Interviu cu dl. judecător Corneliu Bîrsan

imagesCABWWEULCorneliu Bîrsan (născut la 16 decembrie 1943 la Muntenii de Jos, Vaslui) este profesor de drept civil, fost decan al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti în perioada 20 ianuarie 1990 – 30 iunie 1998. Din 1995 şi până în prezent este judecătorul desemnat de România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Licenţiat în drept al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, 1966, diplôme de hautes études de droit comparé, Faculté Internationale pour l’Enseignement du Droit Comparé, Strasbourg, 1974, doctor în drept al Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, 1977, arbitru în cadrul Comisiei de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă fosta Cameră de Comerţ şi Industrie a României, avocat în Baroul Bucureşti 1990-1998, membru al Comisiei Europene a Drepturilor Omului 1995-1998.

Lucrări: Drept civil. Drepturile reale principale, Bucureşti 2001; Convenţia europeană a drepturilor omului, 2 vol., Bucureşti 2005-2006.

 

1. Vi se pare oportună schimbarea sistemului judiciar român, prin renunţarea la un grad de jurisdicţie?  

Răspunsul la prima întrebare poate fi formulat extrem de simplu: schimbarea organizării judecătoreşti în ţara noastră nu numai că este oportună, ci mi se pare a fi imperios necesară. V-aş ruga să reţineţi că nu întâmplător am evitat folosirea noțiunii de sistem judiciar român. Poate greşesc eu, dar pentru mine noţiunea de ”sistem” evocă organizarea unor structuri instituţionale într-o ”arhitectură” coerentă şi unitară.

Or, am spus-o de mai multe ori public până acum, nu consider că repet inutil, organizarea judecătorească actuală din ţara noastră este incoerentă şi confuză. Dumneavoastră vorbiţi despre renunţarea la un grad de jurisdicţie; la care din ele?

Nu am nicio îndoială că practicienii dreptului ştiu foarte bine ce înseamnă un sistem judiciar, în cadrul căruia să poată funcţiona o instituţie fundamentală de drept procesual: controlul judiciar; soluţiile pronunţate de instanţele inferioare au a fi controlate de instanţele superioare, în cadrul cărora activează judecători cu mai mare experienţă în evaluarea faptelor unui dosar şi „dezlegarea” problemelor de drept ce se pun în cadrul acestuia; ultima verigă a sistemului este dată de instanţa supremă care, astfel cum dispune art. 126 alin. 3 din Constituţia României, „asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţelor sale”.

Aşadar, orice sistem judiciar presupune, de regulă, existenţa a trei grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă, judecata într-o cale de atac ce poate fi denumită apel ori recurs şi posibilitatea eventualei examinări a aceleiaşi cauze, în anumite condiţii şi numai pentru probleme de drept de către instanţa supremă. O asemenea organizare judiciară nu este însă nici pe departe caracteristică “sistemului” judiciar actual român, dat de judecătorii, tribunale, care judecă şi apeluri şi recursuri, curţi de apel, care judecă şi apeluri şi recursuri, ca ultimă instanţă şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă recursuri ca instanţă supremă, învestită cu rolul constituţional amintit. Aşadar, nu mi se pare că este vorba de renunţarea la un grad de jurisdicţie, ci de reaşezarea în sistem a jurisdicţiilor existente ori, dacă se alege, ceea ce nu cred, renunţarea la una dintre ele, în discuţie ar putea intra una dintre cele „intermediare”. Cum? Voi explica în cadrul răspunsului la a doua întrebare.

 

2. Consideraţi că ar fi necesară o reaşezare a sistemului judiciar în teritoriu, cu desfiinţarea judecătoriilor (o asemenea reformă au adoptat de curând Olanda şi Franţa, vizând desfiinţarea unor instanţe mici), încât să existe trei grade ale instanţelor, astfel cum există în majoritatea covârşitoare a statelor europene: tribunal, curţi de apel (sau de justiţie) şi Înalta Curte? Aceasta ar presupune consecinţe benefice pentru resursele umane şi materiale pentru sistem, posibilitatea unei judecăţi mai bune pe fond, eliminarea unei noi judecăţi pe fond în apel, instituirea recursului drept cale de atac limitată strict la problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să apară ca instituţia judiciară ce s-ar pronunţa pe întrebări preliminare vizând aplicarea unor texte de lege şi recursurile împotriva sentinţelor curţilor de apel.

