Interviu cu dl. Florin Streteanu

Conf. univ. dr. Florin Streteanu este licențiat al Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Drept (1995). A urmat  Faculte Internationale de Droit Compare (Strasbourg) –Diplôme de Ier cycle (1995), Diplôme de IIe cycle (1997), Diplôme supérieur en droit comparé (1999) și a obținut doctoratul în specializarea drept penal la Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai (1998).

Predă drept penal general (nivel licenţă, anul II), instituţii de drept penal (nivel master) și drept penal comparat (nivel master, în lb. franceză) la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Drept . Profesor invitat la Universităţile din Limoges (2003-2008), Strasbourg III (2003), Reims (2001), Zaragoza (2001, 2005). Profesor asociat la Facultatea Internaţională de Drept Comparat din Strasbourg (din 2002) – titular de curs la disciplina Răspunderea penala a persoanelor juridice în dreptul comparat (ciclul II). Profesor asociat la facultatea de Drept din Limoges (Franta) din 2005 – titular de curs la disciplina drept penal comparat (Master 2). Formator în cadrul INM, titular de curs la disciplina drept penal (anul I). Prodecan al Facultăţii de Drept,  Universitatea Babeş-Bolyai (din 2006), director al revistei Caiete de Drept Penal.

 

1. Vi se pare oportună schimbarea sistemului judiciar român, prin renunţarea la un grad de jurisdicţie?

 

Categoric da. Soluţia optimă în opinia mea ar fi existenţa a două grade de jurisdicţie, cu transformarea recursului în recurs in casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, încredinţată spre soluţionare exclusiv ÎCCJ, bineînţeles cu existenţa unei proceduri de filtrare.

O asemenea soluţie aduce, alături de avantajul celerităţii şi al economiei de resurse, premisa unificării practicii judiciare. În condiţiile în care recursul în casaţie vizează exclusiv probleme de drept, ÎCCJ îşi poate exercita rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Organizarea actuală în care domenii întregi de reglementare nu pot ajunge pe rolul ÎCCJ (spre exemplu, litigiile de muncă sau de asigurări sociale) explică în parte caracterul oscilant al jurisprudenţei în materie.

 

2. Consideraţi că ar fi necesară o reaşezare a sistemului judiciar în teritoriu, cu desfiinţarea judecătoriilor (o asemenea reformă au adoptat de curând Olanda şi Franţa, vizând desfiinţarea unor instanţe mici), încât să existe trei grade ale instanţelor, astfel cum există în majoritatea covârşitoare a statelor europene: tribunal, curţi de apel (sau de justiţie) şi Înalta Curte? Aceasta ar presupune consecinţe benefice pentru resursele umane şi materiale pentru sistem, posibilitatea unei judecăţi mai bune pe fond, eliminarea unei noi judecăţi pe fond în apel, instituirea recursului drept cale de atac limitată strict la problemele de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să apară ca instituţia judiciară ce s-ar pronunţa pe întrebări preliminare vizând aplicarea unor texte de lege şi recursurile împotriva sentinţelor curţilor de apel.

 

Personal nu aş vedea oportună desfiinţarea judecătoriilor, dar aş fi favorabil unei reorganizări a competenţei după materie. Eu sunt adeptul orientării care susţine necesitatea aducerii justiţiei mai aproape de cetăţean, mai ales pentru cauze de mică importanţă. Nu mi se pare o ideea buna ca justiţiabilul să fie obligat să parcurgă distanţe de până la 100 km pentru a ajunge în reşedinţa de judeţ, în scopul contestării unei simple amenzi contravenţionale, a unei majorări nesemnificative a unei pensii de întreţinere sau pentru a fi audiat cu privire la o faptă de lovire.

Cauze de această natură cred că ar trebui să rămână în continuare în competenţa judecătoriei. În schimb, cred că ar fi necesară transferarea competenţei de drept comun în favoarea tribunalului, judecătoria păstrând în competenţă doar cauzele simple.

 

3. Apreciaţi că este necesară eliminarea căii de atac a apelului pentru cauzele mai simple? Dispoziţiile din noile coduri de procedură sunt de ajuns?

 

Da, cred că în cauzele simple s-ar putea statua în primă şi ultimă instanţă.

