Proprietarul unei nave bulgare, condamnat în România pentru pescuit ilegal în apele comunitare din Marea Neagră, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, a fost victima unei denegări de dreptate. CEDO, cauza Spasov împotriva României

Prin hotărârea pronunțată la 6 decembrie 2022 în cauza Spasov împotriva României (cererea nr.27122/14), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea de statul român a articolului 6 par.(1) din Convenție.

Situația de fapt

La data faptelor, reclamantul era atât comandant, cât și proprietar al unei nave de pescuit sub pavilion bulgar. Nava pescuia în „apele comunitare” din Marea Neagră. Echipajul era format din reclamant și alți nouă resortisanți bulgari.

La 13 aprilie 2011, atunci când nava se afla în largul coastei României, la o distanță de 20 mile marine, în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, aceasta a fost acostată de o navă a pazei de coastă române. În timpul inspecției, s-au găsit la bord aproximativ 20 de calcani și o plasă de pescuit cu o dimensiune a ochiurilor de plasă mai mică decât cea prevăzută în legislația românească privind pescuitul calcanului. La cererea pazei de coastă, solicitantul a scos din apă mai multe plase de pescuit care se aflau în vecinătatea navei sale.

Nava a fost escortată în portul Mangalia, unde a fost confiscată. Reclamantul a fost arestat preventiv. I s-a interzis să părăsească România în timpul urmăririi penale, dată în competența Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia.

Parchetul a început urmărirea penală privind pe reclamant pentru pescuitul ilegal de calcan în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. L-a acuzat că a pescuit în această zonă, fără a deține o licență de pescuit română ,și că a utilizat unelte de pescuit care nu erau conforme cu legislația română.

Reclamantul s-a apărat prezentând autorităților române licența sa bulgară și permisul de pescuit bulgar. El a susținut că aceste documente îi permiteau să pescuiască în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră pentru o anumită cantitate de calcan care face parte din cota de captură de calcan alocată Bulgariei în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului a Uniunii Europene.

Acesta a arătat că nava sa era o navă de pescuit comunitară, că zona economică exclusivă a României din Marea Neagră face parte din apele comunitare și că, prin urmare, normele politicii comune în domeniul pescuitului și în special dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2371/2002 al Consiliului din 20 decembrie 2002 îl autorizau să pescuiască în această zonă.

El a susținut, de asemenea, că plasa de pescuit găsită la bordul navei sale nu îi aparținea, dar că o luase la bord pentru că era atașată la propriile sale plase și că, în consecință, era obligat să o aducă înapoi în port și să o returneze autorităților bulgare. El a adăugat că nici plasele scoase din apă la cererea pazei de coastă nu îi aparțineau. În ceea ce privește calcanii pe care îi pescuise, el a declarat că aceștia fac parte din cota de pescuit alocată Bulgariei.

La 15 mai 2011, reclamantului i s-a permis să se întoarcă în Bulgaria. La 22 martie 2012, nava sa i-a fost returnată.

La solicitarea Parchetului, Agenția Națională pentru Pescuit din România a clarificat faptul că normele politicii comune în domeniul pescuitului permit accesul navelor care arborează pavilionul unui stat membru în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, dar că dreptul de a pescui acolo era condiționat de eliberarea unei licențe de pescuit emise de autoritățile române.

Tot la solicitarea Parchetului, Institutul Român de Cercetare Marină a arătat că utilizarea uneltelor de pescuit neconforme cu legislația românească este de natură să pună în pericol populația de calcan și să provoace capturi accidentale de alte specii protejate.

Prin rechizitoriul din 5 septembrie 2011, Ministerul Public l-a trimis pe reclamant în judecată la Judcătoria Mangalia pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 64 lit. a, i și k și art. 65 alin.(1) lit.b din OUG nr. 23/2008, și anume pescuitul fără licență, utilizarea plaselor cu ochiuri mai mici decât minimul autorizat, utilizarea uneltelor de pescuit industrial fără autorizație și pescuitul cu echipamente interzise.