Mai întâi, dată fiind împrejurarea că prin această întrebare puneţi în discuţie sistemul judiciar francez, pe care, întâmplător, îl cunosc destul de bine, vreau să vă spun că, în esenţă, jurisdicţia judiciară franceză, deci nu şi cea administrativă, ce este cuprinsă în alt sistem, şi el coerent, nu insist, dar, dacă vreţi, putem discuta şi despre acesta, cuprinde:

a) jurisdicţia de primă instanţă, de drept privat, dată de tribunalele de mare instanţă şi de tribunalele de instanţă care ţin din punct de vedere administrativ de primele, dar au competenţă după valoare diferită şi alte instanţe specializate: de comerţ, pentru litigii de muncă, pentru litigii privitoare la prestaţiile sociale, pentru litigiile dintre fermieri şi proprietarii de pământ; toate aceste instanţe sunt pe orizontală, „egale” între ele, dar cu competenţă diferită, uneori specializată, aşa cum rezultă din chiar denumirea lor; precizez că, în materie penală, jurisdicţia de primă instanţă este dată, în principiu, de tribunalele corecţionale

b) jurisdicţia de apel; în principiu, toate hotărârile pronunţate de aceste instanţe, amintite mai sus, pot fi atacate în apel, în condiţiile legii, în faţa curţilor de apel, organizate în secţii specializate;

c) casaţia franceză sau jurisdicţia în casaţie; hotărârile pronunţate în apel pot fi atacate în casaţie numai pentru motive de drept şi cu filtrarea recursurilor, nu intru în amănunte; precizez numai că, bunăoară, în cazul litigiilor civile, spre a putea intenta recurs în casaţie, de regulă, „cel căzut în pretenţii” trebuie, mai întâi, să execute hotărârea pronunţată în cauză în apel.

Şi acum răspund la întrebarea dumneavoastră: ceea ce s-a urmărit prin reforma de care amintiţi nu a fost desfiinţarea „judecătoriilor”, ci optimizarea organizării administrative în primă instanţă în materie civilă, în sensul că au fost desfiinţate unele tribunale de mare instanţă ori de instanţă, cu activitate redusă şi… cu protestele de rigoare ale aleşilor locali şi naţionali, evident şi ale, în special, avocaţilor locali. Dar, reforma s-a făcut şi lucrurile au reintrat în normal (că au fost desfiinţate multe instanţe ale căror sedii fuseseră renovate de puţină vreme, asta-i altă „poveste”…).

Revenind la noi şi plecând de la ceea ce există în prezent, eu consider că ori, mai degrabă, au a fi desfiinţate tribunalele, mărit, eventual, numărul curţilor de apel, dar menţinute obligatoriu judecătoriile, ca veriga de bază a unui sistem judiciar coerent, cu competenţă generală în dreptul privat şi în dreptul penal, cu apel la curţile de apel şi cu recurs în casaţie în faţa instanţei supreme.

Probabil că mi se va spune că această soluţie nu este realistă şi sunt gata să accept. Atunci, are a fi luată în considerare o a doua soluţie, mult mai lesnicioasă: aşezarea pe orizontală, pe o poziţie egală, de primă instanţă, a judecătoriilor şi a tribunalelor, cu competenţa delimitată după litigii adecvate, valoarea litigiului, natura acestuia, periculozitatea infracţiunilor etc. A doua verigă a sistemului ar trebui dată de curţile de apel; în principiu, hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale să poată fi atacate cu apel în faţa acestor curţi. Este soluţia reţinută în varianta pe care o ştiam – sper să fi rămas aşa în proiectul Codului de procedură penală.

În sfârşit, a treia verigă ar urma să fie dată de instanţa supremă, care să judece numai recursurile în drept, cu filtrarea cauzelor în care, într-adevăr, se pune o problemă de interpretare a legii. Eu cred cu putere că numai într-o asemenea organizare judiciară se poate vorbi de un sistem judiciar coerent, în cadrul căruia instanţa supremă sa-şi îndeplinească atribuţia constituţională a asigurării interpretării unitare a legii. Sunt convins că acest sistem ar elimina, în bună măsură, „practica neunitară” a instanţelor româneşti, la ora actuală obiect al câtorva sute de dosare aflate pe rolul Curţii europene.         

