Revocarea din funcţie a unui judecător, motivată în parte de conduita sa în viaţa privată. Garanţii împotriva caracterului arbitrar

CEDO, cauza Özpinar c. Turciei, hotărârea din 19 octombrie 2010, cererea nr. 20999/04

Situația de fapt

Reclamanta, domnişoara Arzu Özpınar, este resortisant turc, născută în 1972 şi are domiciliul în Ankara. Pe 22 iulie 1997, domnişoara Özpınar a fost numită judecător în Karaçoban, Erzurum. În 1999 a fost mutată în Gülnar, un cartier din oraşul Mersin, unde a lucrat timp de trei ani şi jumătate.

A. Ancheta condusă de către inspector

Din dosar reiese că în mai 2002, s-a deschis o anchetă disciplinară împotriva unui procuror şi a doi judecători, printre care şi reclamanta, ca urmare a unui denunţ anonim făcut „în numele unui grup de poliţişti patrioţi” şi a unei plângeri a procurorului provinciei Gülnar şi a reprezentantului directorului direcţiei pentru siguranţă din Gülnar. De asemenea, reiese şi că s-a iscat o dispută între diferiţi magistraţi şi funcţionari şi că aceştia au depus plângeri unii împotriva celorlalţi.

Printr-o  scrisoare din 20 mai 2002, semnată de inspector, reclamantei i s-a adus la cunoştinţă deschiderea pe 6 mai 2002 a acestei anchete împotriva ei. I s-a cerut să răspundă următoarelor acuzaţii, structurate în şapte puncte principale:

1) În urma unei dispute cu mama sa, reclamanta s-ar fi mutat din casa unde cele două locuiau împreună, pe vremea când era necăsătorită, pentru a locui într-un apartament pentru care se ştia că plăteşte chiria dl. G.A., căsătorit, cu patru copii. Se presupunea că reclamanta a avut relaţii apropiate cu acest avocat: ceea ce i-a permis acestuia să intre în biroul său de mai multe ori, a plecat din instanţă în maşina acestuia, şi a luat prânzul de două ori cu acesta în birou. Astfel, s-a creat convingerea că procesele în care pleda acesta  aveau să fie judecate în favoarea lui.

Reclamanta a lăsat să se mai creadă că avea o relaţie apropiată cu H.M., un primar, S.Y., un consilier local, un jandarm, H.A., un director de la ocolul silvic, dar şi cu avocatul menţionat anterior. Mai exact, aceasta i-ar fi permis lui H.M. să intre în biroul ei, ar fi părăsit instanţa în maşina lui, îşi petrecuse singură week-end-urile vara la casa de vacanţă a acestui primar, ar fi rămas singură cu un jandarm în biroul său, cu uşa încuiată.

3) În incinta Palatului de Justiţie, reclamanta s-ar fi certat cu mama sa, care locuieşte în altă casă.

4) Şase luni mai târziu, reclamanta a venit la tribunal într-un taxi, care se spune că ar fi fost plătit de sus-numitul avocat.

5) Reclamanta ar fi dispus liberarea provizorie a aceluiaşi acuzat din două cauze în care acesta a fost reprezentat de respectivul avocat, astfel: (a) în cadrul unei acţiuni penale împotriva lui M.K., acuzat de loviri sau alte violenţe asupra  unei terţe părţi, reclamanta ar fi dispus la 9 februarie 2001 liberarea provizorie pe cauţiune, împotriva cererii de menţinere în arest făcută de procurorul competent, (b) reclamanta s-ar fi întors mai repede (pe 4 aprilie) din concediul început la 1 aprilie, după care pe 9 aprilie 2002 a dispus liberarea provizorie a aceleiaşi persoane, acuzată din nou de loviri.

(6) În anumite zile, reclamanta ar fi fost machiată strident, şi ar fi purtat în timpul programului de lucru, o fustă mult prea scurtă, necorespunzătoare statutului său de judecătoare.

(7) Reclamanta ar fi avut obiceiul de a întârzia la lucru nemotivat, de a pleca de la lucru mai devreme şi de a lipsi în repetate rânduri.

Inspectorul îi mai aducea la cunoştinţă reclamantei prin această scrisoare că i se acordă un termen de trei zile (termenul minim impus de lege) pentru ca aceasta să prezinte apărarea sa în scris, conform prevederilor art. 84 din Legea nr. 2802 privind judecătorii şi procurorii.

Pe 21 mai 2002, reclamanta a prezentat o cerere de prelungire a termenului acordat, care a fost respinsă de inspector. Apoi, aceasta a depus pledoaria sa de apărare în care respingea toate acuzaţiile care i se aduceau. Aceasta sublinia cât de dificil era să pregătească o apărare detaliată, având în vedere volumul de lucru pe care îl avea, şi contesta modul în care se făcuse cercetarea judecătorească.

În ceea ce priveşte fondul, reclamanta a explicat că părăsise locuinţa mamei sale din cauza disputelor cu aceasta. Apoi, aceasta a locuit o perioadă într-o casă destinată pedagogilor. Totuşi, din cauză că sistemul de încălzire nu funcţiona, s-a văzut nevoită să caute o altă casă cu chirie. Cu ajutorul d-lui. G.A., a putut să găsească o casă departe de oraş pentru care proprietarul nu a pretins chirie,  în ciuda propunerii sale. Reclamanta a declarat că această situaţie îi convenea; mai ales pentru că trebuia să o întreţină nu numai pe mama sa, ci şi pe sora sa, studentă la Ankara. Cinci luni mai târziu, aceasta s-a mutat. A afirmat că îl cunoscuse pe avocat cu această ocazie şi că nu a avut nicio relaţie cu el în viaţa privată.

În ceea ce priveşte acuzaţia că reclamanta ar fi hotărât în favoarea clienţilor avocatului menţionat anterior, aceasta declara că avocatul pleda în foarte puţine cauze în faţa instanţei sale şi că o analiză în detaliu a dosarelor din instanţă va demonstra că nu i se acordase niciun fel de favoare.

În ceea ce priveşte respectarea programului de lucru, aceasta a susţinut că acuzaţiile erau nefondate, în condiţiile în care o simplă analiză a cauzelor în care a judecat (din 400 de dosare repartizate, au rămas pendinte numai 156) ar demonstra eficienţa sa, care i-a adus şi o promovare pentru excepţie în decembrie 2001.

Legat de ţinuta sa şi machiajul, reclamanta a respins toate acuzaţiile şi a declarat că nu a purtat niciodată fustă scurtă.

În ceea ce priveşte acuzaţia că ar fi avut relaţii apropiate cu mai multe persoane, reclamanta a fost surprinsă şi a declarat că era vorba de o calomnie.

Referitor la punerea în libertate a unui deţinut, reclamanta a contestat acuzaţiile, susţinând că, pe de o parte, arestul preventiv trebuia considerat o măsură provizorie excepţională, lăsată la aprecierea judecătorilor, şi pe de altă parte că nu exista nicio dovadă în dosar, care să sugereze că luase această decizie sub influenţa alegerilor din viaţa privată. La momentul la care a luat prima decizie de punere în libertate, pe 9 februarie 2001, reclamanta locuia cu  mama sa şi nu îl cunoştea pe avocat, care de altfel nici nu îl reprezenta pe acuzatul în cauză. În ceea ce priveşte a doua decizie de punere în libertate din 11 aprilie 2002, reclamanta a subliniat că însuşi procurorul solicitase punerea în libertate a acuzatului. În acest scop, reclamanta a contestat presupusa legătură între această ultimă decizie şi întoarcerea sa timpurie din concediu, explicând că în trecut se întâmplase de mai multe ori să fie nevoită să se întoarcă mai devreme din concediu, din motive personale.

Reclamanta mai declara:

„Din câte ştiu eu, nu există nicio regulă care să le interzică magistraţilor să primească vizitatori bărbaţi […] Pot fi în acelaşi timp magistrat, necăsătorită şi femeie […] Însă, înainte de toate, sunt o fiinţă umană. Şi eu, ca orice altă persoană, am dreptul de a primi vizite. Nu poate exista o infamie mai răutăcioasă decât să se presupună că aş putea fi în stare să am o relaţie sexuală cu orice persoană care trece pragul biroului meu […].

Este evident că deschiderea unei anchete vizând persoanele cu care am interacţionat social, care au intrat în biroul meu, pe baza faptului că sunt necăsătorită şi a certurilor cu mama mea, nu are niciun fundament legal.”