 

4. În Germania, spre exemplu, în cauzele simple (plângerile contravenţionale, pretenţiile comerciale, litigiile de muncă) se parcurge o procedură prealabilă administrativă pentru ca în faţa instanţei să fie adus doar recursul, acesta fiind judecat de un singur judecător. Consideraţi necesară crearea unui astfel de filtru?

 

Nu sunt adeptul unor proceduri administrative ce s-ar constitui in filtre in privinţa accesului la justiţie. Cred ca o soluţie mai buna are fi consacrarea unui singur grad de jurisdicţie pentru cauzele simple.

 

5. Vedeţi ca fiind o măsură favorabilă sistemului judiciar desfiinţarea instanţelor militare, instanţe menţinute cu un statut special şi integrarea acestora în cadrul tribunalelor obişnuite şi Curţii de Apel Bucureşti, ca secţii militare sau completuri specializate, judecătorii urmând a avea drepturi similare judecătorilor din întreg sistemul judiciar?

 

Categoric da. În condiţiile reorganizării forţelor armate din ultimii ani, dar şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a jurisprudenţei CEDO, păstrarea unei ordini jurisdicţionale militare paralele nu este justificată. Personal aş opta pentru o desfiinţare totală, păstrând eventual o parte din parchetele militare. Organizarea de astăzi presupune o risipă de resurse, pune probleme legate de independenţa magistraţilor militari şi este lipsită de coerenţă. În condiţiile în care în recurs cauza ajunge să fie soluţionată definitiv de magistraţi civili (la Î.C.C.J.), care este raţiunea încredinţării cauzei spre soluţionare în fiind şi în apel magistraţilor militari?

În măsura în care nu se doreşte renunţarea completă la jurisdicţiile militare, trebuie promovată soluţia constituirii unor complete specializate în cadrul unei singure instanţe de acelaşi grad din ţară (spre exemplu, la Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti).

 

6. Care consideraţi că ar fi rolul Consiliului Superior al Magistraturii în sistemul judiciar român? E necesar ca acesta să aibă în componenţă mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile? De cine să fie numiţi ori cine să-i aleagă? Care ar fi criteriile pe care trebuie aceştia să le îndeplinească? E necesar să aibă o înaltă pregătire profesională şi un statut profesional superior: profesori universitari, avocaţi renumiţi, foşti judecători la Curţile Europene? E necesară reprezentarea celorlalte profesii judiciare (avocaţi, notari, consilieri judiciari) în Consiliul Superior al Magistraturii?

 

Cred că este nevoie de o regândire a rolului C.S.M. în sistemul român şi a componenţei acestuia. Mă îndoiesc că ar fi nevoie de mai mulţi reprezentanţi ai societăţii civile, dar mi se pare esenţială reprezentarea celorlalte profesii juridice. Sistemul judiciar nu poate fi privit ca un sistem de caste, ci ca un mecanism a cărui bună funcţionare depinde de coordonarea şi conlucrarea diferitelor părţi componente.

Fără îndoială, condiţia privind înalta pregătire profesională şi un statut profesional superior ar trebui să fie un criteriu de desemnare atât pentru reprezentanţii societăţii civile cât şi pentru reprezentanţii celorlalte profesii. Problema nu este de a stabili o asemenea condiţie, ci de a impune respectarea ei. Să ne amintim că art.143 din Constituţie stabileşte ca o condiţie pentru numirea ca judecător la Curtea Constituţională „înalta competenţă profesională”. Şi să ne întrebăm care este procentul membrilor actualei Curţi care aveau, la data numirii, un doctorat în drept sau o carieră juridică susceptibilă de a crea cel puţin aparenţa unei asemenea competenţe…

Din păcate, condiţia privind înalta pregătire profesională nu va guverna nici desemnarea magistraţilor membri în C.S.M., atâta vreme cât ei vor fi aleşi pe baza unei notorietăţi de factură sindicală. Probabil că acest mecanism de desemnare aduce însă cea mai bună garanţie a independenţei acestor persoane, aşa încât menţinerea lui îşi găseşte justificarea.

