Încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, în ce privește cerința unei „instanţe imparţiale”, întrucât, cu trei ani înainte de şedinţa Curţii Supreme de Justiţie, fiul unui judecătorului, membru al completului, a fost exmatriculat din liceu de director şi profesorii care fac parte din organizaţiile reclamante, iar judecătorul a ameninţat administraţia liceului cu răzbunarea

CEDO, cauza Tocono şi Profesorii Prometeişti c. Moldovei, hotărârea din 26 iunie 2007, cererea nr. 32263/03

Situația de fapt

În anul 1991, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, Tocono, Consiliul Municipal Chişinău şi Ministerul Educaţiei au avut iniţiativa de a crea în Republica Moldova primul liceu privat. Din cauza lipsei legislaţiei care să reglementeze învăţământul privat, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 473 din 29 august 1991, prin care a confirmat că Tocono era unicul fondator al liceului şi că liceul urma să fie finanţat din contul bugetului local, donaţiilor, taxelor şi sumelor investite de Tocono.

Liceul, numit Liceul experimental, a fost deschis în toamna aceluiaşi an.

La 9 decembrie 1991, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 685, prin care a modificat decizia precedentă şi a introdus drept co-fondatori ai liceului alte cinci persoane juridice care au investit în acesta.

Între 1991 şi 2001, din cauza lipsei legislaţiei, liceul a funcţionat fără înregistrare la stat.

În anul 2001, după adoptarea legislaţiei cu privire la învăţământul privat, liceul a fost obligat să obţină înregistrarea la stat.

La 10 decembrie 2001, ca urmare a cererii directorului liceului, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 1375, prin care a fost abrogată hotărârea nr. 685. La 20 decembrie 2001, aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial şi a intrat în vigoare.

La 28 decembrie 2001, Tocono şi un grup de profesori de la liceu, care şi-au unit eforturile pentru a crea fundaţia „Profesorii Prometeişti”, în conformitate cu legislaţia nouă, au înregistrat noul statut al liceului. Noul statut menţiona doar doi fondatori ai liceului – Tocono şi Profesorii Prometeişti – şi prevedea că, în continuare, denumirea liceului va fi S.R.L. Prometeu. În aceeaşi zi, persoana juridică nou creată a primit certificatul de înregistrare publică.

La 10 iunie 2002, la cererea co-fondatorilor precedenţi ai liceului, Guvernul a adoptat hotărârea nr. 718, prin care a abrogat hotărârea nr. 1375.

La 25 iunie 2002, patru din co-fondatorii liceului, menţionaţi în hotărârea nr. 685 au formulat o acţiune împotriva Camerei Înregistrării de Stat şi S.R.L. Prometeu, solicitând declararea nulă a înregistrării nou-createi entităţi S.R.L. Prometeu, pe motiv că, în conformitate cu hotărârea nr. 685, şi ei ar fi trebuit să fie recunoscuţi drept co-fondatori ai liceului.

La 11 decembrie 2002, Curtea de Apel a respins acţiunea. A constatat inter alia că, la data înregistrării noului liceu (28 decembrie 2001), hotărârea nr. 685 nu era în vigoare.

Reclamanţii, în procedurile în fața instanțelor naţionale, au depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie.

La 30 aprilie 2003, un complet al Curţii Supreme de Justiţie, compus din judecătorii V.M., I.P. şi V.B., a admis recursul, a casat hotărârea Curţii de Apel şi a pronunţat o nouă hotărâre în favoarea foştilor co-fondatori. A constatat inter alia că, cererea de înregistrare a S.R.L. Prometeu a fost depusă la Camera Înregistrării de Stat la 13 decembrie 2002, când hotărârea nr. 685 din 9 decembrie 1991 era încă în vigoare. De asemenea, a dispus excluderea Fundaţiei Profesorii Prometeişti din lista fondatorilor liceului.