Între 19 mai şi 3 iunie 2002, inspectorul a audiat aproximativ patruzeci de martori.  Reiese că aceştia au fost interogaţi cu privire la zvonurile legate de relaţiile reclamantei în viaţa profesională şi privată, ţinuta sa la lucru şi în afara programului, respectarea orarului de lucru, vacanţele sale.

Numeroşi martori (sub-prefect, director de unitate militară, procurori, judecători, jandarmi, directori de la biroul de cadastru, grefierul din Gülnar, funcţionari de la Palatul de Justiţie, avocaţi şi un număr de diverşi funcţionari – poliţişti, gardieni etc.) au declarat că auziseră zvonuri cum că reclamanta ar duce o viaţă imorală. În special, aceştia auziseră că reclamanta avea relaţii foarte apropiate cu mai multe persoane. Aceiaşi martori au mai afirmat fie că au auzit că reclamanta purta ţinute necorespunzătoare la locul de muncă, fie că au văzut-o purtând o fustă scurtă (după spusele unora cu două degete deasupra genunchiului, iar după alţii cu 10-12 cm deasupra genunchiului). Unul dintre martori afirma în special că:

„Judecătoarea A. Özpınar este ceea ce putem numi o neruşinată. Am auzit că purta fustă scurtă, însă eu nu am văzut-o niciodată cu ochii mei […]”

Cu toate acestea, anumiţi martori (primarul din Gülnar, directorul delegat de la direcţia de învăţământ naţional, directorul registrului funciar, directorul de la starea civilă, directorul biroului electoral, directorul de executare, funcţionarii de la palatul justiţiei şi mulţi alţi funcţionari) au contrazis declaraţiile de mai sus, afirmând că d-oara Özpınar era o judecătoare bună, cu o ţinută corespunzătoare şi care respecta programul de lucru.

De altfel, inspectorul a examinat dosarele în care a judecat reclamanta în timpul exercitării funcţiei, inclusiv cauzele în care a pledat dl. G.A. Concluziile nu au fost de natură să sprijine ipoteza conform căreia numărul dosarelor în care a pledat dl. G.A. ar fi sporit în timpul exercitării funcţiei de către reclamantă. În ceea ce priveşte cauzele, părea că reclamanta urmase mai degrabă o carieră de succes ca judecător: nu primise niciodată vreo mustrare privind corupţia, cauzele erau judecate la termen, etc.

Niciunul dintre elementele anchetei (declaraţiile martorilor, rapoarte privind examinarea dosarelor în care a judecat reclamanta etc.) nu a fost adus la cunoştinţa reclamantei, care declară că i s-au comunicat aceste elemente ale dosarului abia acum, cu ocazia procedurii din faţa Curţii.

La 27 mai. 2002, reclamanta a fost eliberată din funcţie. Cu toate acestea, ca urmare a contestaţiilor sale, a fost reintegrată la 4 iunie 2002. Apoi a fost mutată la Seydişehir, Konya.

B.  Revocarea reclamantei din funcţie

La 31 martie 2003, inspectorul responsabil cu anchetarea acuzaţiilor respective şi-a prezentat raportul. Acest raport nu a fost comunicat reclamantei. Inspectorul a clasificat faptele care i se reproşau reclamantei în patru rubrici: (a) prin atitudinile şi relaţiile sale necorespunzătoare a adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei sale şi a pierdut orice urmă de demnitate şi consideraţie personală; (b) nu a acordat respect profesiei sale, purtând un machiaj strident şi ţinute necorespunzătoare; (c) a dat de înţeles că lăsa sentimentele personale să intervină în activitatea sa profesională; (d) avea obiceiul să întârzie nemotivat la lucru, să plece mai devreme şi să lipsească cu numeroase ocazii.

Direcţia generală de cercetări penale a Ministerului Justiţiei a transmis dosarul privind ancheta disciplinară Consiliului Superior al Magistraturii, organul de decizie competent în materie.

La  noiembrie 2003, Consiliul Superior al Magistraturii, reunit în şedinţă plenară, a decis, în majoritate, să revoce reclamanta din funcţie, în temeiul art. 69 din Legea nr. 2802. Certificând constatările inspectorului şi fără să cerceteze în amănunt faptele pe care se baza raportul, acesta a concluzionat că:

„În ceea ce priveşte ancheta cu privire la acuzaţiile aduse judecătoarei Arzu Özpınar, s-a stabilit că prin atitudinile şi relaţiile sale necorespunzătoare, aceasta a adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei sale şi a pierdut orice urmă de demnitate şi consideraţie personală; că a dat de înţeles că lasă sentimentele personale să intervină în activitatea sa profesională; că are obiceiul să întârzie nemotivat la lucru, să plece mai devreme şi să lipsească în repetate rânduri. Prin urmare, aceasta este revocată din funcţie […]”.

Trei membri ai Consiliului (din şapte) s-au opus deciziei de revocare, considerând că faptele stabilite necesită numai o sancţiune de mutare.

Reclamantei i-a fost comunicat numai dispozitivul deciziei de revocare.

Între timp, reclamanta a obţinut un certificat de virginitate datat 12 noiembrie 2003 şi ziua următoare, în baza acestui document a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii să reanalizeze decizia de revocare. În sprijinul afirmaţiilor sale, reclamanta contesta imparţialitatea inspectorului şi modul său de a conduce ancheta, care nu respecta niciunul dintre drepturile la apărare.

În ceea ce priveşte fondul, aceasta sublinia că ancheta fusese bazată numai pe zvonuri, şi că nu era susţinută de niciun element obiectiv. În plus, aceasta avea dubii cu privire la noţiunea de „convingere largă”, exprimându-se astfel:

„Oare există fotografii, casete video sau alt document care să indice că eram cu persoanele citate? Există o singură dovadă care să mă prezinte pe stradă de mână cu aceste persoane sau cu un comportament indecent ? Câte persoane trebuie să ştie că am o relaţie indecentă?

Faptul că există o zvon conform căruia am o relaţie, reprezintă adevărul, chiar dacă nu sunt implicată în nicio relaţie (cu persoanele menţionate) ? În plus, a cui este această convingere ? Câte persoane ar trebui să depună mărturie pentru a se ajunge la concluzia că este o convingere largă ? […]

Vizita unui avocat care vine la un magistrat într-un cadru de schimburi umane nu înseamnă absolut deloc că există o relaţie intimă.”

La 20 noiembrie 2003, cererea sa a fost respinsă de Consiliu; acesta îi aducea la cunoştinţă numai respingerea cererii.

Reclamanta a formulat o contestaţie împotriva deciziei de revocare, în termenul prevăzut în acest sens. Aceasta insista asupra argumentelor apărării pe care le prezentase înainte. A mai susţinut şi că reproşurile care i se aduceau erau fondate pe considerente subiective şi pe zvonuri.

Pe 12 ianuarie 2004, după ce a audiat-o pe reclamantă, Consiliul Superior al Magistraturii, reunit în forma sa de examinare a contestaţiilor, în şedinţă cu membrii titulari şi supleanţi, a respins contestaţia reclamantei.

Pe 19 ianuarie 2004, reclamanta a fost informată de faptul că îi fusese respinsă contestaţia, fără însă să i se comunice o decizie motivată.

Asupra admisibilității

A. Examinarea capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 şi 13 din Convenţie

În temeiul art. 6 par. 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de lipsa unei căi de recurs interne care să îi fi permis să conteste decizia Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) şi prin care să valorifice capetele de cerere privind ancheta disciplinară.

Invocând art. 6 par. 3 a, b şi d) din Convenţie, aceasta mai susţine că nu a dispus de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării sale, că accesul la dosarul de anchetă, declarat confidenţial, i-a fost interzis, că nu cunoaşte nici măcar acum în baza căror acuzaţii şi dovezi a fost revocată din funcţie de către CSM de vreme ce Consiliul nu i-a adus acest lucru la cunoştinţă şi, în cele din urmă, că pune la îndoială că depoziţiile martorilor apărării au fost luate în calcul în evaluarea probelor.

Curtea observă în primul rând că în ceea ce priveşte aplicarea criteriilor enunţate în hotărârea  Vilho Eskelinen c. Finlandei [(MC), nr. 63235/00, pct. 62], şi în măsura în care dreptul intern nu oferea reclamantei nicio posibilitate de a face recurs la decizia CSM, calitatea sa de magistrat, în principiu, reprezintă un obstacol în ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 6 (Serdal Apay c.Turciei (dec.), nr. 3964/05, 11 decembrie 2007).