Prin hotărârea din 18 octombrie 2011, Judecătoria Mangalia l-a achitat pe reclamant. S-a reținut că acesta se afla în posesia tuturor documentelor prevăzute de dreptul UE pentru a pescui calcan în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, iar în temeiul normelor politicii comune în domeniul pescuitului și în special al art. 17 alin.(1) din Regulamentul (CE) nr.2371/2002, reclamantul nu avea nevoie de o licență de pescuit română pentru a desfășura pescuit.

În plus, s-a considerat că reclamantului nu i se putea reproșa că a utilizat unelte de pescuit neautorizate. Nu s-a demonstrat că plasele ieșite din apă la cererea gărzii de coastă erau cele ale reclamantului. În ceea ce privește plasa găsită la bordul navei persoanei în cauză, aceasta era autorizată pentru pescuitul industrial în general și era interzisă doar de legislația română pentru pescuitul calcanului, în lipsa unor standarde tehnice comune între diferitele state riverane Mării Negre. Ținând seama de împrejurările speței și, în special, de cantitatea redusă de pește capturat, s-a considerat că utilizarea acestei plase nu a atins gradul de gravitate al unei infracțiuni și s-a aplicat o amendă administrativă.

Ministerul Public și reclamantul au formulat apel. Ministerul Public a solicitat condamnarea reclamantului pentru pescuit ilegal; reclamantul a solicitat anularea amenzii administrative care i-a fost aplicată.

Prin hotărârea din 21 decembrie 2011, Curtea de Apel Constanța a admis apelul formulat de Ministerul Public. Curtea a considerat că, în absența unui acord bilateral între România și Bulgaria privind condițiile de acces al navelor respective la apele comunitare, Judecătoria Mangalia ar fi trebuit să își justifice decizia de a aplica în acest caz art.17 alin.(1) din Regulamentul (CE) nr.2371/2002, și iar nu legislația națională și Convenția Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării.

Prin urmare, Comisia a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Mangalia pentru stabilirea motivată a regimului juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

La o dată nespecificată, autoritățile bulgare au sesizat Comisia Europeană („Comisia”) cu privire la incidentul în care a fost implicat reclamantul. Comisia a solicitat explicații din partea autorităților române.

La 21 decembrie 2011, Direcția Generală Afaceri Maritime și Pescuit a Comisiei Europene (DG MARE) a trimis o scrisoare autorităților române prin care le informa că au comis erori grave în interpretarea și aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului, în special a Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 și a Regulamentul (UE) nr. 1256/2010.

Aceasta a considerat, printre altele, că sechestrarea navei reclamantului, pentru motiv că acesta nu deținea o licență de pescuit română, era contrară acestor norme.

DG MARE a afirmat, de asemenea, că procedurile împotriva firmei pentru utilizarea plaselor de pescuit care nu sunt conforme cu legislația română sunt contrare dreptului Uniunii („dreptul UE”). În această privință, ea a arătat că dreptul Uniunii nu prevedea standarde tehnice comune pentru uneltele de pescuit pentru calcan în Marea Neagră. Aceasta a adăugat că autoritățile române nu pot reglementa dimensiunea ochiurilor plaselor de pescuit calcan în apele teritoriale decât pe o rază de 12 mile marine de la coastele lor.

În cele din urmă, Comisia a îndemnat autoritățile române să remedieze situația. Consiliul a reamintit că numai organismele UE au competența de a adopta măsuri de conservare pentru resursele piscicole din Marea Neagră în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului și că autoritățile naționale nu pot legifera în acest domeniu fără acordul lor.

