. 43 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora promovarea judecătorilor şi procurorilor (inclusiv pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau, după caz, la parchete. Această regulă nu cunoaşte nici o derogare. Excepţiile de la regulă trebuie să fie exprese, nu deduse indirect şi forţat, şi, în plus, ele trebuie să fie de strictă interpretare. De asemenea, din tăcerea legii nu se poate deduce instituirea unei excepţii.

Prevalarea instanţei supreme de alte dispoziţii legale, vizând caracterul special al structurii din care fac parte (dispoziţii care nu prevăd înlăturarea obligaţiei de participare la concursul naţional pentru obţinerea gradului profesional), pentru înlăturarea regulii imperative a concursului reprezintă din nou o fraudă la lege tipică. În plus, este vorba despre un argument circular: procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. au urmărit să obţină un drept propriu Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică ceva „de drept comun”, bazându-se pe specificul structurii din care fac parte. Prin această operaţiune, ajung să-şi tăgăduiască înşişi acest specific şi să admită caracterul de identitate structurală şi funcţională a D.N.A. cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, ei trebuie să participe la concursul naţional, la fel cu restul procurorilor şi judecătorilor, acest lucru nefiindu-le interzis[9].

3.2. Aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în nenumărate ocazii, Convenţia nu urmăreşte garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unora concrete şi efective, dreptul la un proces echitabil neputând  fi considerat efectiv decât dacă cererile  părţilor  sunt într-adevăr  examinate de instanţa sesizată, întinderea  obligaţiei instanţelor de a motiva putând diferi în special în funcţie de natura hotărârilor şi este examinată în lumina  circumstanţelor fiecărei speţe.

Fără a solicita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, această obligaţie  presupune, totuşi, că partea interesată  să se poată aştepta la un răspuns  specific şi explicit faţă de elementele decisive pentru rezultatul procedurii  în cauză (cauza Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, 1994, cauza Dulaurans împotriva Franţei, 2000, şi cauza Liakopoulou împotriva Greciei, 2006, Boldea împotriva României, 2007) – în cazul unui element cu incidenţa decisivă, se impune din partea instanţei elaborarea unui răspuns  special şi explicit.

În acelaşi sens este şi recenta Opinie nr. 11 (2008) a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la calitatea hotărârilor judecătoreşti, care subliniază cu deplin temei că din punct de vedere calitativ, hotărârea judecătorească depinde în principal de calitatea raţionamentului, expunerea argumentelor nefiind necesară numai pentru a face mai uşor pentru litiganţi înţelegerea acesteia, ci pentru că este în primul rând o garanţie împotriva arbitrariului. Din această perspectivă, motivarea trebuie să aibă consecvenţă, să fie clară, lipsită de ambiguitate şi contradicţii, trebuie să demonstreze că judecătorul a examinat într-adevăr principalele probleme deduse judecăţii.

În privinţa conţinutului, hotărârile judecătoreşti trebuie să includă examinarea faptelor şi chestiunilor de drept aflate în centrul disputei. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atinge doar chestiuni periferice sau chiar fără legătură cu argumentul central, existenţa unei norme legale pentru soluţionarea momentului de expirare a duratei mandatului în cadrul D.N.A./D.I.I.C.O.T..

În aceeaşi opinie, se afirmă dezideratul ca, deşi puterea judecătorului de a interpreta dreptul trebuie recunoscută, să fie avută în vedere, în acelaşi timp, obligaţia acestuia de a promova siguranţa juridică. Siguranţa juridică garantează previzibilitatea conţinutului şi aplicarea regulilor de drept, contribuind astfel la asigurarea unui sistem judiciar de calitate. Menţinerea statutului unitar al magistraţilor ţine, fără îndoială, de siguranţa juridică.

4. Examinarea „argumentelor” Înaltei Curţi.

Secţia de contencios administrativ a instanţei supreme a ocolit textele care reglementează revenirea procurorilor D.N.A./D.I.I.C.O.T. la situaţia profesională iniţială cu ajutorul mai multor chestiuni periferice, fără legătură cu linia principală de raţionament. Mai mult chiar, aceste premise colaterale au fost distorsionate şi „potrivite” astfel încât să se muleze pe un tipar prestabilit şi pe o soluţie predefinită.