Cu toate acestea, sub rezerva existenţei unui capăt de cerere cu privire la art. 8 din Convenţie, Curtea, care stăpâneşte calificarea juridică a faptelor în cauză (Guerra şi alţii c.Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I), consideră că este necesar să se examineze aceste capete de cerere sub incidenţa art. 13 din Convenţie.

B. Cu privire la art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție

Printr-o scrisoare datată 28 septembrie 2004, reclamanta susţinea că a fost victima unei discriminări pe criterii de sex, în măsura în care colegilor săi de sex masculin li s-a dat o simplă sancţiune disciplinară, chiar şi atunci când s-a dovedit că aceştia aveau relaţii extraconjugale, în timp ce ei i s-a dat o pedeapsă mult mai severă în baza unor simple zvonuri referitoare la presupuse relaţii.

Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 35 par. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată „decât […] în termen de şase luni de la data pronunţării hotărârii interne definitive”. În plus, în baza paragrafului 4 din acelaşi articol, ea poate să respingă orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea respectivului articol „în oricare dintre etapele procedurii”.

Curtea observă că decizia internă definitivă a fost adoptată la 12 ianuarie 2004 şi că reclamanta ştia de aceasta de la 19 ianuarie, adică cu mai mult de şase luni înainte de 28 septembrie 2004, dată la care reclamanta a prezentat acest capăt de cerere separat de cerere.  Cum reclamanta nu a adus argumente privind existenţa unor împrejurări care ar fi întrerupt acest termen, Curtea a concluzionat că cererea de faţă este tardivă în ceea ce priveşte capătul de cerere respectiv.

Faptul că Guvernul nu a adus observaţii pe această temă nu poate duce la o schimbare a situaţiei. Conform practicii sale în domeniu, Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula de şase luni din simplul motiv că un guvern nu a formulat excepţia preliminară fondată pe această regulă (Walker c. Regatului-Unit (dec.), nr. 34979/97, Belaousof şi alţii c. Greciei, nr. 66296/01, pct. 38, 27 mai 2004).

Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins în temeiul art. 35 par. 1 şi 4 din Convenţie.

C. Neepuizarea căilor de atac interne privind cererile întemeiate pe art. 8 şi 13

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta susţine că reclamanta nu a ridicat în faţa CSM – chiar şi în fond – capetele de cerere pe care le prezintă cu titlul de dreptul său la respectarea vieţii private şi absenţa unei căi interne de atac, sau chiar o atingere a dreptului său la apărare.

Reclamanta respinge argumentele Guvernului şi răspunde că, în faţa inspectorului şi a CSM, a tot invocat aceste capete de cerere şi aduce în sprijinul afirmaţiilor sale înscrisurile depuse în faţa acestora. De fapt, reclamanta reaminteşte că, în memoriile sale prezentate inspectorului şi CSM, a contestat imparţialitatea inspectorului şi modul în care acesta a condus ancheta, punând accent pe dreptul ei la apărare. În plus, aceasta subliniază că aşa-zisa anchetă viza direct viaţa sa privată.

Curtea reaminteşte faptul că regula epuizării căilor de atac interne prevăzută la art. 35 par. 1 din Convenţie urmăreşte să acorde statelor contractante ocazia de a preveni sau de a repara încălcările ce le sunt imputate înainte ca aceste încălcări să-i fie supuse atenţiei. Această regulă nu limitează în niciun caz Curtea la un concept formalist şi artificial, care ar consta în exigenţa unei formulări exacte referitoare la o dispoziţie din Convenţie.

În speţă, Curtea ia notă în primul rând că reclamanta a fost subiectul unei proceduri disciplinare care s-a încheiat cu revocarea sa din funcţie. Pe parcursul desfăşurării acestei anchete, i s-a cerut să răspundă unor acuzaţii care vizau nu numai viaţa profesională, ci şi viaţa sa privată. În plus, în înscrisurile depuse în faţa inspectorului şi a CSM, a adus numeroase argumente cu privire la drepturile sale la apărare şi la respectarea vieţii sale private.

Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară a Guvernului.

Asupra art. 8 din  Convenţie

Reclamanta pretinde că ancheta condusă în principal privind aspecte variate ale vieţii sale private şi revocarea din rândul magistraţilor, ce a urmat, încalcă dreptul său la respectarea vieţii private, protejat la art. 8 din Convenţie. În plus, aceasta se plânge că nu a putut beneficia de o cale de atac eficientă în această privinţă.

A. Cu privire la existenţa unei ingerinţe în dreptul garantat la art. 8

Reclamanta consideră că din dosar reiese că procedura disciplinară îndreptată împotriva ei nu viza numai acţiunile ei în cadrul funcţiei pe care o îndeplinea, ci că esenţa acesteia era reprezentată de numeroase aspecte din viaţa sa privată şi de familie (întreţinerea de relaţii apropiate cu cei din jur, purtarea unei fuste scurte, machiajul, mutatul din casa unde locuia împreună cu mama sa, etc.). Aceasta subliniază că a fost revocată din funcţie în baza zvonurilor şi a acuzaţiilor care au adus atingere onoarei şi reputaţiei sale.

Guvernul nu contestă nici aplicabilitatea art. 8, nici existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantei de respectare a vieţii sale private, chiar dacă consideră prioritare particularităţile funcţiei judiciare.

Curtea reaminteşte că „viaţa privată” este o noţiune largă care nu se cuprinde printr-o definiţie exhaustivă (Sidabras şi Džiautas c. Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 43). De fapt, art. 8 din Convenţie protejează dreptul la dezvoltare personală (K.A. şi A.D. c. Belgiei, nr. 42758/98 şi 45558/99, pct.83, 17 februarie 2005) fie sub forma evoluţiei personale [Christine Goodwin c. Regatului Unit (MC), nr. 28957/95, pct. 90], fie sub forma autonomiei personale, care reflectă un principiu important în interpretarea garanţiilor art. 8 (Pretty c. Regatului Unit, nr. 2346/02, pct. 61).   Curtea admite, pe de o parte, că fiecare are dreptul să trăiască în particular, departe de atenţia nedorită (Smirnova c. Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 95), dar consideră, pe de altă parte, că ar fi prea restrictiv să limiteze noţiunea de „viaţă privată” la „un cerc intim” în care fiecare individ poate să îşi organizeze viaţa personală după bunul său plac şi să îndepărteze întrutotul lumea exterioară din acest cerc (Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, pct. 29, seria A nr 251-B).  Art. 8 garantează astfel  „viaţa privată” în sensul larg al expresiei, prin care se înţelege dreptul de a avea o „viaţă socială privată”, adică posibilitatea individului de a-şi dezvolta identitatea socială. Sub acest aspect, respectivul drept consacră posibilitatea de a se îndrepta către ceilalţi pentru a lega şi a dezvolta relaţii cu semenii (a se vedea, în acest sens, Campagnano c. Italiei, nr. 77955/01, pct. 53, CEDO 2006-V, şi Bigaeva c. Greciei, nr. 26713/05, pct. 22, 28 mai 2009).

În lumina celor spuse anterior, Curtea reafirmă că nu există niciun motiv de principiu pentru a considera că „viaţa privată” exclude activităţile profesionale. Unele restricţii impuse în viaţa profesională pot intra în conflict cu art. 8, atunci când acestea se repercutează în modul în care individul îşi creează identitatea socială prin dezvoltarea relaţiilor cu semenii săi. Este necesar să se ia notă în acest punct că, tocmai în cadrul activităţii profesionale pe care majoritatea oamenilor o desfăşoară, apar cel mai ades ocazii de a reînnoda legăturile cu lumea exterioară (Niemetz, menţionată anterior, pct. 29).

{0>En l’espèce, la Cour observe que l’intéressée n’a pas été renvoyée uniquement pour des raisons professionnelles :<}63{>În speţă, Curtea observă faptul că reclamanta nu a fost revocată numai din motive profesionale:<0} {0>il ressort de l’enquête disciplinaire et de la décision de révocation que ses agissements et relations non seulement dans le cadre de sa vie professionnelle mais aussi dans le cadre de sa vie privée étaient directement en jeu.<}0{>din ancheta disciplinară reiese şi din decizia de revocare reiese că erau vizate atât acţiunile şi relaţiile sale din viaţa profesională, cât şi cele din viaţa privată.<0} {0>Par ailleurs, compte tenu des reproches faits à la requérante au cours de l’enquête, celle-ci peut raisonnablement penser que sa réputation était mise en cause.<}0{>În plus, având în vedere reproşurile făcute reclamantei pe parcursul desfăşurării anchetei, aceasta era îndreptăţită să creadă că se punea la îndoială reputaţia sa.<0} {0>A cet égard, il est déjà admis dans la jurisprudence des organes de la Convention que le droit d’une personne à la protection de sa réputation est couvert par l’article 8 en tant qu’élément du droit au respect de la vie privée (voir, mutatis mutandis, Haralambie c. Roumanie, no 21737/03, § 79, 27 octobre 2009).<}0{>În această privinţă, este deja admis în jurisprudenţa instituţiilor aplicante ale Convenţiei că dreptul unei persoane de a-şi proteja reputaţie intră sub incidenţa art. 8, în calitate de element al dreptului de respectare a vieţii private (a se vedea, mutatis mutandis, Haralambie c. Rumâniei, nr. 21737/03, pct. 79, 27 octombrie 2009).