Prin scrisoarea din 13 martie 2012, adresată unei asociații bulgare care acționează în numele reclamantului, DG MARE a confirmat că navele de pescuit care arborează pavilionul bulgar și care dețin o licență de pescuit eliberată de autoritățile bulgare aveau dreptul de a pescui în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

La 10 mai 2012, având în vedere poziția Comisiei, Parchetul a solicitat Judecătoriei Mangalia să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene („CJUE”) o întrebare preliminară privind interpretarea și aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului. Parchetul a dorit să i se solicite CJUE să clarifice dacă aceste norme împiedică autoritățile române să adopte ele însele standarde care să reglementeze pescuitul în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Reclamantul s-a alăturat acestei cereri.

La 11 octombrie 2012, instanța a respins cererea. Aceasta a considerat că întrebările se refereau la fondul litigiului, iar nu la dreptul Uniunii, a cărui interpretare sau aplicare nu era pusă la îndoială în speță.

Prin hotărârea din 12 februarie 2013, Judecătoria Mangalia a hotărât că regimul juridic aplicabil activităților de pescuit în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră este cel al politicii comune a UE în domeniul pescuitului.

Comisia a remarcat că art.17 alin.(1) din Regulamentul (CE) nr.2371/2002 a stabilit în mod expres principiul accesului liber la zonele de pescuit ale statelor membre pentru toate navele comunitare titulare ale unei licențe de pescuit. Aceasta a subliniat faptul că accesul la zonele de pescuit ale statelor membre dincolo de 12 mile marine de coastă este permis navelor înregistrate în registrul flotei de pescuit comunitare care dețin o licență de pescuit eliberată de statul membru de pavilion al acestora.

Aceasta a arătat că, în speță, nava reclamantului era o navă de pescuit comunitară, dispunea de o licență de pescuit valabilă eliberată de autoritățile bulgare și fusese controlată în apele comunitare la o distanță mai mare de 12 mile marine de coasta română.

Amintind că dreptul Uniunii prevalează asupra legislației naționale, aceasta a concluzionat că reclamantul nu s-a făcut vinovat de pescuit ilegal. S-a aplicat reclamantului o amendă administrativă de 1 000 RON sau de 230 de euro pentru motivele deja expuse în hotărârea din 18 octombrie 2011.

Ministerul Public a formulat apel. Reclamantul a solicitat respingerea apelului și confirmarea achitării, reiterând faptul că autoritățile române nu îl puteau urmări penal pentru pescuit ilegal, întrucât a respectat normele politicii comune în domeniul pescuitului.

La 25 aprilie 2013, Comisia a inițiat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva României în temeiul articolul 258 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (cauza nr. 20132043), ca urmare a incidentului în care a fost implicat reclamantul și a altor incidente similare.

Prin hotărârea definitivă din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța a anulat hotărârea pronunțată în primă instanță prin care s-a constatat că Judecătoria Mangalia a statuat în mod eronat că regimul juridic aplicabil zonei economice exclusive a României în Marea Neagră era cel al Uniunii Europene.

Spre deosebire de Judecătoria Mangalia, Curtea de Apel a considerat că standardele aplicabile în acest domeniu erau Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării și legislația națională adoptată în temeiul acestei convenții. Aceasta a considerat că legislația națională a instituit drepturi suverane asupra zonei economice exclusive a României din Marea Neagră și a concluzionat că navele sub pavilion bulgar care își desfășurau activitatea în această zonă se aflau sub jurisdicția României și, prin urmare, erau obligate să respecte legislația română.

S-a considerat că, în speță, întrucât nu deținea o licență de pescuit română, reclamantul s-a făcut vinovat de pescuit ilegal.

A fost respins argumentul reclamantului întemeiat pe aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului. S-a considerat că aceste norme nu se opuneau unei reglementări care instituie obligația de a deține o licență de pescuit română.

Curtea de Apel Constanța a ajuns la această concluzie considerând că, în temeiul articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002, navele de pescuit care arborează pavilionul unui stat membru beneficiază de acces egal la resursele maritime ale Uniunii, însă dreptul de a pescui nu era nici liber, nici nelimitat.