Înalta Curte a găsit într-o hotărâre C.S.M. o definiţie a gradului profesional,  respectiv „dreptul unui magistrat de a funcţiona la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care poate fi câştigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează carierea magistraţilor”, pe care însă a folosit-o trunchiat, fără a reţine că această hotărâre subliniază câştigarea gradului „cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează cariera magistraţilor”, nu în mod arbitrar, şi fără a ţine seama de caracterul de act administrativ individual, nu normativ, al hotărârii C.S.M. în discuţie. Pe baza acestei premise, eronată prin preluare parţială, instanţa supremă a reţinut că recurentul a fost transferat, conform dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 şi cu respectarea condiţiilor legii speciale (Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, potrivit raţionamentului din hotărâre a câştigat dreptul de a funcţiona la acest nivel în ierarhia parchetelor. Se atribuie astfel transferului un caracter creator de drepturi în plan ierarhic, pe care acesta nu îl are, transferul operând numai în limitele legale preexistente, aşa cum şi hotărârea C.S.M. preluată parţial o afirmă expres.

Mai arată Înalta Curte că nerecunoaşterea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar echivala, în fapt, cu o nerecunoaştere a competenţei ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în exercitarea atribuţiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, structură înfiinţată ca atare prin lege. Şi acest „argument” este greşit, competenţa procurorilor D.N.A./D.I.I.C.O.T. fiind expres circumscrisă de lege, ca fiind una specială, suficientă pentru desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în cauzele atribuite.

În privinţa necesităţii unei practici unitare, Înalta Curte absolutizează soluţia din Beian împotriva României, unde nu se afirmă nici un moment că instanţa supremă îşi poate realiza rolul de unificator al practicii în afara cadrului trasat de lege în acest scop (în cazul nostru, recursul în interesul legii) şi nici că prima soluţie e regulă. Divergenţa de jurisprudenţă a existat o perioadă lungă de timp, nu între prima şi a doua decizie, exagerând puţin schema de bază, şi a fost de fapt generată tot de o interpretare teleologică, extensivă, periferică, a unui text de lege neechivoc, în sensul lărgirii artificiale a sferei sale de cuprindere. Nicăieri Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu afirmă că judecătorul român nu trebuie să fie un căutător insistent de adevăr, de just, de echitate, ci un reproducător pedant de algoritmi sau de prime soluţii. Este absurd ca unele principii de bun simţ şi generale evidenţiate de CEDO să ducă la o opinie atât de extremă, de instituire a regulii precedentului jurisprudenţial.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că existenţa unei anumite conjuncturi socio-politice a făcut necesară înfiinţarea în timp util a unei structuri specializate în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, organizată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a determinat adoptarea unei legi speciale de reglementare a condiţiilor şi procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor procurori competenţi, în condiţiile şi conform unei proceduri derogatorii de la dreptul comun. Aceleaşi necesităţi în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism ar explica şi existenţa în cadrul DIICOT a serviciilor şi birourilor teritoriale. Acest „argument” teleologic trebuie respins pe de o parte pentru că intenţia legiutorului, scopul sau mobilul determinant al edictării unei legi, se analizează numai în cele din urmă, atunci când nu există nici o altă regulă de interpretare la îndemână[10], iar, pe de altă parte, pentru că este vorba din nou despre o premisă falsă: niciodată structurile speciale nu au dus lipsă de candidaţi, mai ales având în vedere poziţia iniţială favorizată din perspectiva remuneraţiei a procurorilor în discuţie.

5. Caracterul unitar constituţional al statutului profesional al magistratului, în privinţa modului de promovare. Până la apariţia jurisprudenţei secţiei de contencios administrativ, nu a existat nici o breşa în statutul unitar constituţional al magistraţilor, nici chiar prin efectul legii. Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 28 noiembrie 2006[11], s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 52 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în partea care condiţionează promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de îndeplinirea funcţiei de judecător în ultimii doi ani, sunt neconstituţionale, fiind discriminatorii deoarece au ca efect admisibilitatea promovării numai a magistraţilor judecători şi excluderea posibilităţii promovării magistraţilor procurori.

Textul examinat avea următorul cuprins: „Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, dintre persoanele care au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel, au obţinut calificativul “foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au o vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin 12 ani.”

Curtea Constituţională a reţinut statutul identic al judecătorilor şi procurorilor sub mai multe aspecte:

– Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi art. 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Procurorii au, ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi art. 134 din Legea fundamentală. Astfel, potrivit art. 133 alin. (2) lit. (a) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este compus din două secţii, una din 9 judecători, iar cea de a doua din 5 procurori, aleşi şi unii şi ceilalţi în adunările generale ale magistraţilor.