În aceste condiţii, Curtea este de părere că ancheta referitoare la viaţa profesională şi privată a reclamantei, condusă de inspector, în cursul căreia martorii au fost interogaţi cu privire la diverse aspecte ale vieţii reclamantei, precum şi revocarea administrativă care a rezultat din această anchetă, motivată în principal de concluzii trase din acţiunile acesteia, pot fi considerate ingerinţe în dreptul său la respectarea vieţii private (a se vedea, mutatis mutandis hotărârile, Vogt, menţionată anterior, pct. 44, şi Smith şi Grady c. Regatului Unit, nr. 33985/96 şi 33986/96, pct. 71):

B. Cu privire la justificarea ingerinţei

Asemenea ingerinţe nu pot fi justificate, decât dacă se îndeplinesc cerinţele art.8 al doilea paragraf. Aşadar, ingerinţele trebuie să fie „prevăzute de lege”, inspirate de un scop legitim în lumina acestui paragraf şi „necesare, într-o societate democratică” pentru a realiza acest scop.

1.  Prevăzută de lege

Guvernul subliniază că reclamanta a fost supusă unei proceduri disciplinare conform art. 87 din Legea nr. 2802 şi că revocarea sa a fost întemeiată pe art. 69 in fine din aceeaşi lege. Prin urmare, ingerinţa era prevăzută de lege.

Reclamanta afirmă contrariul. După părerea acesteia, termenii „onoarea, demnitatea şi prestigiul funcţiei” în sensul prevăzut la art. 69 in fine din legea în discuţie sunt rudimentari şi vagi. Formularea sa este mai morală şi mai juridică. Oricare ar fi ea, enunţarea prevederii menţionate anterior nu implică în niciun fel ca magistraţii să poată fi revocaţi din funcţie în temeiul acţiunilor din viaţa privată, aşa cum s-a întâmplat în acest caz.

Formularea „în condiţiile prevăzute de lege”, în sensul art. 8 par. 2, urmăreşte mai întâi ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă are legătură şi cu calitatea legii în cauză: dispune accesul persoanei în cauză la lege, care trebuie să fie capabilă să prevadă consecinţele ce o aşteaptă, şi compatibilitatea sa cu preeminenţa dreptului.

Problema îndeplinirii primei condiţii nu poate duce la controverse. De fapt, nimeni nu contestă că ingerinţa în cauză – ancheta şi revocarea administrativă care a rezultat din aceasta – avea un temei legal, respectiv art. 69 in fine din Legea nr. 2802.

Mai rămâne de văzut dacă norma juridică în cauză îndeplinea şi cerinţele de accesibilitate şi de predictibilitate. Curtea reaminteşte că nivelul de precizie impus de legislaţia internă – care nu poate fi evitat în nici o situaţie – depinde în mare măsură de textul luat în considerare, de domeniul pe care acesta îl acoperă şi de calitatea destinatarilor săi. În plus, o dispoziţie legală nu se opune cerinţei privind noţiunea „prevăzut prin lege”, prin simplul fapt că duce la mai multe interpretări. În cele din urmă, autorităţilor naţionale, în special instanţelor, le revine sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern (Vogt, citat anterior, pct. 48).

În acest caz, Curtea observă de la început  că, deşi ancheta a fost condusă conform dispoziţiilor menţionate mai sus, măsura revocării se sustrage controlului jurisdicţional. În plus, Guvernul nu a citat jurisprudenţa referitoare la definirea noţiunilor enumerate la art. 69 in fine din Legea nr. 2802. Curtea este nevoită în acest caz să îşi exprime îndoiala cu privire la a stabili dacă „legea” din litigiu enunţă în termeni suficient de clari elementele esenţiale competenţelor autorităţilor în materie (a se compara cu N.F. împotriva Italiei, nr. 37119/97, pct. 31). Cu toate acestea, având în vedere concluzia la care a ajuns în ceea ce priveşte necesitatea ingerinţei, aceasta consideră că nu este necesar să cerceteze în amănunt caracterul suficient previzibil al sancţiunii.

2. Scop legitim

Curtea observă că Guvernul justifică ancheta şi revocarea din funcţie care a rezultat esenţialmente prin datoria de a  suspenda şi de a reţine magistraţii, în timp ce reclamanta se limitează la a-şi exprima îndoielile cu privire la pertinenţa investigaţiilor asupra modului în care se machiază şi se îmbracă, etc.

Curtea subliniază că unele state care aplică convenţia îi obligă pe angajaţii din funcţii publice să aibă o anumită conduită şi reţinere. În speţă, această obligaţie vizavi de magistraţi se bazează pe dorinţa de a păstra independenţa acestora cu privire la autoritatea deciziilor lor. Curtea consideră, prin urmare, că ingerinţa rezultată urmărea două scopuri legitime „apărarea ordinii” şi „protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi”.

3. Necesară într-o societate democratică

Rămâne de analizat dacă ingerinţa în litigiu poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”, pentru a îndeplini scopurile menţionate anterior.

a) Susţinerea Guvernului

Conform Guvernului, amploarea marjei de apreciere a statului în speţa de faţă trebuie evaluată ţinând cont de voinţa deliberată a statelor contractante de a nu recunoaşte în Convenţie sau protocoale dreptul de acces la funcţii publice.  Or, exigenţele la care trebuie să corespundă un candidat la funcţia de magistrat sau funcţionar deja titularizat ar fi în strânsă legătură. În acest sens, alegând o carieră într-o funcţie judiciară, reclamanta, care avea responsabilităţi în calitate de magistrat, era nevoită să se supună voluntar, sistemului disciplinar şi comportamental caracteristic funcţiei judiciare. Acest sistem, care impune independenţă şi imparţialitate perfectă implică, prin natura sa, posibilitatea de a limita anumite drepturi şi libertăţi, care nu ar putea fi impuse unui cetăţean de rând.

Conform Guvernului, colectivitatea aşteaptă de la instituţiile judiciare şi de la membrii ei o atitudine ireproşabilă, în perfectă concordanţă cu regulile etice impuse.  În acest sens, îndatoririle deontologice ale magistraţilor nu se cantonează strict în zona activităţilor lor profesionale. Prin statutul său de magistrat, reclamanta reprezintă justiţia şi trebuie să inspire încredere justiţiabililor pretutindeni unde este în contact cu aceştia. Guvernul consideră că un magistrat trebuie să acorde atenţie aspectului său exterior şi să aibă o ţinută compatibilă cu funcţia pe care o exercită. Guvernul subliniază că obiectul procedurii disciplinare nu era să ancheteze ţinuta vestimentară a reclamantei sau modul în care aceasta se machia în viaţa privată sau de familie, ci că reproşurile erau legate de acţiunile acesteia în exercitarea funcţiei. Astfel, dacă reclamanta a fost subiectul unei proceduri disciplinare, acest lucru nu s-a întâmplat pentru că a purtat o fustă scurtă sau pentru că s-a machiat strident în viaţa privată şi de familie, ci pentru că erau afectate imaginea instituţiei şi integritatea profesiei.

Guvernul subliniază că reclamanta dădea impresia că pronunţă hotărârile sub influenţa unor considerente de ordin personal. În particular, justiţiabilii erau convinşi că reclamanta urma să dea câştig de cauză avocatului G.A. în dosarele în care pleda acesta, pe motiv că întreţinea relaţii intime cu acesta. În viziunea Guvernului, faptul că reclamanta încearcă să îşi demonstreze imparţialitatea prezentând exemple de decizii nefavorabile cauzei dlui. G.A. în dosarele în care acesta a pledat nu este un element decisiv, în măsura în care, s-a stabilit că aceasta îi făcuse pe justiţiabili, prin comportamentul său, să îşi piardă încrederea în ea. De fapt, elementul definitoriu a fost percepţia justiţiabililor În consecinţă, măsura de revocare din funcţie trebuie considerată ca direct proporţională cu scopul urmărit, având în vedere că reclamanta, în calitate de magistrat, îşi pierduse credibilitatea în faţa justiţiabililor.

b) Susţinerea reclamantei

În primul rând, reclamanta contestă maniera în care ancheta disciplinară a fost condusă. În viziunea ei, din dosar reiese că nu numai comportamentul său în exercitarea atribuţiilor, ci mai ales în aspectele vieţii sale private şi de familie (cum ar fi de exemplu a stabili dacă întreţinea relaţii intime cu semenii, dacă purta o fustă scurtă, dacă se machia sau dacă trăia separat de mama sa etc.) a fost anchetat minuţios.