S-a subliniat că articolul 8 din Regulamentul menționat permitea statelor membre să adopte măsuri de urgență în cazul în care există indicii că există o amenințare gravă și neprevăzută, care rezultă din activitățile de pescuit, la adresa conservării resurselor acvatice vii sau a ecosistemului marin în apele aflate sub suveranitatea sau jurisdicția lor.

Cu toate acestea, Comisia a considerat că introducerea unor norme naționale specifice pentru pescuitul calcanului a reprezentat un răspuns la o astfel de amenințare.

Întemeindu-se pe opinia Institutului Român de Cercetare Marină, Curtea de Apel Constanța a considerat că activitatea de pescuit desfășurată de reclamantă constituia braconaj și punea în pericol echilibrul ecosistemului marin și că, prin urmare, trebuia să fie sancționată sever pentru a descuraja persoana interesată și terții să se angajeze în astfel de activități de pescuit în viitor.

Având în vedere aceste considerații, Curtea de Apel Constanța a constatat că reclamantul este  vinovat de pescuit ilegal cu materiale interzise. L-a condamnat la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare pentru încălcarea art.65 alin.(1) litera (b) din OUG nr. 23/2008. De asemenea, a aplicat trei amenzi penale în valoare de câte 6 000 RON fiecre (aproximativ 1 350 de euro), în valoare totală de 18 000 RON, pentru încălcarea art.64 lit.a, i și k din aceeași ordonanță.

De asemenea, a dispus confiscarea unei părți din valoarea navei, și anume 10 000 RON (aproximativ 2 250 EUR), precum și interzicerea pescuitului în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră pentru o perioadă de un an.

Reclamantul a sesizat Comisia pentru petiții a Parlamentului European. Comisia a trimis o solicitare de informații Comisiei Europene, care a răspuns la 28 februarie 2015.

Comisia a arătat că: „(…) În cazul reclamantului, Judecătoria Mangalia a interpretat în mod corect dispozițiile relevante ale dreptului UE privind accesul liber. Cu toate acestea (…) în urma apelului Ministerului Public, Curtea de Apel Constanța a anulat această hotărâre în octombrie 2013 și a condamnat persoana în cauză la o pedeapsă deosebit de severă. (…) Se pare că Curtea de Apel a ignorat poziția Comisiei cu privire la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii aplicabile în speță (poziția Comisiei a fost depusă la dosar) și că nu a adresat întrebări preliminare CJUE, ceea ce ar fi putut înlătura orice îndoială cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii. Având în vedere aceste elemente și faptul că prezenta cauză se referă la principii fundamentale ale dreptului UE, Comisia analizează în prezent dacă să continue procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, trimițând o scrisoare oficială de punere în întârziere.”

La 18 iunie 2015, Comisia a trimis autorităților române o scrisoare suplimentară de punere în întârziere în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

La 15 februarie 2017, Comisia a emis un aviz motivat prin care a criticat România pentru că nu a asigurat accesul egal al navelor sub pavilion bulgar la apele și resursele UE din Marea Neagră și a îndemnat autoritățile române să remedieze această situație.

Prin ordinul din 28 martie 2017, Ministerul Agriculturii și Pescuitului din România a autorizat în mod expres accesul tuturor navelor de pescuit care arborează pavilionul unui stat membru și care dețin o licență de pescuit eliberată de un stat membru pentru apele și resursele Mării Negre aflate sub jurisdicția României.

La 25 ianuarie 2018, având în vedere această modificare a cadrului juridic național, Comisia a închis procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Cu privire la încălcarea art.6 par.1 din Convenție

Reclamantul s-a plâns de condamnarea sa, pronunțată la 2 octombrie 2013 de Curtea de Apel Constanța, cu încălcarea art.6 par.1 din Convenție.