 

7. Ce cale de recrutare în magistratură consideraţi că ar fi corespunzătoare situaţiei actuale a societăţii româneşti: recrutarea printr-o şcoală superioară de pregătire deschisă oricărui absolvent al facultăţii de drept ori recrutarea prin examene după un număr de ani vechime în diverse profesii juridice? Consideraţi că se asigură o calitate net superioară a pregătirii magistraţilor prin o şcoală superioară de magistratură?

 

Practica ultimilor ani, de organizare a două sesiuni de admitere în magistratură pentru jurişti cu 5 ani vechime este o opţiune fundamental greşită, ale cărei repercusiuni asupra calităţii actului de justiţie se văd şi vor continua să se vadă mult timp de acum înainte. De cele mai multe ori, aşa numita vechime este fictivă, fiind vorba despre persoane care au fost încadrate la diverse firme ca şi consilieri juridici (tocmai pentru a obţine acea vechime), dar care în realitate desfăşurau activităţi de cu totul altă natură. Presupunând însă că persoana în cauză chiar a exercitat timp de 5 ani activităţi specifice postului de consilier juridic, cu ce o ajută această activitate într-o viitoare carieră de procuror? Să nu uităm că aceste persoane nu mai trec printr-un alt filtru după concursul de admitere, devenind direct magistraţi definitivi.

Un astfel de concurs ar trebui organizat o dată la câţiva ani, cu un nivel de exigenţă cel puţin egal cu cel de la concursul de admitere în I.N.M., pentru a permite accesul în magistratură doar pentru cei care au într-adevăr în spate o carieră juridică reală, dar care din diverse motive doresc să îmbrăţişeze o altă profesie juridică decât cea care i-a consacrat profesional.

În rest, accesul în magistratură ar trebui organizat doar prin I.N.M..

 

8. Apreciaţi că sistemul actual de învăţământ din facultăţile de drept din România suferă de lacune în ce priveşte pregătirea studenţilor în diversele ramuri de drept? Dacă răspunsul în viziunea dumneavoastră e afirmativ, puteţi indica acest lacune? Care ar fi rezolvarea lor şi cum apreciaţi că este necesar a se schimba sistemul de învăţământ din facultăţile de drept? E necesară o colaborare strânsă între instanţe, birourile de avocaţi  şi facultăţile de drept în ce priveşte practica studenţilor? Cum să se materializeze o astfel de colaborare care să fie efectivă, iar nu numai formală? Şcoala românească de drept poate deveni competitivă, în spaţiul concurenţial al Uniunii Europene?

 

Şcoala juridică românească suferă de multe lucruri, şi cred că existenţa unor lacune privind anumite ramuri de drept e una care contează mai puţin. Desigur, e greu de găsit în oferta facultăţilor de drept o posibilitate reală de specializare în dreptul comunicaţiilor, în dreptul sportului, în dreptul pieţelor de capital etc., dar problema fundamentală este scăderea continuă a nivelului de pregătire al absolvenţilor. Din  păcate, crearea a zeci de facultăţi de drept, de stat sau private, nu a făcut decât să genereze o „vânătoare” de candidaţi pentru admitere, şi o scădere permanentă a nivelului de exigenţă în facultăţi (acolo unde o asemenea exigenţă a existat…). În condiţiile subfinanţării de la bugetul de stat a învăţământului superior, facultăţile de drept de stat depind într-o măsură apropiată de cea a facultăţilor private de taxele de şcolarizare plătite de studenţi. Atunci când o facultate încearcă menţine un standard ridicat de calitate, ea pierde inevitabil un număr important de studenţi în favoarea altora (de stat sau private), iar acest lucru are consecinţe directe asupra resurselor financiare de care ea va dispune.

În privinţa practicii studenţilor din facultăţile de drept, la ora actuală aceasta este în cea mai mare parte lipsită de eficienţă. Iar cauzele sunt multiple. În primul rând, sistemul judiciar nu poate acoperi anual numărul studenţilor din facultăţile de drept care ar trebui să efectueze această practică. Cu atât mai mult cu cât, prin tradiţie, practica se efectuează pe perioada vacanţei de vară, care se suprapune în cea mai mare parte peste vacanţa judecătorească. În al doilea rând, practicienii nu sunt stimulaţi în niciun fel să se implice în organizarea acestei practici, iar sistemul de voluntariat nu mai poate funcţiona. Un magistrat care este copleşit de numărul dosarelor şi îşi va găsi, de regulă, timp pentru a se ocupa de coordonarea practicii unor studenţi. În plus, nu există nicio reglementare a activităţilor pe care un student le poate efectua în cadrul stagiului de practică. Aşa se face că, de cele mai multe ori, practica este efectuată sub coordonarea directă a unui magistrat, doar atunci când există o relaţie personală între acesta şi studentul în cauză (rudenie, prietenie etc.). Lucrurile stau la fel şi în privinţa avocaţilor. Nu există nici aici o reglementare legală a statutului studentului în practică (spre exemplu, sub aspectul obligaţiilor legate de secretul profesional), dar nici interesul avocaţilor privind implicarea în organizarea practicii.