 

3. Apreciaţi că este necesară eliminarea căii de atac a apelului pentru cauzele mai simple? Dispoziţiile din noile coduri de procedură sunt de ajuns?

Odată „reaşezat” ori, dacă vreţi, „aşezat” sistemul, în interiorul lui, raţiuni practice ori de oportunitate pot comanda una sau alta din soluţiile posibile, printre care şi cea avută în vedere de întrebarea dumneavoastră. Nimic nu se opune ca în cauzele mai simple să se renunţe la calea de atac a apelului, iar recursul nu ar putea „scăpa”, cred, de filtrul amintit. După cum, nu cred că nu se poate avea în vedere că, tot aşa, în cauze mai simple judecata să se „oprească” în apel.

Am văzut însă într-un articol publicat în Curierul Judiciar nr. 5/2009, p. 244, că profesorul V.M. Ciobanu, preşedintele comisiei de redactare a proiectului Codului de procedură civilă considera că „din păcate, din pricina unor motive ce ţin de baza materială, şi umană, sunt prevăzute prea numeroase categorii de hotărâri (subl. noastră, C.B.) care nu ajung în faţa instanţei de recurs, ci se opresc la nivelul instanţelor de apel”. Este evident. Aşadar, că nu va fi înlăturat „fenomenul” practicii neunitare de aplicare a legii…

       

4. În Germania, spre exemplu, în cauzele simple (plângerile contravenţionale, pretenţiile comerciale, litigiile de muncă) se parcurge o procedură prealabilă administrativă pentru ca în faţa instanţei să fie adus doar recursul, acesta fiind judecat de un singur judecător. Consideraţi necesară crearea unui astfel de filtru?

Exemplul pe care-l menţionaţi mi se pare, în mod evident, demn de avut în vedere şi de legiuitorul român. Condiţia esenţială este aceea ca, după parcurgerea fazei „administrative”, cel în cauză să „aibă acces la justiţie”, în sensul art. 6 din Convenţie, adică să poată ajunge să-şi expună cauza în faţa unui judecător. În materie civilă, în sens larg, Convenţia nu impune dublul grad de jurisdicţie. Cu respectarea acestei condiţii esenţiale, orice soluţie de realizare a simplificării procedurilor contencioase este cât se poate de utilă realizării actului de justiţie.

 

5. Apreciaţi că sistemul actual de învăţământ din facultăţile de drept din România suferă de lacune în ce priveşte pregătirea studenţilor în diversele ramuri de drept? Dacă răspunsul în viziunea dumneavoastră e afirmativ, puteţi indica acest lacune? Care ar fi rezolvarea lor şi cum apreciaţi că este necesar a se schimba sistemul de învăţământ din facultăţile de drept? E necesară o colaborare strânsă între instanţe, birourile de avocaţi şi facultăţile de drept în ce priveşte practica studenţilor? Cum să se materializeze o astfel de colaborare care să fie efectivă, iar nu numai formală? Şcoala românească de drept poate deveni competitivă, în spaţiul concurenţial al Uniunii Europene 

Nu am să mă refer la „puzderia” de facultăţi de drept particulare şi chiar de stat „de pe tot cuprinsul ţării”! Am în vedere facultăţile de drept ce asigură studenţilor o pregătire care le permite apoi accesul la Institutul Naţional al Magistraturii ori în profesia de avocat, după un examen de admitere riguros. De asemenea, „depărtarea” la care mă aflu de ceva vreme mă împiedică, spun eu, să dau un răspuns precis la întrebarea dumneavoastră.

S-ar putea să mă înşel, dar aş îndrăzni să cred că încă nu se realizează o bună pregătire a studenţilor în materie fiscală. De asemenea, poate că încă suntem tributari concepţiei că în cadrul celor patru ani de studii studenţii trebuie să parcurgă toate materiile; o anumită specializare în anii terminali, în special în anul IV, mi se pare că se impune „mai pronunţat”. Mi se va răspunde, probabil, că aceasta se realizează prin cursurile de masterat. Nu sunt absolut convins; mulţi absolvenţi buni cred că renunţă la masterat spre a se pregăti pentru susţinerea examenului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi în profesia de avocat.