Reclamantul a susținut că a fost condamnat în mod arbitrar, deoarece Curtea de Apel a interpretat și a aplicat normele politicii comune în domeniul pescuitului într-un mod vădit incorect. A criticat, de asemenea, faptul că Curtea de Apel Constanța nu a adresat CJUE întrebările preliminare propuse de părți în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare.

La rândul său, Guvernul a considerat că hotărârea din 2 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța este motivată în mod corespunzător. În ceea ce privește faptul că instanța nu a adresat CJUE o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii, acesta a susținut că s-a motivat în mod corespunzător respingerea cererii de decizie preliminară. Întrucât reclamantul nu a reiterat această cerere în fața Curții de Apel, guvernul consideră că instanța de apel nu era obligată să sesizeze CJUE. Aceasta a indicat în mod corespunzător motivele pentru care faptele imputate reclamantului constituiau infracțiuni în temeiul dreptului național, întemeindu-se pe dispozițiile dreptului național și internațional aplicabile în speță, în special pe cele ale Convenției Organizației Națiunilor Unite privind dreptul mării și ale articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002. Se consideră că, concluzionând că navele comunitare beneficiau nici măcar de un acces liber sau nerestricționat în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, Curtea de Apel s-a pronunțat într-un mod care nu poate fi calificat drept arbitrar sau vădit nerezonabil într-o asemenea măsură încât să aducă atingere caracterului echitabil al procedurilor.

Aprecierea Curții

Principiile generale

Curtea a amintit că, în hotărârea Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) [MC], nr. 19867/12, § 83, din 11 iulie 2017, în care a examinat, din perspectiva aspectului penal al articolului 6 din Convenție, o critică întemeiată pe lipsa de echitate în raționamentul urmat de instanțele naționale, a rezumat principiile generale după cum urmează:

„a) Curtea nu are competența de a stabili nicio eroare de fapt sau de drept săvârșită de o instanță națională, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție, spre exemplu dacă pot fi considerate, în mod excepțional, o «lipsă de echitate» incompatibilă cu articolul 6 din Convenție.

  1. b) Articolul 6 par. (1) din Convenție nu reglementează admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, aspect care ține în primul rând de dreptul intern și de instanțele naționale. În principiu, chestiuni precum ponderea atribuită de instanțele naționale unui anumit element de probă sau unei anumite concluzii sau aprecieri în fața acestora nu intră în sfera controlului Curții. Aceasta nu trebuie să se substituie unei instanțe de al patrulea grad de jurisdicție și nu repune în discuție, din punctul de vedere al art.6 par.1, aprecierea instanțelor naționale, cu excepția cazului în care concluziile acestora pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile.”

În această hotărâre, Curtea a precizat că o decizie a unei instanțe interne nu poate fi calificată drept „arbitrară” într-o asemenea măsură încât să afecteze caracterul echitabil al procesului decât dacă nu este motivată sau dacă această motivare se întemeiază pe o eroare vădită de fapt sau de drept săvârșită de instanța națională care conduce la o „denegare de dreptate” [Moreira Ferreira (nr. 2), citată anterior, punctul 85].

Curtea a reamintit, de asemenea, că Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la sesizarea CJUE cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare de către instanța națională (Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, nr. 3989/07 și nr. 38353/07, § 57, 20 septembrie 2011; a se vedea, de asemenea, hotărârea Sanofi Pasteur împotriva Franței din 13 februarie 2020, nr. 25137/16, § 69).

Revine în primul rând autorităților naționale, inclusiv instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica legislația națională, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. Sub rezerva unei interpretări arbitrare sau vădit nerezonabile, rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu convenția a efectelor acestei interpretări (Thimothawes împotriva Belgiei, nr. 39061/11, § 71, 4 aprilie 2017 și jurisprudența citată).

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

În ceea ce privește situația de fapt din speță, Judecătoria Mangalia a arătat că autoritățile române l-au urmărit penal pe reclamant pentru motivul că acesta nu deținea o licență de pescuit română și că a utilizat plase interzise de dreptul român.