În plus, aceasta subliniază că a fost revocată din funcţie în baza zvonurilor şi a acuzaţiilor care au adus atingere onoarei şi reputaţiei sale. Aceasta mai susţine că, în consecinţă, sancţiunea disciplinară pronunţată împotriva ei, adică revocarea, constituie o pedeapsă severă, de vreme ce în temeiul art. 5 din Legea nr. 1136 referitoare la avocaţi, îi este interzis să exercite şi meseria de avocat. Prin urmare, reclamanta susţine că această interdicţie nu îi permite să trăiască în mod adecvat.

Reclamanta consideră că este firesc să se aştepte de la un magistrat, care reprezintă justiţia şi garantează buna funcţionare a acesteia, verticalitate şi exemplaritate în exercitarea atribuţiilor. Însă aceasta susţine că, în primul rând, reproşurile erau false: ea nu întreţinea relaţii intime cu persoanele citate în dosarul său disciplinar şi nu purtase niciodată haine indecente, aşa cum confirmau numeroşii martori.  În plus, aceasta subliniază că fusese sancţionată în baza „impresiei” pe care a lăsat-o şi nu a comiterii efective a acţiunilor reproşate.

Reclamanta pune accentul pe noţiunea de „justiţiabil” la care se referă Guvernul.  Aceasta spune că „justiţiabilii” sunt doi alţi judecători, funcţionari, jandarmi, poliţişti şi un avocat. Este uimitor de constatat că asemenea persoane au putut să îşi piardă respectul pentru un magistrat, pur şi simplu pentru că au auzit nişte zvonuri. În această privinţă, reclamanta subliniază că anumite mărturii îi aduc insulte, cum ar fi „femeie neruşinată”.

În plus, reclamanta contestă nu numai modul în care a fost condusă ancheta disciplinară, ci şi elemente din dosarul disciplinar, de care declară că nu a ştiut decât ca urmare a comunicării acestora în cazul prezentei cereri, mai exact la şapte ani după evenimente.

În ceea ce priveşte pretinsele relaţii cu dl. G.A., aceasta observă că reiese din dosarul disciplinar că inspectorul a examinat dosarele în care a pledat acest avocat. Rezultă că acesta a pledat în zece cauze în 2001 şi în niciuna în 2002. Această concluzie contrazice total acuzaţia de atitudine părtinitoare şi de favoritism. De fapt, dacă se parcurge dosarul disciplinar, se poate constata că nu există niciun element serios, care să demonstreze că reclamanta a fost părtinitoare. Martorii audiaţi au fost poliţişti inculpaţi, un martor condamnat de ea însăşi, un procuror şi judecători cu care aceasta nu se avea deloc bine, din moment ce au depus plângere unii împotriva celorlalţi. Reclamanta a concluzionat că faptele reproşate se bazau numai pe zvonuri şi pe mărturii indirecte.

c) Motivarea Curţii

O ingerinţă este considerată „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde la o nevoie socială imperioasă şi, în particular, dacă rămâne direct proporţională cu scopul urmărit.

Având în vedere problemele speţei în cauză, Curtea subliniază legătura între noţiunea de „necesitate” şi aceea de „societate democratică”, caracterizată prin pluralism, toleranţă şi spirit deschis (a se vedea, mutatis mutandis, Smith şi Grady c. Regatului Unit, menţionată anterior, pct. 87).

Curtea recunoaşte că revine autorităţilor naţionale să judece primele necesitatea ingerinţei, în ciuda faptului că revine Curţii să stabilească dacă motivele ingerinţei au fost relevante şi suficiente. Statele contractante păstrează o marjă de apreciere în cadrul acestei evaluări, care depinde de natura activităţilor implicate şi de scopul restricţiilor (Dudgeon c.Regatului Unit, 22 octombrie 1981, pct. 52 şi 59).

Curtea consideră că în speţă, statutul de magistrat nu o privează pe reclamantă de protecţia pe care i-o oferă art. 8 din Convenţie. La momentul revocării, reclamanta ocupa o funcţie judiciară. În calitate de magistrat, aceasta era inamovibilă în temeiul art. 139 din Constituţia Turciei.

Curtea observă că faptele reproşate reclamantei făceau referire nu numai la exercitarea atribuţiilor sale, dar în mare parte, şi la imaginea acesteia în faţa justiţiabililor. Prin urmare, ancheta litigiului depăşea inevitabil limitele vieţii profesionale. În acest sens, în decizia de revocare, CSM a enumerat trei categorii de motive, mai exact: (a) s-a stabilit că prin atitudinile şi relaţiile sale necorespunzătoare, reclamanta a adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei sale şi a pierdut orice urmă de demnitate şi consideraţie personală; (b) că a dat de înţeles că lasă sentimentele personale să intervină în activitatea sa profesională;(c) că are obiceiul să întârzie nemotivat la lucru, să plece mai devreme şi să lipsească în repetate rânduri.

În măsura în care procedura viza acţiunile reclamantei legate de exercitarea funcţiei, aceasta nu ar putea fi privită, în ciuda neplăcerilor pe care le-a putut genera, ca o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii private, în sensul art. 8 din Convenţie. În această privinţă, Curtea reaminteşte că  deja a considerat legitim ca celor din funcţii publice sau magistraţilor, să li se impună, din cauza statutului lor, obligaţia de rezervă referitoare la art. 10 din Convenţie (Vogt, citată anterior, pct.26) sau de discreţie privind exprimarea în public a convingerilor religioase, referitoare la art. 9 [Kurtulmuş c. Turciei (dec.), nr. 65500/01]. Aceste principii se aplică mutatis mutandis la art. 8 din Convenţie. În acest sens, Curtea ia notă de faptul că îndatoririle de ordin deontologic ale unui magistrat pot influenţa viaţa privată, în cazul în care magistratul, prin comportament – chiar din viaţa privată – aduce atingere imaginii sau reputaţiei instituţiei judiciare.

Curtea subliniază totuşi că persoanele cu un asemenea statut nu înseamnă că pierd caracterul de individ şi că, în acest sens, nu beneficiază de aplicarea prevederilor art. 8 din Convenţie. Prin urmare, în măsura în care procedura în cauză viza acţiunile reclamantei din viaţa privată, se poate ridica o problemă referitoare la dispoziţia menţionată anterior. În speţă, nu se contestă că faptele cauzei intră sub incidenţa art. 8.

Astfel, îi revine Curţii să cerceteze, ţinând cont de circumstanţele fiecărei cauze, dacă a fost respectat un echilibru just între dreptul fundamental al individului la respectarea vieţii private şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţiunea publică să se conformeze scopurilor enunţate în art. 8 par. 2 [a se vedea, mutatis mutandis, Rekvényi c. Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 43].

În speţă, Curtea observă că, după o scurtă experienţă în funcţia de magistrat, reclamanta a fost  repartizată într-o circumscripţie judiciară mică, unde a lucrat timp de trei ani şi jumătate. După evenimentele menţionate, aceasta a urmat o carieră de succes ca magistrat, chiar a obţinut o promovare de excepţie în decembrie 2001. Din dosar reiese că reclamanta nu a mai fost subiectul niciunei alte proceduri disciplinare în timpul exercitării atribuţiilor sale în Karaçoban, unde şi-a început cariera şi la Seydişehir, ultimul loc unde a fost repartizată.

Ancheta împotriva reclamantei deschisă în mai 2002 a fost motivată de denunţurile altor funcţionari. În cursul anchetei,  reclamantei i s-a cerut să răspundă nu numai la chestiuni legate de atribuţiile sale, ci şi la întrebări legate de activităţile sale din viaţa privată şi de familie: relaţiile cu mama sa şi cu alte persoane, vacanţele sale.