Cu certitudine o colaborare între facultăţi, instanţe, parchete, barouri etc. este necesară, în absenţa acesteia organizarea practicii nu se poate realiza. Probabil s-ar impune organizarea stagiilor de practică pe perioada întregului an universitar, limitarea acestora la nivelul ultimului an de licenţă şi a studiilor de masterat, găsirea unei modalităţi de stimulare a implicării practicienilor în organizarea acestei practici etc.

 

9. Consideraţi că situaţia socială şi economică a României influenţează defavorabil alegerea unei anumite profesii juridice? Apreciaţi că interesele materiale au condus mulţi absolvenţi de drept de a alege una sau alta dintre profesiile juridice? Dacă răspunsul este afirmativ, cum se poate preveni o astfel de tendinţă?

 

Din păcate, asemenea cazuri există. Nu am date care să îmi permită să mă pronunţ în privinţa numărului acestora, dar mi-a fost dat uneori să asist la mărturisiri de genul „aş fi vrut să intru în barou, dar nereuşind să obţin o semnătură am dat admitere la I.N.M. şi am devenit magistrat”, sau „am devenit magistrat că în felul acesta am un venit lunar sigur”. E greu de spus cum ar putea fi evitate astfel de situaţii.

 

10. În urma numeroaselor condamnări ale României la CEDO, care sunt măsurile pe care le vedeţi a fi adoptate pentru a preîntâmpina, pe de o parte, plângeri la CEDO, iar pe de altă parte condamnări în temeiul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului? Consideraţi că judecătorii poartă vina exclusivă a acestor condamnări? Sau justiţiabilul român nu cunoaşte condiţiile în care poate sesiza instanţa de la Strasbourg, multe plângeri fiind informe? 

 

Fără îndoială, nu se poate spune că judecătorii poartă vina exclusivă a condamnărilor pronunţate de CEDO. Acolo unde condamnarea are la bază o dispoziţie legală ce contravine Convenţiei şi care nu lasă magistratului posibilitatea de a acţiona în alt mod (a se vedea, spre exemplu, măsura arestării preventive dispusă de procuror în reglementarea anterioară), nu se poate reproşa judecătorului sau procurorului condamnarea. În acest caz legiuitorul trebuie să intervină pentru a corecta dispoziţiile aplicabile în materie. Din păcate, există numeroase cazuri în care instanţele pronunţă în continuare soluţii contrare unei jurisprudenţe CEDO – adesea în cauze contra României -, cu toate că această jurisprudenţă a fost invocată de una dintre părţi. În astfel de cazuri nu există nicio îndoială cu privire la culpa exclusivă a judecătorului în privinţa condamnării ce se va pronunţa ulterior de către CEDO. În fine, există o a treia categorie de situaţii, în care culpa este partajată între judecător şi legiuitor. Este vorba de acele dispoziţii legale care în litera lor contravin Convenţiei, dar care pot fi interpretate într-o manieră compatibilă cu prevederile acesteia (a se vedea, spre exemplu, procedura contravenţională, care potrivit reglementării actuale, este guvernată de principiile procedurii civile. Cu toate acestea, printr-o interpretare şi aplicare raţională, aceste norme de procedură pot ajunge să asigure garanţiile prevăzute de art.6 din Convenţie în caz de acuzaţie în materie penală). În măsura în care judecătorul nu recurge la o asemenea interpretare va avea, indubitabil, o culpă, chiar dacă nu exclusivă în cazul unei hotărâri de condamnare pronunţată de CEDO.

 

11. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? Dacă răspunsul este afirmativ, în ce modalitate?