În hotărârea sa definitivă din 2 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanța a statuat că navele comunitare, inclusiv cele ale reclamantului, erau supuse dispozițiilor legislației române adoptate în temeiul Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării. Aceasta a aplicat în speță norme naționale care reglementează în mod specific pescuitul de calcan și a considerat că acestea nu erau contrare normelor dreptului Uniunii referitoare la politica comună în domeniul pescuitului.

Reclamantul reproșează Curții de Apel Constanța, pe de o parte, că nu a adresat CJUE o întrebare preliminară cu privire la interpretarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului și, pe de altă parte, că a adoptat o decizie pe care o consideră arbitrară în raport cu aceste norme.

Curtea arată de la bun început că prezenta cauză diferă în mod semnificativ de cauzele în care Curtea a examinat anterior obligația de motivare a instanțelor naționale în raport cu dreptul aplicabil deciziilor prin care acestea refuză să adreseze o întrebare preliminară Ullens de Schooten și Rezabek și Sanofi Pasteur, citate anterior). Prezenta cauză nu privește refuzul Curții de Apel Constanța de a sesiza CJUE cu o cerere de interpretare a dreptului Uniunii formulată de părți, ci problema dacă hotărârea definitivă din 2 octombrie 2013 a fost rezultatul unei erori vădite de drept.

Reclamantul consideră că a fost condamnat în mod arbitrar, contrar normelor de drept al Uniunii Europene. Guvernul contestă acest argument și susține că Hotărârea din 2 octombrie 2013 a fost motivată în mod corespunzător.

Trebuie să se constate că problema aplicării normelor de drept al Uniunii în cazul activităților de pescuit desfășurate în zona economică exclusivă a României în Marea Neagră s-a aflat în centrul litigiului. De asemenea, Curtea de Apel a efectuat propria interpretare a acestor norme și a aplicat legislația națională în domeniul pescuitului în prezenta cauză.

Prin urmare, instanța de trimitere este chemată să stabilească dacă motivarea hotărârii Curții de Apel Constanța cu privire la acest aspect este conformă cu standardele Convenției.

Curtea a observat că normele politicii comune în domeniul pescuitului sunt stabilite într-un ansamblu de regulamente obligatorii în toate elementele lor și direct aplicabile în statele membre. A subliniat deja în jurisprudența sa că, în ordinea juridică a Uniunii Europene, un regulament este, spre deosebire de o directivă, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre (Hotărârea din 23 mai 2016, Avotiņš împotriva Letoniei, nr. 17502/07, § 106). În conformitate cu principiul supremației dreptului Uniunii, un astfel de regulament, care are efect direct, prevalează asupra dreptului intern aflat în conflict (Bosphorus Hava Yollarin Turizm ve Ticaret Anonim in irketi împotriva Irlandei [MC], nr. 45036/98, § 92).

În speță, trebuie arătat că nava reclamantului a urcat în largul coastei române, la o distanță de 20 mile marine, în zona economică exclusivă a României. Rezultă că dispozițiile articolului 17 din Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 care prevăd accesul egal la ape și resurse din apele comunitare erau aplicabil în cazul reclamantului. În ceea ce privește dispozițiile articolul 8 din Regulamentul menționat, Curtea a constatat că autoritățile interne nu au utilizat mecanismul prevăzut la acest articol pentru a limita accesul la aceste resurse.

De asemenea, Comisia a informat autoritățile române că procedura inițiată împotriva reclamantului era contrară dreptului Uniunii, în special Regulamentelor (CE) nr. 2371/2002 și (UE) nr.  1256/2010. Aceasta a precizat că reglementarea națională care impunea o licență de pescuit română și prevedea o dimensiune minimă a ochiurilor de plasă în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră era contrară normelor politicii comune în domeniul pescuitului. Poziția Comisiei, care se referea în mod specific la cazul reclamantului, a fost comunicată autorităților române cu mult timp înainte de pronunțarea hotărârii definitive a Curții de Apel.