Având în vedere numărul mare de studenţi, chiar din facultăţile de drept ale universităţilor de stat importante, mi se pare greu de realizat o legătură viabilă cu practica în profesie, deşi ştiu că se fac încercări în acest sens în mai multe locuri. Cred că pronunţat caracter practic trebuie să-l aibă pregătirea absolvenţilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi în cadrul şcolii de avocaţi.

Şcoala românească de drept, competitivă în spaţiul concurenţial al Uniunii Europene?

Frumos deziderat, greu de realizat! Îmi pare rău, din păcate, nu am alt exemplu la îndemână, dar o structură instituţionalizată precum Colegiul juridic franco-român din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, în cadrul căruia, parcurgând şi discipline din cadrul sistemului de învăţământ juridic francez, studenţii noştri capătă o dublă diplomă de licenţă, română şi franceză, ce poate continua cu un masterat, s-a impus ca o premisă pentru pătrunderea multor absolvenţi ai săi pe piaţa europeană a profesiilor juridice. De asemenea, prin străduinţă individuală, după parcurgerea unor masterate ori a altor forme de învăţământ postuniversitar, mulţi tineri jurişti români sunt astăzi prezenţi, în urma susţinerii unor concursuri riguroase, în instituţii europene ori în cadrul unor mari cabinete europene de avocaţi. Nu-i puţin lucru, dar cred că „încă-i mult până departe!”.

 

6. În urma numeroaselor condamnări ale României la CEDO, care sunt măsurile pe care le vedeţi a fi adoptate pentru a preîntâmpina, pe de o parte, plângeri la CEDO, iar pe de altă parte condamnări în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului? Consideraţi că judecătorii poartă vina exclusivă a acestor condamnări? Sau justiţiabilul român nu cunoaşte condiţiile în care poate sesiza instanţa de la Strasbourg, multe plângeri fiind informe? 

 

Problemele puse de întrebarea dumneavoastră necesită o discuţie mai amplă. Voi încerca însă rezumarea lor şi voi începe cu ce-i mai simplu: multe plângeri adresate Curții – în jur de 90% – sunt declarate inadmisibile tocmai pentru că nu se cunosc bine condițiile în care o cerere individuală poate fi examinată de instanța europeană pe fond. Aceasta, însă, nu-i o problemă specifică țării noastre, din acest punct de vedere, ”ne încadrăm” în punctajul normal general al cererilor declarate de Curte ca inadmisibile. Celelalte ”componente” ale întrebării dumneavoastră sunt ceva mai delicate. Ce măsuri au a fi adoptate pentru a preîntâmpina plângeri la CEDO? Aș putea răspunde prin a spune că ar trebui, în primul rând, să existe încrederea cetățeanului în justiția țării sale. Acesta este, mai ales în prezent, un subiect prea ”sensibil” spre a fi dezvoltat. În ”paranteza” fie spus, am înteles, bunăoară, că din cele peste 9000 de dosare aflate pe rolul secției civile a instanței noastre supreme, peste 3000 sunt cereri de strămutare. S-a întrebat oare cineva dintre ”factorii” responsabili în domeniu, inclusiv la nivelul comisiilor parlamentare de specialitate, care să fie cauza acestui fenomen, vă asigur, unic în Europa? Închid ”paranteza”.

Să admitem, însă, că încrederea în justiția națională ae ajunge la o cotă firească. Cred, însă, că și într-o asemenea situație, cei nemulțumiți de soluție vor spune că… mai au o cale la Strasbourg…

Măsuri pentru a preîntâmpina condamnările? Simplu și complicat, în același timp. Aceiași ”factori” responsabili ar trebui să tragă concluziile ce se impun din condamnările pronunțate de Curte. Unele asemenea măsuri nu necesită, cred, eforturi, materiale deosebite: educarea polițiștilor în sensul de a nu aplica rele tratamente persoanelor reținute, cu minime eforturi, îmbunătățirea condițiilor de detenție, scurtarea duratei procedurilor judiciare etc.

Rămâne problema cea mai spinoasă pentru România, aplicarea ori îmbunătățirea legislației în materia restituirii proprietăților și executarea hotărârilor judecătorești ori a deciziilor administrative în materie.    

