Interviu cu dl. Nicolae Prelipceanu

images

Nicolae Prelipceanu (n. 10 august 1942, Suceava) este un poet şi publicist român contemporan. A urmat liceul la Curtea de Argeş şi a absolvit Facultatea de Litere la Cluj-Napoca. A lucrat ca redactor la revista „Tribuna” din Cluj-Napoca şi la ziarul „România liberă”, unde a coordonat pagina culturală. A fost consilier de stat în guvernul Victor Ciorbea. În prezent este redactor-şef al revista „Viaţa românească”. Este membru în structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor şi membru în consiliul consultativ al revistei „Steaua” din Cluj-Napoca.

Debutează în 1966 cu volumul Turnul înclinat. Dintre numeroasele volume de versuri, s-a bucurat de o foarte călduroasă primire critică selecţia Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu, Editura Eminescu, 1999, în care sunt adunate versuri din plachetele: De neatins de neatins, 1978, Jurnal de noapte, 1980, Fericit prin corespondenţă, 1982, Binemuritorul, 1996, Zece minute de nemurire (1983), Scara interioară (1987).

 

1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?

 

Ei, cum Dumnezeu să nu fie o altă Românie cea de azi faţă de cea dinainte de 1989? Cu toate sechelele noastre, chiar noi, cei care am trăit înainte de ’89, nu mai suntem aceiaşi. Dreptul la opinie liberă ne-a îndreptat puţin spinările încovoiate. Prin ’53 sau ‘54, tatăl meu, magistrat într-o reşedinţă de raion din Ardealul îndepărtat, a fost prima oară confruntat cu noua „justiţie”: secretarul de raion l-a chemat şi i-a spus cum să soluţioneze un dosar în care un activist abuziv fusese dat în judecată de ţăranii dintr-un sat pentru brutalităţile la care-i supusese în cursul colectivizării. Tatăl meu, uimit, nu s-a supus şi a trebuit, nu mult timp după aceea, să se deghizeze, departe, mai la sud, în notar public. Nu-i vorbă că „braţul lung al revoluţiei” l-a ajuns şi acolo peste câţiva ani, trimiţându-l în şomaj şi apoi ca jurisconsult de IAS, dacă mai ţineţi minte ce era asta. Înainte de 1989, după cum se ştie, dreptatea era una de clasă, adică exact la polul opus justiţiei adevărate.  Căci justiţia e de principiul „amicus Plato sed magis amica veritas”. După 1989, fireşte, lucrurile au fost repuse în matca lor firească. Chiar dacă există şi azi imixtiuni ale politicului, ele nu mai sunt obligatorii şi cred că un judecător care nu se conformează, am naivitatea să cred asta, nu mai este silit să-şi părăsească profesia. Deşi, pensionarea intempestivă a procurorului Dan Voinea, care lucra la dosarele revoluţiei, ar demonstra că m-am pripit.

 

2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?

 

Dar cei formaţi, sau mai bine zis deformaţi de falsa justiţie a regimului comunist, chiar sunt buni specialişti? Cel care a învăţat multă vreme, fie şi cu de-a sila, să judece doar după legea „eticii şi echităţii socialiste” nu mai e, orice aţi spune, un bun specialist pentru aceste vremuri. Pur şi simplu, pentru că răspunde exigenţelor altui tip de justiţie. Chiar dacă nu m-aş gândi cu capul meu şi tot aş fi de acord cu soluţia din Germania, unde judecătorii din fosta R.D.G., înţeleg, au fost epuraţi. Dar şi fără modelul german e foarte limpede că nu poţi face justiţie independentă cu oameni obişnuiţi să li se dicteze soluţiile de către partid. Şi chiar dacă nu să li se dicteze fiecare, oricum, modelul fiind creat, el lucra în capul lor mai mult decât impulsul de dreptate, să zicem, absolută. Deci, cred că magistraţii dinainte ar trebui să se reprofileze. Numai că la noi ei au fost reprofilaţi în funcţii care conduc justiţia, o soluţie tipică românească. Pentru că aici nu e estul Germaniei, ci Estul propriu zis.

 

3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?