Neîndeplinirea de către statul pârât a obligațiilor care îi revin în temeiul politicii comune în domeniul pescuitului a făcut, de altfel, obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor referitoare la incidentul în care a fost implicat reclamantul și la alte incidente similare. Această procedură era pendinte la momentul la care Curtea de Apel a adoptat hotărârea definitivă din 2 octombrie 2013, iar Comisia a închis procedura numai după ce România își modificase legislația internă și normele privind accesul la apele și la resursele Mării Negre aflate sub jurisdicția sa pentru a le alinia la dreptul Uniunii Europene.

Având în vedere dispozițiile Regulamentul (CE) nr. 2371/2002 și opinia foarte clară a Comisiei Europene cu privire la aplicarea normelor politicii comune în domeniul pescuitului, Curtea a considerat că, prin condamnarea reclamantului, deși, potrivit Comisiei, procedura inițiată împotriva sa era contrară acestor norme, Curtea de Apel Constanța a săvârșit o eroare vădită de drept. În cazul în care existau îndoieli, Curtea de Apel Constanța ar fi putut sesiza CJUE cu privire la interpretarea normelor în cauză.

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că reclamantul a fost victima unei „denegări de dreptate”.

Prin urmare, a fost încălcat art.6 par.(1) din Convenție.

Cu privire la încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

Reclamantul a susținut că pedepsele complementare, și anume confiscarea unei părți din valoarea navei și interzicerea pescuitului, care i-au fost aplicate de Curtea de Apel, au fost nelegale și că au încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Guvernul a arătat că interdicția temporară de pescuit în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, impusă reclamantului de Curtea de Apel Constanța, nu a încălcat dreptul persoanei în cauză de a-și respecta proprietatea.

Având în vedere legislația română în vigoare la data faptelor din litigiul principal, reclamantul, care nu deținea o licență de pescuit română, nu poate pretinde că avea în patrimoniul său un bun actual, și anume dreptul de a pescui în această zonă, sau o „încredere legitimă” în materializarea unui astfel de drept.

Reclamantul a susținut că dreptul său de a pescui în această zonă era garantat de normele politicii comune în domeniul pescuitului și că, prin urmare, acesta constituia un bun în sensul articolul 1 din Protocolul nr. 1. În consecință, interdicția de pescuit care i-a fost impusă de Curtea de Apel Constanța i-ar fi încălcat dreptul la respectarea proprietății sale și l-ar fi privat de o sursă importantă de venituri.

Aprecierea Curții

Curtea a subliniat că o autorizație de exercitare a unei activități comerciale constituie un bun și că retragerea unei astfel de licențe constituie o încălcare a dreptului garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (a se vedea, printre multe exemple, Hotărârea Tre Traktörer AB împotriva Suediei din 7 iulie 1989, § 53, §; MEGADAT COM SRL împotriva Moldovei, nr.21151/04, § 63, și Vékony împotriva Ungariei, cererea nr. 65681/13, § 29 și 30 din 13 ianuarie 2015).

În speță, s-a constatat că reclamantul deținea o licență de pescuit bulgară în temeiul căreia era autorizat să pescuiască în apele comunitare, inclusiv în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră. Interdicția temporară de a pescui în această zonă impusă de Curtea de Apel Constanța a limitat, așadar, domeniul de aplicare al licenței.

Este adevărat că licența a rămas valabilă (a se vedea a contrario Hotărârea Tre Traktörer AB, citată anterior, § 53, și Hotărârea Vékony, citată anterior, § 29).

Cu toate acestea, Curtea a arătat că a statuat deja că articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție era aplicabil chiar și atunci când licența în cauză nu a fost retrasă, ci lipsită de sens (Hotărârea Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei [MC], § 177 și 178).