Reclamanţii nu au ştiut componenţa completului de judecată până în ziua şedinţei. Ei susţin că nu cunoşteau la data şedinţei că, cu trei ani mai devreme, fiul judecătorului V.B. a fost exmatriculat din liceu din cauza comportamentului său, a absenţelor nemotivate şi notelor proaste, exmatricularea fiind făcută de directorul liceului şi profesorii care făceau parte din Fundaţia Profesorii Prometeişti. În urma acestui incident, judecătorul ar fi ameninţat administraţia şcolii cu răzbunarea.

Asupra art. 1 par. 1 din Convenție

Guvernul a susţinut că, în conformitate cu prevederile art. 19 şi 23 ale Codului de procedură civilă în vigoare în acea perioadă, reclamanţii ar fi putut solicita recuzarea judecătorului V.B.. Reclamantul nu putea cunoaşte componenţa completului de judecători înainte de începerea şedinţei, totuşi au avut posibilitatea să recuze judecătorul chiar după începerea şedinţei. De asemenea, Guvernul şi-a exprimat dubii cu privire la declaraţiile reclamanţilor referitoare la faptul că directorul liceului, care a fost prezent la şedinţa Curţii Supreme de Justiţie, nu l-a recunoscut pe judecătorul V.B.. Nu a trecut mult timp de la data când a avut loc acel incident între judecător şi liceu şi, mai mult, judecătorul V.B. şi-a păstrat mustaţa. Potrivit Guvernului, faptul că acesta şi-a ras barba nu a adus o schimbare atât de radicală în exterior încât să-l facă de nerecunoscut. Mai mult, preşedintele completului a citit la începutul şedinţei atât prenumele, cât şi numele judecătorului V.B., fapt care ar fi trebuit să-i permită directorului liceului să-şi dea seama cine era acesta. Guvernul a indicat că în Republica Moldova nu mai există un alt judecător cu prenumele şi numele similar celui al judecătorului V.B. şi a declarat că, luând în consideraţie relaţiile tensionate dintre directorul liceului şi judecătorul V.B., era greu de a crede că primul l-ar fi uitat pe cel din urmă.

Reclamanţii au recunoscut că, într-adevăr, Codul de procedură civilă le-a oferit posibilitatea de a-l recuza pe judecătorul V.B., totuşi, acest drept nu putea fi exercitat de ei în mod efectiv, deoarece componenţa completului de judecători nu le era cunoscută până la şedinţă. Ei au recunoscut faptul că directorul liceului, care a participat la şedinţa Curţii Supreme de Justiţie, îşi amintea incidentul cu fiul judecătorului V.B., mai cu seamă din cauza că cel din urmă a promis să se răzbune. Totuşi, în acel moment, nu l-a recunoscut pe judecător. Potrivit reclamanţilor, atunci când fiul lui a fost exmatriculat, judecătorul V.B. lucra la Judecătoria Economică şi nu la Curtea Supremă de Justiţie. Mai mult, între timp, şi-a schimbat înfățișarea fizică, răzându-şi barba, în plus, numele său era larg răspândit în Moldova. Abia după câteva zile de la examinarea cauzei la Curtea Supremă de Justiţie, reclamanţii şi-au dat seama că judecătorul V.B. era judecătorul al cărui copil a fost exmatriculat cu trei ani în urmă. Reclamanţii au susţinut că, în orice caz, judecătorul era obligat, în temeiul art. 23 din Codul de procedură civilă, să se abţină de la examinarea cauzei din proprie iniţiativă. Potrivit reclamanţilor, judecătorul V.B. nu putea fi considerat imparţial după exmatricularea fiului său din liceu, în special, deoarece ameninţase cu răzbunarea administraţia liceului. Reclamanții au precizat că, în circumstanţele specifice ale cauzei, Guvernul nu a contestat lipsa de imparţialitate a judecătorului V.B., ci s-a concentrat doar asupra pretinsei posibilităţi de a-l recuza.