În plus, din declaraţiile martorilor audiaţi în cadrul anchetei reiese că numeroase persoane au fost interogate cu privire la zvonurile legate de relaţiile reclamantei în viaţa profesională şi privată, ţinuta sa la lucru şi în afara programului, modul de a se machia, respectarea orarului de lucru, vacanţele sale. Este la fel de interesant de notat că declaraţiile anumitor martori interogaţi de către inspector sunt fără perdea. De fapt, anumite declaraţii pot fi suspectate de a păta deliberat reputaţia reclamantei. Fireşte, inspectorul nu se poate face responsabil pentru aceste declaraţii. Cu toate acestea, având în vedere reproşurile făcute reclamantei, mai ales faptul că a răspândit convingerea largă cum că avea o relaţie apropiată în special cu patru persoane, este rezonabil să credem că acesta a îndemnat martorii să vorbească despre aceste subiecte.

Curtea poate înţelege că adoptarea de către magistrat, în viaţa profesională sau în cea privată, a unei conduite care nu îl face demn de încrederea şi respectul cuvenit, poate avea un anumit efect asupra reputaţiei puterii judiciare. Totuşi, în chestiunile legate de viaţa privată a unui funcţionar, acesta trebuie să fie capabil să prevadă, într-o anumită măsură, consecinţele acţiunilor sale din particular şi, după caz, să beneficieze de garanţii adecvate. Asemenea garanţii sunt cu atât mai necesare când viaţa profesională câştigă teren adesea în viaţa privată, în aşa fel încât devine din ce în ce mai greu să se facă distincţie în ce calitate acţionează individul la un anumit moment (a se vedea Bigaeva, menţionată anterior). Curtea consideră că, în asemenea situaţii, în legislaţia internă ar trebui prevăzute măsuri adecvate pentru a proteja viaţa privată a unui magistrat.

Cu toate acestea, în speţă, chiar dacă anumite atitudini atribuite reclamantei, în special că a luat decizii motivate de considerente personale, ar putea, după caz, să fie de natură să justifice o măsură radicală, cum este revocarea din funcţie, Curtea constată că ancheta condusă pe plan intern nu a permis probarea solidă a acestor acuzaţii. În plus, numeroase activităţi care au fost analizate la nivel intern nu aveau nicio legătură relevantă cu activităţile profesionale ale reclamantei. Mai mult, în cursul procedurii disciplinare care s-a încheiat cu revocarea sa, reclamanta nu a beneficiat decât de foarte puţine garanţii. Ca urmare a deschiderii procedurii disciplinare, i s-au adus la cunoştinţă numai reproşurile. Ancheta condusă de inspector nu a respectat garanţiile minime cerute. Nici declaraţiile martorilor audiaţi în cursul anchetei, nici raportul inspectorului nu au fost comunicate reclamantului. Aceasta a putut să prezinte pledoaria sa de apărare în scris, inspectorului şi CSM-ului. Cu toate acestea, înainte de a lua decizia de revocare din funcţie, nici inspectorul, nici CSM nu au audiat-o pe reclamantă. Curtea este foarte surprinsă de faptul că singura audiere a reclamantei în acest proces a avut loc în ultima etapă a procedurii, adică în şedinţa CSM reunit în comisia sa pentru examinarea contestaţiilor.

Curtea consideră că orice magistrat care face obiectul unei măsuri de revocare din funcţie întemeiate pe motive legate de acţiunile lor din viaţa privată şi de familie nu trebuie să fie privat de garanţii împotriva caracterului arbitrar. Acesta trebuie în special să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial,  competent să analizeze toate problemele pertinente de fapt şi de drept, pentru a se pronunţa cu  privire la legalitatea măsurii şi să sancţioneze un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, persoana în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a contesta argumentele autorităţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif c. Bulgariei, nr.50963/99, pct. 123 şi 124, 20 iunie 2002 şi Lupsa c. României, nr. 10337/04, pct. 38). Acest lucru este cu atât mai important în cauza de faţă, de vreme ce revocarea din funcţie a reclamantei a avut un efect major asupra carierei şi a viitorului acesteia, dat fiind că un magistrat revocat din funcţie pierde automat şi posibilitatea de a profesa ca avocat.

Prin urmare, Curtea concluzionează, după ce a examinat procesul decizional şi raţionamentul care susţine deciziile interne, că atingerea adusă vieţii private a reclamantei nu a fost direct proporţională cu scopul legitim urmărit. Mai exact, reclamanta nu a beneficiat de gradul minim de protecţie împotriva caracterului arbitrar, impus la art. 8 din Convenţie.

Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.

Asupra art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție

Reclamanta susţine că nu a dispus de o cale de atac eficientă împotriva deciziei CSM care afecta dreptul său la respectarea vieţii private. Aceasta susţine că deciziile CSM, cu toate că se presupune că implică consecinţe grave şi ireversibile în ceea ce priveşte viaţa profesională a magistraţilor, nu sunt supuse niciunui control jurisdicţional în temeiul art. 159 din Constituţie.

Guvernul contestă acest argument. Acesta subliniază că CSM, format din judecători şi procurori de la Curtea de Casaţie şi din Consiliul de Stat, numiţi pe patru ani, este independent. În orice caz, Guvernul consideră că reclamanta, care a avut posibilitatea de a face contestaţie în faţa comitetului pentru examinarea contestaţiilor, format în cadrul CSM,  nu ar trebui să afirme că este victimă a absenţei unei căi de recurs eficiente în sensul art. 13 din Convenţie. În acest sens, subliniază că acea comisie a CSM care a dispus sancţiunea şi care s-a pronunţat cu privire la cererea de reexaminare a fost diferită de comisia care a analizat contestaţiile.

. Curtea reaminteşte că art. 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să permită prevalarea de drepturile şi libertăţile din Convenţie, astfel cum sunt consacrate în aceasta. Prin urmare, această dispoziţie are drept consecinţă o cale de atac internă care permite instanţei naţionale competente să examineze conţinutul unei „plângeri credibile” întemeiate pe Convenţie şi să ofere măsurile de reparaţie corespunzătoare [Kudła c. Poloniei (MC), nr.30210/96, pct.157].

În speţă, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 8 par. 1 din Convenţie. Prin urmare, caracterul întemeiat al acestui capăt de cerere nu este pus la îndoială.

Curtea reaminteşte că a examinat deja absenţa controlului deciziilor adoptate de CSM în cauza Kayasu c. Turciei (nr.64119/00 şi 76292/01, pct. 117-123, 13 noiembrie 2008) şi a concluzionat că a fost încălcat art. 13 din Convenţie, coroborat cu art. 10.

Curtea mai ia notă de faptul că Guvernul invocă, aşa cum a făcut şi în cauza Kayasu, menţionată anterior, existenţa unei căi de a contesta deciziile pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii,  prevăzută la art. 73 din Legea nr. 2802. Această cale a fost folosită de reclamantă, fără succes.

Curtea reaminteşte că a luat notă în cauza Kayasu, menţionată anterior, de faptul că întocmai cum prevede regulamentul intern al CSM, Comitetul pentru examinarea contestaţiilor a fost format din plenul Consiliului, adică cei unsprezece membri titulari şi supleanţi, plus consilierul ministrului Justiţiei şi că pentru pronunţarea deciziei i se cerea majoritate. Odată pronunţată decizia de revocare din funcţie, aceasta a fost examinată de un comitet pentru examinarea recursurilor, format din nouă membri, dintre care patru participaseră la şedinţa CSM în care se pronunţase decizia de revocare din funcţie. Având în vedere aceste împrejurări, Curtea a considerat că imparţialitatea CSM, întrunit în şedinţele în care se examinează contestaţia unui reclamant, era pusă la îndoială, cu atât mai mult cu cât regulamentul intern al Consiliului nu prevedea nicio măsură cu scopul de a garanta imparţialitatea membrilor săi care votau în cadrul Comitetului de examinare a contestaţiilor (Kayasu).

Dincolo de argumentele enunţate anterior Curtea observă, în cauza de faţă, că procedura CSM nu a făcut nicio referire la drepturile reclamantei garantate la art. 8, pentru a distinge acţiunile din viaţa privată care nu aveau legătură directă cu exercitarea atribuţiilor.

Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamanta nu a beneficiat de o cale de atac, care să corespundă cerinţelor minime ale art. 13, în ceea ce priveşte susţinerea capătului de cerere din prisma art. 8 din Convenţie.

Prin urmare, Curtea consideră că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie.

Asupra art. 41 din Convenţie

Curtea observă că reclamanta nu şi-a prezentat solicitările cu titlu de reparaţie echitabilă în termenul prevăzut.