În speță, pescuitul în „apele comunitare” din Marea Neagră ține de exercitarea normală a activității reclamantului. Interzicerea temporară a pescuitului în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră, care face parte din „apele comunitare”, a privat parțial licența de substanță. Prin urmare, Curtea a considerat că această interdicție constituie o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea proprietății sale, mai precis a intereselor economice legate de activitatea sa de pescuit în zona economică exclusivă română din Marea Neagră (a se vedea, mutatis mutandis, O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd/Irlanda, nr. 44460/16, § 90, 7 iunie 2018). Rezultă că această critică este compatibilă ratione materiae cu dispozițiile articolul 1din Protocolul nr. 1.

Reclamantul a susținut că pedepsele complemetare care i-au fost aplicate de Curtea de Apel Constanța au fost nelegale și disproporționate. Dimpotrivă, guvernul arată că aceste sancțiuni au fost prevăzute la articolele 64 și 65 din OUG nr. 23/2008 și că aceste dispoziții erau accesibile, precise și previzibile. S-a arăta că aceste dispoziții urmăreau să protejeze ecosistemul marin de efectele negative ale braconajului. Pentru a stabili sancțiunile în cauză, Curtea de Apel Constanța a pus în balanță diferitele interese în cauză și a examinat proporționalitatea măsurii în raport cu obiectivul de interes general urmărit.

Curtea a constatat de la bun început că Curtea de Apel Constanța ar eținut că reclamantul se face vinovat de pescuit ilegal cu materiale interzise și a aplicat pedepse complementare de natură pecuniară, pe lângă pedeapsa privativă de libertate și amenzile penale: confiscarea bunului și interzicerea temporară a pescuitului în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

Pedepsele complementare aplicate reclamantului constituie o încălcare a dreptului persoanei în cauză la respectarea bunurilor sale și că această ingerință este considerată o „reglementare a folosinței bunurilor” în sensul articolul 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, pentru interdicția temporară de pescuit, Hotărârea O’Sullivan McCarthy Mussel Development Ltd, citată anterior, § 104).

În continuare, Curtea a subliniat că articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție impune, în primul rând, ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală: a doua teză a primului paragraf al acestui articol autorizează privarea de bunuri numai „în condițiile prevăzute de lege”; al doilea paragraf recunoaște dreptul statelor de a reglementa folosința proprietății prin punerea în aplicare a „legilor”. Rezultă că necesitatea de a verifica dacă a fost atins un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și necesitatea de a proteja drepturile fundamentale ale justițiabililor nu poate fi resimțită decât atunci când a devenit evident că ingerința în cauză a respectat principiul legalității și nu a fost arbitrară (Hotărârea Iatridis împotriva Greciei, nr. 31107/96, § 58).

În speță, Curtea a arătat că pedepsele complementare aplicate de Curtea de Apel Constanța reclamanului se întemeiau pe dispozițiile OUG nr. 23/2008). Cu toate acestea, tocmai a constatat că condamnarea penală a reclamantului era rezultatul unei erori vădite de drept.

Prin urmare, dispozițiile de mai sus nu ar putea servi drept temei de drept pentru sancțiunile pecuniare complementare impuse reclamantului atunci când standardele europene clare îi permiteau să pescuiască în zona economică exclusivă a României din Marea Neagră.

În aceste condiții, nu este necesar să se examineze dacă s-a realizat un just echilibru între cerințele interesului general al Comunității și necesitatea de a proteja drepturile particularilor.

Prin urmare, a fost încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenție.

Despăgubiri. Costuri și cheltuieli

Având în vedere toate informațiile de care dispune și care se pronunță în mod echitabil, astfel cum se prevede la articolul 41 din Convenție, Curtea a decis să acorde reclamantului suma de 6.500 de euro, pentru ansamblul prejudiciilor, la care se adaugă orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă. De asemenea, Curtea a obligat statul român să achite reclamantului suma de 4.574 de euro, pentru costuri și cheltuieli.

No related posts.

Lasă un comentariu


+ 7 = nine