Și… am ajuns la judecători… Am auzit ori am citit destul de des afirmații ale unor conducători succesivi ai Consiliului Superior al Magistraturii în sensul că ”de vină” pentru condamnările României la CEDO este legislația națională, adeseori contradictorie și confuză, ceea ce-i, cred, în bună măsură, perfect adevărat, observație făcută și de instanța europeană (a se vedea, bunăoară, par. 99 din hotărârea pronunțată la 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru; numai că, în același paragraf, Curtea a mai spus ceva: nu numai lipsa de coerență pe plan legislativ, ci și ”divergențele de jurisprudență din domeniul naționalizării imobilelor”  au fost ”de natură să creeze un climat general de incertitudine și de nesiguranță juridică”.

Cine a creat oare această jurisprudență divergentă în materie? Sau, spre a lua în discuție o altă situație, amintită mai înainte: la această oră, sunt pe rolul Curții câteva sute de dosare ce au ca obiect divergențe de jurisprudență la nivelul curților de apel, unde hotărârile în materie rămân definitive și irevocabile, privitoare la interpretarea unor dispoziții referitoare la acordarea de drepturi salariale funcționarilor publici ori altor categorii de angajați.

De ce s-a creat o asemenea jurisprudență? Pentru că avem sistemul judiciar despre care am vorbit mai înainte, cu o instanță supremă care, în această ipoteză, nu-și poate îndeplini rolul constituțional amintit.

Ar mai fi multe de spus, dar… mă opresc aici.

 

7. Ca specialist în jurisprudenţa CEDO, consideraţi ca nerespectarea unei soluţii în interesul legii de un judecător intern, care motivează în sensul că această soluţie contravine jurisprudenţei CEDO poate determina sancţionarea disciplinară a acestuia? Care apreciaţi că este raportul dintre un recurs în interesul legii şi Convenţie?

Fiindcă, în cadrul acestei întrebări, puneți în discuție recursul în interesul legii, repet ceea ce am mai spus: eu nu cred că recursul în interesul legii reprezintă – oricât de ”frumos” ar fi teoretizat el și am citit asemenea articole – un instrument de asigurare a aplicării unitare a legii, cel puțin pentru două motive:

a)                            el nu este la dispoziția părții, ci la dispoziția procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

b)                            efectele sale se produc numai pentru viitor,

ca să nu mai vorbesc despre faptul că acest recurs se judecă în plenul instanței supreme, în fața căruia pune concluzii… un procuror.

Cum deliberează, oare, plenul? Cum se adoptă soluția?

Să admitem, însă, că nu înțeleg eu bine lucrurile. N-aș admite însă ca o soluție pronunțată într-un asemenea recurs să contravină jurisprudenței instanței europene, obligatorie, pe temeiul blocului de convenționalitate, cu referire la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, pentru toate instanțele române, inclusiv instanța supremă, judecând în plenul ei.

Așadar, soluția într-un recurs în interesul legii nu trebuie să fie contrară dispozițiilor Convenției și jurisprudenței Curții.

Dar, ”netronând în abstract”, nu văd cum judecătorul care observă că soluția din recursul în interesul legii apare ca fiind contrară prevederilor Convenției și jurisprudenței instanței europene și motivează convingător acest lucru, ar putea fi sancționat disciplinar pentru o asemenea ”erezie”. Poate că abia o astfel de situație constituie un ”punct de plecare” pentru reexaminarea soluției instanței supreme în materia dată. Să nu uităm că interpretarea dreptului este o operă „dinamică”; orice interpretare a normei juridice trebuie să se facă prin raportare la realitățile cărora ea are vocația a se aplica.

Și apoi, din moment ce judecătorul este ”îndreptățit” de norma constituțională să soluționeze conflictul între dispozițiile naționale privitoare la protecția drepturilor și libertăților fundamentale și cele ale Convenției, inclusiv jurisprudența Curții, în favoarea acestora din urmă, cum ar putea avea soluția dintr-un ”simplu” recurs în interesul legii un alt ”regim juridic” în această privință?   

 

Related posts:

  1. Интервью Ольга Кудешкина – свобода выражения мнений
  2. Perspective asupra Consiliilor magistraturii
  3. Conferinţa ”Libertatea de exprimare a magistraţilor. Limite şi vulnerabilităţi”. Scurtă relatare
  4. Recrutarea magistraţilor
  5. Interviu cu dl. Robert Schwartz

Tags: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


6 − = four

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)