– Procurorii sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

– Statutul juridic constituţional al procurorilor este identic cu cel al judecătorilor în ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite în aceiaşi termeni în art. 125 alin. (3) şi, respectiv, art. 132 alin. (2), conform cărora funcţia de procuror, ca şi aceea de judecător, este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

– Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor conţine norme identice sau similare privind incompatibilităţile şi interdicţiile aplicabile funcţiilor de procuror şi de judecător, admiterea în magistratură şi formarea profesională a judecătorilor şi procurorilor, numirea judecătorilor şi procurorilor, accesul procurorilor la funcţia de judecător şi al judecătorilor la funcţia de procuror, drepturile şi îndatoririle judecătorilor şi procurorilor, răspunderea juridică a acestora.

6. Discriminarea produsă în raport cu ceilalţi procurori, precum şi faţă de judecători. Discriminarea îşi are premisa tocmai în unicitatea statutului constituţional al procurorilor şi judecătorilor, înlăturată prin jurisprudenţa Înaltei Curţi, care a creat o categorie de magistraţi favorizată în privinţa promovărilor în funcţii de execuţie.

Art. 14 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului[12] prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, în vigoare de la 1 aprilie 2005, exercitarea oricărui drept prevăzut de legea naţională a unui stat contractant este asigurată, fără nici o discriminare, întemeiată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie şi nimeni nu poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi întemeiată pe unul din motivele arătate anterior.

O „rupere nejustificată a echilibrului” în rândul magistraţilor este cauzată de crearea jurisprudenţială a unei căi lăturalnice pentru anumiţi procurori pentru accedere în gradul cel mai înalt şi, posibil, omisso medio, prin eludarea concursurilor la care judecătorii şi ceilalţi procurori sunt supuşi[13]. Această situaţie contravine, totodată, şi dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000[14] privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare[15].

În conformitate cu art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe baza de sex, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice, dispoziţii aplicabile, între altele, şi în materie de acces la funcţii şi demnităţi publice (art. 1 pct. 2 lit. c din O.G. nr. 137/2000).

În concret, discriminarea operează astfel: printr-un simplu interviu susţinut pentru numirea în D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., fără criterii prestabilite şi ignorarea Consiliului Superior al Magistraturii, eludând trei concursuri consecutive de promovare, un procuror cu grad de parchet de judecătorie, cu 6 ani vechime în funcţie[16], obţine grad profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin ricoşeu[17], toate aceste discriminări se răsfrâng şi asupra judecătorilor.

7. Propuneri de lege ferenda pentru reunificarea statului judecătorilor şi procurorilor şi înlăturarea discriminării. Ca urmare a magnitudinii breşei create jurisprudenţial, în contextul legislativ actual nu există nici un mijloc de înlăturare a discriminării, fiind nevoie, prin urmare, de un impuls exterior în sensul reaşezării echitabile a componentelor carierei magistraţilor. Soluţia pe care o preconizăm adresează deopotrivă şi alte probleme evidenţiate passim în cuprinsul articolului şi, îndeosebi, problema unui mijloc eficient de asigurare a practicii unitare, previzibile şi de calitate. Avem în vedere, bineînţeles, instituirea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de interpretare a legii, nu ca instanţa ordinară cea mai implicată în procedurile judiciare. La acest moment, Înalta Curte nu are pârghiile efective de asigurare a interpretării unitare a legii, fiind sufocată de litigiile de drept comun, în privinţa cărora are o competenţă excedentară, fără a pune la socoteală noile coduri de procedură care tind să o transforme în instanţă unică de recurs. În aceste condiţii, nu se poate vorbi despre o instanţă supremă, excepţională, ci doar despre o instanţă ordinară, deghizată prin denumire.

Modelul pe care îl propunem presupune o adaptare autohtonă a modelului american şi o „federalizare” a justiţiei la nivelul curţilor de apel, cu posibilitatea unui recurs în interpretare la instanţa supremă. Sunt astfel rezolvate mai multe probleme: apropierea justiţiei de cetăţean, degrevarea sistemului judiciar de o parte însemnată de litigii, celeritatea ciclului procesual complet, asigurarea cu personal de specialitate la nivelul tuturor instanţelor. Fiind vorba despre o compunere restrânsă numeric şi orientată strict interpretativ, s-ar putea ajunge la o selecţie într-adevăr adecvată pentru poziţia de judecător la o instanţă supremă, în locul votului secret, nemotivat, văzut-plăcut, din C.S.M..