 

Atâta vreme cât un magistrat îşi exercită cu bună-credinţă şi profesionalism atribuţiile şi are o conduită conformă cu statutul său, el se poate considera la adăpost de influenţa factorului politic. Factorul politic nu mai are, la ora actuală, pârghii directe de influenţare a actului de justiţie.

Din momentul în care un magistrat devine şantajabil, indiferent de motiv şi într-o accepţiune largă a termenului, el va fi supus influenţei externe, inclusiv influenţei politicului. Iar politicul nu va ezita să folosească această influenţă.

 

12. Ce ar trebui să facă membrii corpului profesional al magistraţilor pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Este necesară o educare a elevilor și adulţilor în acest sens?

 

Să facă lucrurile să meargă mai bine. Atâta vreme cât procesele trenează ani de zile, cât pe stări de fapt identice se pronunţă soluţii diametral opuse, cât adeseori relaţia magistraţilor cu justiţiabilii şi cu membrii celorlalte profesii juridice este departe de ceea ce ar trebui să fie, cât preocuparea pentru bunul mers al justiţiei se limitează de cele mai multe ori la obţinerea sau păstrarea unor privilegii, nu se poate spera la o sporire a încrederii publicului în actul de justiţie (care este încă departe de a fi sinonim cu actul de dreptate folosit în textul întrebării). Alternativa este de a încerca eventual o manipulare (nu o educare) a elevilor şi adulţilor, căci manipularea este termenul corect pentru a desemna procedeul prin care se încearcă a se inocula unui grup o ideea contrară realităţii (în speţă convingerea că lucrurile în justiţie merg bine, deşi realitatea este alta).

 

13. Care apreciaţi că este rolul avocaţilor în întărirea medierii, privit din perspectiva faptului că avocaţii sunt primii care iau contact cu persoanele aflate în diverse conflicte? Consideraţi că este suficient a se prevedea obligaţia judecătorului de a îndruma părţile la mediere, câtă vreme medierea trebuie adusă de cele mai multe ori la cunoştinţa publicului anterior luării în calcul a posibilităţii de a introducere a acţiunii în instanţă?

 

Cu certitudine, nu este suficient a se prevedea obligaţia judecătorului de a îndruma părţile la mediere, în momentul în care există deja un litigiu înregistrat pe rolul instanţei. Cu toate acestea, personal sunt sceptic în privinţa succesului instituţiei medierii în România, chiar dacă în alte sisteme juridice naţionale ea s-a dovedit un instrument foarte eficient. Sper ca practica viitoare să contrazică această afirmaţie a mea.

 

14. În ce priveşte problema investiţiilor, consideraţi că sistemul judiciar român este capabil a se autofinanţa, parţial şi cât? Care ar fi măsurile ce trebuie luate în acest scop?

 

Nu dispun de date care să îmi permită o asemenea evaluare. Cu certitudine însă anumite lucruri ar fi de făcut în această privinţă. Spre exemplu, stabilirea clară a unor bareme pe baza cărora să fie evaluate cheltuielile de judecată în materie penală. La ora actuală ele sunt, în majoritatea cazurilor subevaluate, iar în absenţa unui asemenea barem ele nu pot face obiectul unei cenzuri.

 

Interviu realizat de redacţia RFJ

Related posts:

  1. Interviu cu dl. Matei Vişniec
  2. Lansarea volumului „Despre justiţie şi judecători. Interviuri”
  3. Interviu cu dl. Virgil Nemoianu
  4. Interviu cu dl. Dan Grigore
  5. Interviu cu dl. Cătălin Tolontan

Tags: , , , , , , , , , ,

One Response to “Interviu cu dl. Florin Streteanu”

  • michael says:

    Speram intr-o schimbare in sensul conturat de dl. profesor.
    Intr-o tara mai aproape de Europa si de lume.
    Prin noi insine.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


nine + = 16

Publicatie semestriala a Editurii Universitare (acreditata CNCS)

  • SSRN

Parteneri

  • 1. Editura Universitară
  • 2. Centrul de Studii de Drept European
  • 3. JurisClasor CEDO
  • 4. Centrul de Resurse Juridice din Moldova

Newsletter

E-mail:

Subscribe
Unsubscribe

Accesări (pagini citite)