Conform jurisprudenţei constante (a se vedea, în special Andrea Corsi c. Italiei, nr. 42210/98, 4 iulie 2002, şi Willekens c. Belgiei, nr. 50859/99, 24 aprilie 2003) Curtea nu acordă nicio sumă cu titlul de reparaţie echitabilă, dat fiind că pretenţiile şi documentele justificative necesare nu au fost depuse în termenul prevăzut în acest sens la art. 60 par. 1 din regulament.

În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamanta nu s-a conformat obligaţiilor care îi reveneau în temeiul art. 60 din regulament. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.

Curtea observă că legislaţia turcă a fost modificată astfel încât deciziile de revocare din funcţie luate de Consiliul Superior al Magistraturii sunt supuse controlului jurisdicţional. Având în vedere această modificare şi, ţinând cont de considerentele exprimate mai sus cu privire la art. 8 şi 13 din Convenţie, aceasta consideră că supunerea deciziei de revocare din funcţie controlului jurisdicţional la cererea reclamantei, ar reprezenta un mijloc corespunzător de a remedia încălcările constatate.

Opinia separată a judecătorului Sajó la care s-a raliat judecătorul Popovic

Considerăm că a fost încălcat, în speţă, articolul 8 par. 1 din Convenţie. Cu toate acestea, noi nu am fi limitat analizarea acestei dispoziţii, dat fiind că această cauză ridică şi probleme care intră sub incidenţa art. 6.

Anchetatorii au strâns probe, adunând mărturii cu privire la aspecte intime din viaţa privată a reclamantei care nu aveau legătură cu exercitarea funcţiei judiciare (dacă locuia sau nu cu mama sa, colectarea de informaţii defăimătoare privind pretinsele sale relaţii intime extraconjugale). Această anchetă a reprezentat o ingerinţă în viaţa privată a reclamantei, care nu urmărea niciun scop legitim.

Guvernul susţine că protejarea prestigiului funcţiei judiciare prin intermediul unei acţiuni disciplinare este în interesul ordinii publice. În speţă, acest argument nu se bazează pe niciun element, în principal din cauza lipsei clarităţii „legii” aplicabile care defineşte ce este necesar pentru apărarea ordinii. Singura dispoziţie legală în acest sens este art. 69 din Legea nr. 2802 cu privire la judecători şi procurori, care sancţionează comportamentul de natură să aducă atingeri onoarei, demnităţii şi prestigiului funcţiei judiciare.

Mai rămâne de văzut dacă o normă juridică atât de vagă îndeplinea şi cerinţele de accesibilitate şi de predictibilitate. Curtea are îndoieli serioase cu privire la calitatea legii, însă, făcând referire la hotărârea Vogt c. Germaniei (26 septembrie 1995, seria A nr. 323), aceasta consideră inutil să examineze în detaliu caracterul suficient de previzibil al sancţiunii.    În cazul în care textele care vizează deontologia judiciară sunt formulate în termeni vagi în numeroase state, sensul acestor noţiuni largi devine inteligibil prin deciziile pertinente, judiciare şi nu numai, care sunt publicate. În hotărârea Vogt (pct. 48), Curtea a considerat acest lucru decisiv [1]. Dacă, în unele cazuri, „jurisprudenţa constantă” publicată, deci accesibilă, şi urmărită de jurisdicţiile inferioare chiar completează o dispoziţie legală şi o face mai clară în ceea ce priveşte caracterul previzibil (a se vedea, printre altele Müller şi alţii c. Elveţiei, 24 mai 1988, pct. 29), acest lucru nu pare să se aplice şi pentru speţa de faţă (a se vedea, în acest sens, Ali Koç c. Turciei, nr. 39862/02, pct. 31, 5 iunie 2007). Deciziile Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) nu sunt accesibile, iar Guvernul nu menţionează nicio sursă de această natură în materie de deontologie judiciară. Noi considerăm, prin urmare,  că ingerinţa în viaţa privată a reclamantei nu era prevăzută de lege. Aceasta este concluzia la care a ajuns Curtea într-o cauză similară, N.F. c. Italiei, (nr. 37119/97 – a se vedea în special pct. 31). Bineînţeles, Curtea nu împiedică examinarea altor aspecte privind o pretinsă încălcare. Dimpotrivă, o abordare de acest gen îi permite să îşi îndeplinească misiunea de jurisdicţie internaţională.

Curtea consideră că, în măsura în care procedura în cauză viza acţiunile reclamantei din viaţa privată, se poate ridica o problemă referitoare la art. 8. Aceasta consideră că procedura nu a fost corectă: nici inspectorul, nici CSM nu o audiaseră pe reclamantă personal pentru a asculta apărarea acesteia; unica audiere a avut loc abia în ultima etapă a procedurii; controlul măsurii în litigiu de către un organ independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu privire la toate problemele de fapt şi de drept relevante a fost imposibil; nu a avut loc o procedură în contradictoriu; iar imparţialitatea CSM este pusă la îndoială.

După cum reiese din cele prezentate anterior, Curtea aşteaptă un nivel de protecţie procedurală mai avansat decât simpla protecţie împotriva arbitrariului, care trebuie în mod normal asigurată atunci când un drept protejat de Convenţie este în joc în cadrul unei proceduri disciplinare interne. Garanţiile procedurale specifice care lipsesc în speţă sunt cele ale unui proces echitabil consacrate la art. 6. Nu fără motiv, partea interesată şi-a întemeiat în mod expres cererea sa pe art. 6, capăt de cerere care a fost ulterior recalificat de Curte. Nedreptatea procedurală comisă în cadrul procedurii de revocare din funcţie este diferită de ingerinţa în viaţa privată a reclamantei, care a rezultat din amestecul autorităţilor publice, sub rezerva legăturii care există între ele, adică faptul că CSM nu a exclus în cadrul procedurii inechitabile informaţiile lipsite de relevanţă obţinute în baza art. 8.

Cum noi suntem de acord cu opinia Curţii conform căreia în caz de ingerinţă a unei autorităţi publice în drepturile protejate de Convenţie, procedura aplicată trebuie să respecte principiile de echitate procedurală, considerăm că lipsurile semnalate de Curte aduc atingere indiscutabil art.6. Trebuie spus lucrurilor pe nume.

Or Curtea consideră art. 6 inaplicabil. Aceasta consideră că reclamanta, în calitate de persoană care exercită o funcţie publică, nu se poate bucura de protecţia oferită la art. 6, chiar dacă ar trebui să aibă acest drept, astfel încât, în definitiv recunoaşte că reclamanta a fost privată de ceea ce s-ar considera echivalentul protecţiei unei proceduri judiciare echitabile, beneficiu pe care reclamanta nu putea să îl pretindă. Ceea ce pare a fi un raţionament circular decurge din ipoteza de bază din hotărâre, respectiv că în aplicarea criteriilor enunţate în cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei (MC) (nr. 63235/00, pct. 62) calitatea de magistrat a reclamantei reprezintă un obstacol în aplicarea art. 6 în speţă.

În opinia noastră, hotărârea Vilho Eskelinen nu este un obstacol pentru a concluziona că procedura disciplinară de la CSM privind o problemă de revocare din funcţie şi de interzicere de practicare a unei meserii este o procedură în faţa instanţei şi, prin urmare, că art. 6 din Convenţie trebuie aplicat. Litigiul la nivel intern vizează dreptul reclamantei de a continua o activitate profesională. Este de necontestat că este vorba de un drept cu caracter civil. În împrejurările speţei, condiţiile care îi permit unui stat să priveze titularul unei funcţii publice de garanţiile art. 6 în cadrul unei contestaţii asupra unui drept cu caracter civil nu sunt valabile.

Curtea se bazează pe decizia pe care a pronunţat-o în cauza Serdal Apay c. Turciei (nr. 3964/05, 11 decembrie 2007). Într-o anumită măsură, situaţia din această cauză este diferită de cea din speţă, şi, în plus, nu putem fi de acord cu anumite ipoteze care sunt formulate în aceasta.