Totodată, parchetele ar putea fi reorganizate atât teritorial, cât şi pe specialităţi, fără a mai avea relevanţă orgoliul unui grad suprem, cvasi-inexistent în viitoarea aranjare. Eliminarea ca reper a gradului suprem ar deschide calea, în acelaşi timp, unei egalizări de statut între magistraţii de la judecătorii, tribunale, curţi de apel. 

 

 


[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

[2] Care prevede, în esenţă, că hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu recurs, de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

[3] Cu precizarea că este de la sine înţeles că motivarea Înaltei Curţi urmează a fi prezentată exhaustiv şi cu maximă acurateţe, pe de o parte, pentru onestitatea demersului critic pe care ni-l propunem, iar pe de altă parte, pentru uşurinţa expunerii analizei proprii, comparative, a dreptului aplicabil.

[4] Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1089/23.11/2004.

[5] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

[6] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

[7] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 388.

[8] Pentru o analiză a fenomenului în cazul Curţii Europene de Justiţie, A se vedea Hjalte Rasmussen, On Law and Policy in the European Court of Justice: A Comparative Study in Judicial Policymaking, BRILL, Londra, 1986, p. 10-11 (lucrarea are la bază o teză de doctorat susţinută la Universitatea din Copenhaga în 1985).

[9] Jurisprudenţa instanţei supreme este cu atât mai regretabilă cu cât o parte din procurorii în discuţie au eşuat în examenele/concursurile de promovare “clasice”.

[10] Caracterul subsidiar al interpretării teleologice este impus tocmai de necesitatea evitării abuzului de putere judecătorească prin crearea de norme proprii, pornind de la pretextul caracterului defectuos, incomplet, al demersului legislativ sau de la contextul social concret al apariţiei legii.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 5 din 04.01.2007.

[12] Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. La rândul ei, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului completează Convenţia, formând un bloc de convenţionalitate, ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României.

[13] Este inadmisibil, într-un stat de drept, să fie eludat un concurs de promovare printr-un „interviu” luat, în principal, de potenţialul şef ierarhic, fără garanţia unui control independent.

[14] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 99 din 8 februarie 2007.

[15] Reamintim, în context, şi că prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. VI/2007, obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, s-a admis recursul în interesul legii şi, pentru eliminarea oricărei discriminări, s-a stabilit că drepturile salariale prevăzute în dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi în dispoziţiile art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată, la rândul ei, prin Legea nr. 601/2004, se cuvin tuturor magistraţilor, nu doar procurorilor în discuţie în prezentul studiu.

[16] Discriminarea operează, aşadar, şi în privinţa vechimii cerute pentru promovare prin metoda DNA/DIICOT (6 ani) faţă de cei 8 ani impuşi de art. 44 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 303/2004 pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

[17] Exemplificativ, arătăm că la punctul 11 din Ordinea de zi soluţionată de plenul CSM în 13 decembrie 2007 (http://www.csm-just.ro/csm/linkuri/14_12_2007__13245_ro.htm) se găseşte hotărârea nr. 877/2007 prin care s-a respins cererea formulată de către un judecător de tribunal care a solicitat să se constate că, în urma promovării în condiţiile legii, a dobândit de drept gradul profesional  corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, pe cale de consecinţă, să i se recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel. Aceeaşi Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie i-a recunoscut petentului gradul de procuror corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiea, echivalat automat în practica CSM cu cel de judecător de curte de apel, acesta obţinând astfel automat gradul profesional de judecător de curte de apel, fără să participe la concurs, aşa cum sunt obligaţi să participe toţi judecătorii. Funcţiile în magistratură sunt relativ uşor interschimbabile, în temeiul art. 61 din Legea nr. 303/2004, care prevede că, la cerere motivată, judecătorii pot fi numiţi în funcţia de procuror, iar procurorii, în funcţia de judecător, pe baza unui simplu interviu în faţa secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în cazul procurorilor care solicită numirea ca judecători şi, respectiv, a secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii în cazul judecătorilor care solicită numirea ca procuror.

Related posts:

  1. Practica neunitară în interpretarea dispoziţiilor legale privind remunerarea magistraţilor stagiari
  2. Priorităţi actuale ale sistemului judiciar
  3. Perspective asupra Consiliilor magistraturii
  4. Recrutarea magistraţilor
  5. Independence of Magistrates as a Guarantee to Reduce Political Corruption.Specific Case of Prosecutors in Romania

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , ,


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− 2 = three

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)