În ceea ce priveşte argumentul Guvernului legat de faptul că reclamanţii nu l-au recuzat pe judecătorul V.B., Curtea consideră că nu i-au fost prezentate argumente suficiente care ar combate declaraţia reclamanţilor precum că directorul liceului nu l-a recunoscut pe judecătorul V.B. în timpul şedinţei de judecată.

În hotărârea Kyprianou v. Cyprus [MC], nr. 73797/01, par. 121, Curtea a rezumat principiile care reies din jurisprudenţa sa cu privire la imparţialitatea instanţei judecătoreşti după cum urmează:

„Curtea reiterează, în primul rând, că într-o societate democratică este de o importanţă fundamentală ca instanţele judecătoreşti să inspire încredere populaţiei şi, în primul rând, acuzatului, în cazul procedurilor penale (a se vedea Padovani c. Italiei, hotărârea din 26 februarie 1993, par. 27). În acest sens, art. 6 cere instanţei să fie imparţială. Imparţialitatea, în mod normal, denotă absenţa prejudecăţii sau părtinirii, existenţa sau absenţa acesteia putând fi probată în diferite moduri. Astfel, Curtea face distincţie între o abordare subiectivă, adică încercarea de a constata convingerea personală sau interesul unui judecător într-o anumită cauză, şi o abordare obiectivă, adică determinarea dacă el a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în acest sens (a se vedea Piersack c. Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982, par. 30 şi Grieves c. Regatului Unit [MC], nr. 57067/00, par. 69). În ceea ce priveşte al doilea test, atunci când testul se aplică unui complet de judecători, aceasta înseamnă că este necesar de a stabili dacă, pe lângă comportamentul personal al oricăruia dintre membrii acelui complet, există fapte care pot fi stabilite şi care pot trezi dubii în ceea ce priveşte imparţialitatea. În această privinţă, chiar aparenţele pot avea o anumită importanţă (a se vedea Castillo Algar c. Spaniei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par.45 şi Morel c. Franței, nr. 34130/96, par. 42). Atunci când se hotărăşte dacă într-o anumită cauză există motive legitime de a bănui că un complet nu este imparţial, punctul de vedere al celor care pretind că acesta nu este imparţial este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această bănuială poate fi obiectiv justificată (a se vedea Ferrantelli și Santangelo c. Italiei, hotărârea din 7 august 1996, par. 58, şi Wettstein c. Elveției, nr. 33958/96, par.44).

Curtea este gata să prezume că, din punct de vedere subiectiv, judecătorul V.B. nu a fost părtinitor. Totuşi, va examina cauza prin prisma testului obiectiv.

Părţile nu au contestat faptul că, cu trei ani înainte de şedinţa Curţii Supreme de Justiţie, fiul judecătorului V.B. a fost exmatriculat din liceu de director şi profesorii care fac parte din organizaţiile reclamante şi că judecătorul V.B. a ameninţat administraţia liceului cu răzbunarea. Curtea consideră că, în mod rezonabil, se poate presupune că judecătorul V.B. ştia de relaţiile sale trecute cu liceul. În temeiul art. 23 din Codul de procedură civilă, el era obligat să informeze părţile despre o posibilă incompatibilitate. Curtea reaminteşte că art. 6 par. 1 din Convenţie impune obligaţia fiecărei instanţe naţionale să verifice dacă, aşa cum este alcătuită, ea reprezintă o „instanţă imparţială” în sensul acestei prevederi (a se vedea Remli c. Franței, hotărârea din 23 aprilie 1996, par. 48).

Prin urmare, Cutea concluzionează că, în circumstanţele acestei cauze, imparţialitatea judecătorului în cauză poate trezi aparenţe pentru a fi pusă la îndoială şi că bănuiala reclamanţilor în acest sens poate fi considerată obiectiv justificată.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a art.6 par. 1 din Convenţie.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


+ five = 11

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)