Nu se va sustrage garanţiilor unui proces echitabil un litigiu referitor la un drept cu caracter civil în cazul în care obiectul acestuia nu se raportează la exercitarea puterii publice sau în cazul în care nu pune în discuţie legătura specială de încredere şi de loialitate între funcţionar şi stat. (Vilho Eskelinen şi alţii, menţionată anterior, pct. 62). În cauza Serdal Apay, reclamantul demisionase din funcţia de magistrat din motive personale şi cerea să fie reintegrat. Cauza Serdal Apay avea ca obiect accesul la o funcţie publică.  Desigur, este incontestabil că prin Convenţie nu se garantează niciun drept de acces la o funcţie publică. Cu toate acestea, în speţă, se pune problema unei revocări din funcţie şi a unei interziceri suplimentare de practicare a unei meserii (această interzicere nu se raportează la exercitarea unei funcţii publice). În ceea ce priveşte diferenţa acces/statut actual, a se vedea şi cauzele Glasenapp c.a Germaniei (28 august 1986), şi Vogt, menţionată anterior. În speţă, o sancţiune care depăşeşte cadrul de exercitare al unei funcţii publice a fost impusă printr-o decizie extrajudiciară. În ceea ce priveşte interzicerea de practicare a unei meserii, decizia CSM nu ţine neapărat de sfera puterii publice. Referitor la revocarea din funcţie, situaţia este comparabilă cu cea a unui conflict obişnuit la locul de muncă. În principiu, nimic nu justifică sustragerea conflictelor obişnuite de la locul de muncă de la garanţiile art. 6 par. 1 – de exemplu cele legate de plata salariului, a unei indemnizaţii sau de alte drepturi de acest gen – pe motivul existenţei unui caracter special al relaţiei dintre funcţionarul în cauză şi statul respectiv (Vilho Eskelinen, pct. 62). O extensie prin analogie a unei derogări deja existente care ar restabili aplicabilitatea unei reguli generale, nu este contrară concluziei formulate în cauza Vilho Eskelinen.

Apoi, conform hotărârii Vilho Eskelinen (pct. 62), orice derogare trebuie să fie bazată pe motive obiective în raport cu interesul statului. Anume, că trebuie demonstrat nu că există o legătură specială, ci că interesele  (suverane) ale statului justifică o derogare specifică. Este legitim ca statul să impună membrilor cu funcţii publice o obligaţie de rezervă, însă din acest fapt nu rezultă că aceştia trebuie sustraşi de la garanţiile unui proces echitabil în procedura de examinare a pretinsei încălcări a obligaţiei. Derogarea trebuie justificată prin motive obiective. În această hotărâre, nu este analizată existenţa „motivelor obiective”. O tendinţă generală de a nu cere o asemenea demonstrare în cazuri asemănătoare pare să reiasă din jurisprudenţa noastră. Cu toate acestea, dat fiind că este vorba de o negare a dreptului la un proces echitabil într-o cauză care ţine de un drept cu caracter civil, această dispensă trebuie să se interpreteze ca fiind o excepţie şi prin urmare se impune să cerem statului să demonstreze că derogarea de la art. 6 par. 1 din Convenţie se bazează pe motive obiective care servesc indubitabil şi în mod necesar interesului statului.

Guvernul nu aduce niciun motiv care să justifice o asemenea derogare şi nu ne putem imagina ce fel de „interes legitim de a le impune acestora (magistraţilor) o obligaţie specială de încredere” necesită denegarea de justiţie în cazul revocării din funcţie a unui magistrat. Până la urmă, această procedură de revocare nu vizează un caz de concediere a unui funcţionar numit după bunul plac al executivului, din motive politice.  De fapt, independenţa şi integritatea judiciară şi personală demonstrează exact contrariul, respectiv protecţia unei proceduri judiciare echitabile împotriva sancţiunilor arbitrare, în special a revocării din funcţie. Această cauză nu vizează numai controlul exercitării specifice a puterii publice. În cauzele menţionate anterior, considerentele de loialitate şi  alte interese ale statului se pare, cel puţin la prima vedere, că au constituit un motiv obiectiv pentru refuzarea beneficiului protecţiei oferite la art. 6, atunci când statul doreşte acest lucru, cu toate că acest motiv nu trebuie sub nicio formă să se substituie obligaţiei de a demonstra că refuzul este bazat pe motive obiective. Dar, să reamintim că revocarea din funcţie a unui magistrate din motive care nu ţin de exercitarea puterii publice nu intră în aceste categorii.

În cele din urmă, în cauza Serdal Apay, Curtea a considerat că este îndeplinit un criteriu suplimentar care justifică sustragerea litigiilor de la garanţiile unui proces echitabil. Conform Constituţiei turce,  „deciziile Consiliului nu pot fi contestate în faţa instanţelor judiciare” (art. 159). Conform Curţii, dreptul intern al statului respectiv exclusese în mod expres accesul la instanţă. Curtea a considerat acest aspect decisiv şi în speţă. Cu toate acestea, această prevedere din Constituţie nu exclude în mod expres caracterul judiciar al CSM, ci dispune numai că deciziile acestuia sunt nesusceptibile de apel. Guvernul recunoaşte că CSM are un caracter judiciar:  acesta invocă existenţa unei căi de contestaţie împotriva deciziilor pronunţate de Consiliu. Cel puţin Comitetul pentru examinarea contestaţiilor din cadrul CSM ar putea fi considerat un tip de instanţă.

Tendinţa care devine din ce în ce mai pronunţată în statele membre ale Consiliului Europei vine în sprijinul acestei interpretări. Cum în numeroase ţări procedura disciplinară aplicabilă magistraţilor nu este judiciară în sensul strict, ci se pretează la garanţii procedurale, este, din acest motiv, calificată ca procedură cvasi-judiciară. Dat fiind că nu este considerată ca procedură cu caracter judiciar (cum se întâmplă în Franţa), există garanţii procedurale [2].

Consiliul consultativ al judecătorilor europeni consideră că „intervenţia unei instanţe independente conform unei proceduri care garantează  pe deplin drepturile apărării este de o importanţă capitală în ceea ce priveşte problemele disciplinare”. Comisia de la Veneţia împărtăşeşte acest punct de vedere [3].

Termenul „instanţă” est cel utilizat în Convenţie; prin urmare, reiese un sens autonom care trebuie stabilit prin interpretarea Convenţiei. „Punctul esenţial este că la Curte nu s-a acordat importanţă denumirii instituţiei care funcţionează ca instanţă.  La fel, este acceptabil ca instituţia în cauză să îşi îndeplinească atribuţiile nejudiciare”[4]. De curând, Curtea a apreciat că un organ parlamentar ar putea corespunde condiţiilor care i-ar putea permite atribuirea calităţii de instanţă (Savino şi alţii c. Italiei, nr. 17214/05, 20329/05 şi 42113/04, pct. 72-74, 28 aprilie 2009).

CSM este format din judecători şi este independent de alte organe ale statului.

Având în vedere că CSM este o instanţă care se pronunţă pe probleme constituţionale, nu există nimic care să excludă aplicarea garanţiilor oferite la art.6. Încălcarea Convenţiei rezultă din faptul că CSM, în calitate de instanţă, nu a aplicat regulile unui proces echitabil într-o cauză care viza un drept cu caracter civil[5].

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4


[1]. „1 În acest caz, Curtea Constituţională Federală şi Curtea Administrativă Federală au definit clar noţiunea de obligaţie de loialitate politică impusă tuturor funcţionarilor prin dispoziţii legale relevante la nivelul federaţiei şi al Landurilor, prin art.61 alin. 2 din legea cu privire la funcţia publică în Saxonia Inferioară […] La vremea la care se petreceau faptele, adică în timpul procedurii disciplinare sau ulterior, dna. Vogt ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa acestei jurisprudenţe şi deci ar fi trebuit chiar să prevină riscurile la care se supunea prin activităţile sale politice […].”

[2]. A se vedea Giuseppe Di Federico, Accountability and Conduct: an overview, in Anja Seibert-Fohr (ed.), Judicial Independence in Transition Strengthening the Rule of Law in the OSCE Region. Springer, în curs de apariţie.

[3]. Raport privind independenţa sistemului judiciar, partea I: independenţa judecătorilor, adoptată de Comisia de la Veneţia, cu ocazia Celei de-a 82a sesiuni plenare. (Veneţia, 12-13 martie 2010)

[4]. Stefan Trechsel, Human Rights in Criminal Proceedings, Oxford University Press, 2005, p. 48.

[5]. Noi salutăm introducerea controlului judiciar al deciziilor CSM ca urmare a modificărilor recente din Constituţia turcă. Aceasta este o soluţie legitimă în ceea ce priveşte cerinţele procedurale pe care le-am considerat aplicabile, însă nu este unica soluţie (a se vedea mai sus). Ar fi fost posibil ca procedura internă a CSM să fie adusă la standardele impuse de exigenţele art. 6, chiar şi fără modificarea Constituţiei [a se vedea, de exemplu, garanţiile procedurale existente în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în Italia (Consiglio Superiore della Magistratura)].

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ four = 7

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)