 

Sigur, independenţa justiţiei e un ideal, mai ales aici, la noi, unde dăinuie sechelele de care am vorbit mai sus. Cred totuşi că-şi face loc o anume independenţă a justiţiei, deşi mă tem că o justiţie absolut independentă nu există încă şi nu numai la noi. Văd, de altfel, la televizor, citesc în ziare despre cazuri clare de influenţă politică asupra justiţiei. Cazul recent, al lui Dominique de Villepin, în Franţa, pe care preşedintele Nicolas Sarkozy l-ar fi vrut condamnat şi scos din viaţa politică, îmi confirmă independenţa acelei justiţii. Nu exclud alte episoade, care pot susţine exact contrariul. La noi, modalităţile de influenţare, eventuală, a justiţiei, sunt grosolane, ca mai toate metodele din viaţa politică românească. Probabil că se dă un telefon sau se sugerează că preşedintelui sau altui suspus i-ar plăcea cutare soluţie şi probabil că unii judecători, mai ales dintre cei care au deja antrenamentul unui asemenea comportament, dinainte de 1989, reacţionează conform aşteptării celui care dă telefonul sau a celui de mai sus de telefonist. Desigur există şi presiunile de alt tip, cu avansarea etc.. Nu am acum în minte toate pârghiile pe care le vezi, ca la Roentgen, în atâtea soluţii date unor dosare. Dincolo de zona aceasta, de sus, cred că justiţia e independentă. Numai că, aş spune, ce folos dacă independenţa nu e de sus şi până jos? Mai sunt şi alte influenţe: un magistrat român a retrocedat (în cazul nostru verbul e pur simbolic) o vilă superbă pe un act din primăvara sau vara lui 1940, care avea înscrisă adresa „str. Nicolae Iorga”. Marele istoric nu fusese încă ucis şi asta ştia, poate, şi magistratul respectiv, cum ar fi trebuit să ştie că străzilor nu li se dădeau nume de personalităţi în viaţă (cu excepţia şefilor de state aliate, căci strada se numea… Mussolini). Oare cât o fi costat lapsusul acelui judecător?

 

4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?

 

Sunt două locuri în care un cetăţean român nu ar trebui să ajungă niciodată: la spital şi la judecătorie. Aşa se spune. Nici eu n-aş vrea să ajung în nici unul dintre aceste două locuri. Am, totuşi, încredere în magistratul român, deşi îmi păstrez şi o serioasă îndoială. Dar încrederea mea e cu atât mai solidă, cu cât sunt mai departe de tribunal. Când mă apropii, ea mai păleşte… Datorită educaţiei mele, sunt uluit ori de câte ori de un judecător care a luat mită. Toţi ne imaginăm că un magistrat ar trebui să fie ca-n ţările civilizate, unde nu te poţi apropia de el spre a-l influenţa. Poate că e o naivitate, aşa cum naivitate a fost, cât eram sub talpa comunistă convingerea că sub poala democrată e însuşi paradisul. Noi avem în minte figuri, mai mult de cinema, ale unor judecători americani sau englezi, mai puţin germani sau francezi. Dar noi nu suntem nici americani, nici englezi, nici germani şi nici, vai, francezi. Şi atunci cum să nu te miri când deschizi ochii la omul real, de la noi, fie el şi judecător, că nu e ca aceia. Dar sunt convins că poate deveni.

 

5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S-a născut oare judecătorul ideal?

 

Judecătorul ideal nu s-a născut, cum nici cetăţeanul ideal nu s-a născut şi nenăscut va rămâne. Omul nu e un robot, iar judecătorul, oricât ar fi el de drept, tot om rămâne şi poate greşi. Cred că primul pas pe care ar trebui acest corp profesional să-l facă ar trebui să fie, dacă nu eliminarea, atunci măcar înlăturarea de la decizia asupra justiţiei şi a judecătorilor a tuturor acelora care s-au ilustrat în pseudo-justiţia comunistă, ca să nu mai vorbesc de aceia care au fost chiar informatori ai Securităţii. Dacă magistraţii vor spune nu politicienilor care vor mai încerca să se amestece în actul de justiţie, atunci publicul îşi va schimba opinia. Sau dacă nu şi-o va schimba el, publicul de azi, atunci va fi schimbat publicul, pentru că pe termen lung, spunea un vestit economist, toţi suntem morţi, iar generaţiile viitoare se vor trezi la o altă realitate a justiţiei. Sigur că judecătorul care are de soluţionat 50 de dosare pe săptămână nu va avea timp să asculte cum trebuie ce i se spune de către împricinaţi sau martori şi eroarea se poate strecura, dar asta să nu cumva să-l deformeze în alt sens, nu departe de cel din socialism, adică să nu prea dea atenţie omului din faţa sa. E un pericol care-l pândeşte pe magistrat dintotdeauna. Pentru că magistratul nu e Dumnezeu. La Judecata de Apoi va fi şi el un împricinat, ca toată lumea, în genunchi.

Related posts:

  1. Interviu cu dl. Robert Schwartz
  2. Interviu cu dl. Dan Grigore
  3. Interviu cu dl. Cătălin Tolontan
  4. Interviu cu dl. Matei Vişniec
  5. Interviu cu dl. Virgil Nemoianu

Tags: , , , , , , ,


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− 1 = six

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)